Romania curtea de apel constanţA

12. Principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor in procesul civil – garanţii ale unui proces echitabil in sensul art. 6 din CEDO. Incălcarea acestor principii. Efecte cu privire la legalitatea hotărârii recurate.

În jurisprudenţa CEDO, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 666/212/2008, reclamanţii M.I. şi D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanţelor pentru a se dispune obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie a apartamentului din imobilul situat în Constanta, bdul F. nr. 30 si a cheltuielilor de judecata.

In argumentarea cererii de chemare in judecata s-a aratat ca reclamantii au cumpărat in anul 2006 de la R.A.E.D.P.P. (denumita in continuare Regia) imobilul in discutie in temeiul art. 9 din Lg.nr. 112/1995. Validitatea contractului a fost verificată de instanţele judecătoreşti, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanţa ramasa irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/C/07.05.2007 a Curţii de Apel Constanta, stabilindu-se faptul că vanzatorul bunului, respectiv Statul roman a dobândit imobilul în discuţie fără titlu. In drept reclamantii s-au prevalat de dispozitiile art.48 si 50 din Lg. nr.10/2001.

In aparare paratul a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Regiei Autonome Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta. S-a sustinut ca in raport de prevederile art. 50 al.3 din Lg.nr.10/2001 restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Lg.nr.112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de Ministerul Economiei si Finantelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul acestuia act normativ. A susţinut, de asemenea, ca potrivit art.9 alin.3 şi 5 din acelaşi act normativ comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamentele este 1% din valoarea acestora, astfel că o parte din valoarea imobilului în cauză a fost încasat de mandatarul RAEDPP, care în situaţia în care s-a probat faptul că pentru bunul în cauză statul nu deţine un titlu, reţinerea comisionului nu mai are temei legal.

Prin sentinta civila nr. 2389/10.02.2009 Judecatoria Constanta a admis actiunea si a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 230.000 lei cu titlu de despăgubiri constând în preţul de circulaţie al imobilului, a sumei de 1253,41 lei cu titlu de impozit achitat de reclamanţi în perioada 1997-2007. Pârâtul a fost obligat si la plata cheltuielilor de judecata atat catre reclamanti cat si catre chematul in garantie. A fost respinsa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât, precum si cererea de chemare în garanţie.

A motivat instanţa de fond că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 28143/6.12.1996 reclamantii au dobândit, în temeiul Legii 112/1995, imobilul, deţinut anterior cu contract de închiriere, situat în Constanţa, Bd. F. nr. 30. Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare promovata de reclamanta D.M.M. reţinându-se calitatea de dobânditor de bună credinţă a reclamanţilor, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr.248/C din 07.05.2007 a Curţii de Apel Constanta. S-a reţinut că titlul statului pentru imobilul situat în Constanta, Bdul F. nr.30 este nelegal constituit. Instanta de fond a facut trimitere la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Instanta de fond a apreciat incidente prevederile art.50¹ din Lg. nr.10/2001. Cu privire la cererea de chemare in garantie s-a aratat in motivare ca Regia a avut numai calitatea de mandatar la incheierea contractului de vânzare – cumpărare a imobilului, astfel ca efectele contractului, printre care şi încasarea preţului, nu s-au produs în patrimoniul acesteia.

Sustinerile partilor din calea de atac;

Impotriva acestei solutii a declarat apel paratul Statul roman prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanta care a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul solutionarii exceptiei calitatii procesuale pasive, incalcarea dreptului la aparare si a prevederilor legale in materie.

Sustine apelantul ca in raport de prevederile art.50 din Lg. nr.10/2001 coroborat cu art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 calitatea procesuala pasiva incumba M.F.P. care nu a fost citat niciodata in nume propriu la solutionarea cauzei.

A aratat apelantul ca rapoartele de expertiza efectuate in cauza nu i-au fost comunicate niciodata ci numai suplimentul intocmit de expert V. Instanta de fond nu a comunicat paratului nici cererea completatoare si nici precizarile depuse la 2.12.2008. Procedând intr-o asemenea manieră, a fost incalcat dreptul la apărare al paratului.

Sub aspectul legalitatii, apelantul a sustinut că instanţa de fond trebuia sa dispună restituirea pretului actualizat şi nu a valorii de circulatie a imobilului. Mai mult decat atât, in mod nelegal, instanta a respins si cererea de chemare in garantie a Regiei, care a incasat comisionul de 1% ce trebuie dedus din pretul restituit, principiul imbogatirii fara just temei fiind aplicabil acesteia.

