Romania curtea de apel constanţA

19. Concediere in temeiul art. 65 din Codul muncii. Limitele in care instanţa poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii acesteia.

Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă la postul ocupat de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.
S.C. R.R. a declarat recurs la 24.07.2009 împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Constanţa pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 09.02.2009, reclamantul B.M. a chemat în judecată S.C. R.R. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pe cale de contestaţie la decizia nr. 12/22.01.2009 să se dispună anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior cu obligarea la plata unor despăgubiri calculate de la data concedierii cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că şi-a desfăşurat activitatea în baza contractului individual de muncă nr. 219600/28.01.1998 şi având numărul de marcă 606403, până la data concedierii având funcţia de inginer mecanic, în cadrul Direcţiei Administrative şi Relaţii cu Terţii din cadrul S.C. R.R. S.A.

Potrivit art.2 din decizia nr. 12/22.01.2009, măsura concedierii s-a întemeiat pe disp. art. 65 alin.1 din Codul Muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamant şi că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform pregătirii profesionale ori calificării sale; în conformitate cu art. 3 din aceeaşi decizie, s-a precizat că beneficiază de un preaviz de 45 de zile lucrătoare, conform art. 20 din contractul colectiv de muncă aplicabil, coroborat cu art. 73 alin.1 din Codul Muncii începând cu data de 14.11.2008.

Argumentele prezentate de Consiliul de Administraţie al S.C. R.R. S.A. şi intitulate „justificare” privind desfiinţarea postului de inginer mecanic pe care l-a ocupat reclamantul, sunt sumare şi generice, nu sunt suficient de temeinice şi mai mult decât atât sunt subiective în sensul că activitatea reclamantului urma să fie preluată de către o altă persoană, mai precis doamna C.P., de profesie inginer petrochimist, care comparativ cu el, nu are nici un fel de experienţă în gestionarea contractelor de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe şi servicii, de care s-a ocupat exclusiv.

În aceste condiţii, anterior aplicării măsurii preavizului angajatorul trebuia să analizeze temeinic toate variantele atât în ceea ce priveşte necesitatea desfiinţării locului de muncă din motive organizatorice şi economice, cât şi în ceea ce priveşte situaţia personală a subsemnatului, aflat la final de carieră, cu probleme de sănătate şi care în cursul acestui an îndeplinesc condiţiile de pensionare în conformitate cu prevederile Legii 19/2000, motiv pentru care reclamantul a demarat activităţile în vederea depunerii dosarului de pensionare.

Mai apreciază reclamantul că, prin emiterea deciziei de concediere, conducerea societăţii nu a analizat situaţia reclamantului în conformitate cu prevederile capitolului V din Contractul Colectiv de Muncă.

Astfel, potrivit art. 76 pct.2 lit. „c” teza ultimă, din acest capitol, „măsura luată urmează să afecteze în ultimul rând femeile care au în îngrijire copiii, bărbaţii văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, bărbaţi văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, precum şi salariaţi bărbaţi sau femei care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor.”

Având în vedere decizia de concediere care urma să fie emisă, reclamantul nu a beneficiat de nici un fel de majorare salarială şi nici de echipamentul de lucru şi protecţie, care potrivit normativelor interne trebuia acordat anual (în anul 2008 nu a primit).

Astfel a fost privat de aceste drepturi în perioada premergătoare emiterii deciziei de concediere şi în condiţiile în care s-ar proceda la anularea acestei măsuri de către instanţă, reclamantul solicită ca angajatorul să fie obligat la plata drepturilor neacordate în mod nejustificat.

Reclamantul solicită, de asemenea, ca angajatorul să plătească drepturile cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela ca în această perioadă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În apărare, s-a arătat că decizia contestată întruneşte cumulativ toate cerinţele de legalitate prevăzute de art. 65, 73 şi 74 Codul Muncii.

Astfel, măsura concedierii a fost dispusă cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 65 şi urm. din Codul Muncii, respectiv existenţa unei motivaţii temeinice pentru desfiinţarea locului de muncă, care trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă şi ca măsură să fi fost efectivă.

Aşadar, managementul societăţii, având girul organului suprem de conducere al S.C. R.R. S.A., prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 1 din data de 01.10.2008, a considerat că activitatea desfăşurată de contestator poate fi desfăşurată în condiţii de eficienţă organizatorică de un angajat din cadrul Departamentului Facilităţi care practic a preluat sarcinile avute de contestator.

Potrivit justificării care a stat la baza concedierii individuale, activităţile desfăşurate de contestatorul B.M. ar trebui trecute în apanajul Departamentului Facilităţi pentru a se putea asigura o centralizare şi gestionare mai eficientă a tuturor facilităţilor operaţionale, pe fondul unei evidente tendinţe de încărcare a timpului de muncă pe fiecare post/salariat în parametrii eficienţei.

La termenul din 20.03.2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul completării acesteia cu două nou capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela că în perioada de referinţă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal, conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea reclamantului posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu; şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei daune morale, ca o compensare a suferinţelor psihice la care a fost supus reclamantul în calitate de subiect pasiv al acestei măsuri abuzive şi în condiţiile în care era foarte aproape de momentul pensionării şi cu numeroase probleme de sănătate.

Prin sentinţa civilă nr.636/11.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 12/22.01.2009 de încetare a contractului individual de muncă al reclamatului, a obligat intimata să-l reintegreze pe reclamant în postul avut anterior concedierii, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata şi a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 219600/28.01.1998, reclamantul B.M. (angajat din 23.05.1985) s-a obligat să presteze în favoarea S.C. P. S.A. (devenită ulterior actuala S.C. R.R. S.A.) funcţia de şef birou în cadrul Serviciului Transporturi, conform atribuţiilor stabilite în fişa postului.

În fişa anexă acestui contract, semnată la 08.10.2008, aferentă postului de inginer mecanic în cadrul Direcţia Administrativă şi de Relaţii cu Terţii/Birou Aprovizionare Generală s-a stabilit că reclamantul are ca principale obligaţii: derularea contractelor de închiriere/prestări servicii pentru asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii companiei:primire contract/act adiţional; verificare pe teren a calităţii serviciilor