Intimatii nu au formulat intampinare, insa au depus concluzii scrise la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 377 din 19 iunie 2009, Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului este nefondată, motivat de faptul că în cazul unei evicţiuni totale, statul – în calitate de vânzător al imobilului în baza Legii nr. 112/1995, este singurul ţinut să garanteze pentru evicţiune pe cumpărătorul evins. S-a mai reţinut că în speţă nu pot fi reţinute ca fondate criticile apelantului pârât ce vizează încălcarea dreptului său la apărare, cât şi caracterul echitabil al procedurii judiciare desfăşurată în primă instanţă, întrucât pârâtul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă din dosar de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate, iar în ceea ce priveşte necomunicarea precizărilor depuse de reclamanţi s-a reţinut că acestea nu erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei, fiind modificat numai cuantumul despăgubirilor, nu şi cauza răspunderii pârâtului pentru evicţiune.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

1. Calitate procesual pasivă în speţă are M.F.P., iar nu Statul Român, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi de apel, conform art. 1337 Cod civil.

2. Procedura judiciară desfăşurată în faţa primei instanţe nu a avut un caracter echitabil, datorită încălcărilor repetate ale dreptului pârâtului la apărare, căruia nu i-au fost comunicate expertizele efectuate în cauză.

Mai mult, instanţa de fond nu a comunicat pârâtului nici cererea completatoare şi precizările depuse la termenul din 2 decembrie 2008. Această cerere completatoare, despre care pârâtul nu a avut cunoştinţă, a fost determinantă pentru soluţionarea cauzei, deşi ea nu era o simplă cerere de mărire a câtimii pretenţiilor, ci o cerere modificatoare a acţiunii introductive.

3. Pe fondul cauzei sentinţa civilă nr. 2389 din 10 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Constanţa este nelegală, întrucât instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a valorii de circulaţie a imobilului, deşi la momentul soluţionării cauzei erau în vigoare dispoziţiile art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 care instituiau dreptul proprietarilor evinşi la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii care au achiziţionat locuinţele în sistemul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, se apreciază că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru comisionul de 1% din preţul de vânzare.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi şi intimata chemată în garanţie au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile recurentului pârât, Curtea reţine următoarele:

1. Critica ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român este nefondată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin Legea nr. 112/1995, statul a înţeles să dispună de locuinţele deţinute în patrimoniul său în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la preţuri inferioare valorii de circulaţie a bunului, aceste dispoziţii constituind măsuri de politică socială, asupra oportunităţii lor numai statul putând aprecia.

În speţă, se reţine că raportul juridic ce rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 28143 din 6 decembrie 1996 s-a legat între vânzătorul – Statul Român şi reclamanţii M.I. şi D., situaţie în care obligaţia de garanţie pentru evicţiune, incumbă exclusiv Statului Român în calitate de vânzător.

Dispoziţiile art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât să arate că despăgubirile acordate foştilor proprietari se acordă dintr-un fond extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului de Finanţe. De asemenea, art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 arată că, în ipoteza în care chiriaşul cumpărător a fost evins, restituirea preţului prevăzut la alin.(1) şi (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Acest lucru nu echivalează însă cu faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesual pasivă în astfel de cereri, el este un simplu reprezentant al Statului – singur responsabil pentru evicţiunea chiriaşului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, prin acţiunea modificată, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii pentru evicţiune a statului în temeiul dispoziţiilor art. 1337 Cod civil, care prevede în mod expres că vânzătorul este cel care răspunde pentru evicţiune.

Ori, în speţă, se reţine că vânzătorul imobilului în litigiu, a fost Statul Român, care a înstrăinat reclamanţilor chiriaşi locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995, prin intermediul unui mandatar legal – R.A.E.D.P.P. Constanţa – unitate specializată în administrarea şi vânzarea locuinţelor ce făceau parte din fondul locativ de stat.

Pentru considerentele expuse, se va reţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, critica recurentului, sub acest aspect fiind nefondată.

2. Se reţine a fi însă fondată critica ce vizează soluţionarea cauzei în primă instanţă cu încălcarea dreptului la apărare al Statului Român, cât şi cu privire la nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procedura jurisdicţională desfăşurată în prima instanţă.

În jurisprudenţa CEDO principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

Înţeles în aceşti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar desfăşurării unui proces echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale.

De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie, implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a le discuta (cauza Morel contra Franţei, hotărârea din 6 iunie 2000).

În speţă, se reţine că după comunicarea acţiunii iniţiale către pârâtul Statul Român şi, respectiv, după depunerea întâmpinării şi administrării probatoriului în dovedirea acţiunii reclamanţilor care pretindeau de la pârât preţul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 28143 din 06 decembrie 1996, la data de 2 decembrie 2008 reclamanţii au depus o cerere modificatoare în care au solicitat angajarea răspunderii statului pentru evicţiune conform art. 1337 Cod civil, pretinzând obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a locuinţei dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în legătură cu care au fost evinşi.

Această cerere precizatoare nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta să îşi expună punctul de vedere cu privire la natura cererii – cerere de majorare a câtimii pretenţiilor, sau o cerere de modificare a obiectului şi temeiului acţiunii de chemare în judecată, cât şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 Cod civil ce reglementau răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Este real faptul că jurisprudenţa CEDO a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor atunci când aceştia sunt obligaţi să restituie un bun ce a aparţinut unui proprietar deposedat de stat prin preluarea pe temeiul unor dispoziţii legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în ţară şi care a obţinut în justiţie retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere dacă actualii proprietari, care au cumpărat acel bun cu bună credinţă, au primit o indemnizare la valoarea la care l-au cumpărat şi nu la valoarea lui actuală (CEDO 05 noiembrie 2002, Pincova şi Pinc contra Republica Cehă; Cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Această împrejurare nu era însă de natură să conducă la concluzia că nu era necesară comunicarea cererii de modificare şi către pârât, cu atât mai mult cu cât ea a fost esenţială la soluţionarea cauzei în primă instanţă, Judecătoria Constanţa pronunţându-se în raport de pretenţiile şi argumentele reclamanţilor din această acţiune precizatoare.

Astfel, dacă iniţial, în baza acţiunii reclamanţilor, de sesizare a instanţei, la data de 17 iunie 2008 Judecătoria Constanţa a încuviinţat o expertiză tehnică contabilă pentru stabilirea valorii actualizate a preţului de vânzarea apartamentului în raport de indicii de inflaţie în perioada 6 noiembrie 1996 şi data efectuării expertizei şi a expertizei tehnice imobiliară pentru stabilirea valorii lucrărilor necesare şi utile efectuate la imobil; probatorii supuse dezbaterii părţilor, ulterior, după modificarea acţiunii, instanţa de fond a încuviinţat o nouă notă de probatorii solicitată de reclamanţi – respectiv efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului la data evicţiunii, un supliment la expertiza contabilă pentru actualizarea sumelor plătite de reclamanţi cu titlu de impozit pe proprietate – probe ce nu au mai fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi nu s-au comunicat pârâtului.

La efectuarea suplimentului la expertiza efectuată ing. V.C., recurentul pârât nu a mai fost convocat, iar concluziile acestei expertize au fost însuşite în totalitate de prima instanţă.

Se constată astfel, că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu corespunde exigenţelor art.6 din CEDO şi nici jurisprudenţei Curţii Europene care a reţinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi (cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria A, nr. 262.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că cererea formulată de reclamanţi la data de 2 decembrie 2008 nu constituie o modificare a acţiunii, ci numai o majorare a câtimii pretenţiilor reclamanţilor, cât timp obiectul şi temeiul acţiunii au fost modificate, reclamanţii solicitând angajarea răspunderii statului pentru evicţiune conform art. 1337 şi urm. Cod civil. De altfel, chiar reclamanţii au confirmat împrejurarea că prin cererea formulată la 2 decembrie 2008 s-au modificat cererea de investire a instanţei, poziţia lor fiind precizată atât în încheierea de dezbateri din 2 decembrie 2008, cât şi în concluziile scrise depuse la 10 februarie 2009.

Constatând că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu respectă exigenţele art.6 din CEDO – cauza fiind soluţionată cu încălcarea principiilor egalităţii armelor şi al contradictorialităţii, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul pârâtului, se vor casa atât decizia, cât şi sentinţa recurate, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

După casare, prima instanţă urmează să analizeze, cu ocazia soluţionării cauzei şi celelalte critici invocate de recurentă, care vizează fondul litigiului, respectiv şi modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 317/C/07.10.2009

Dosar nr. 666/212/2008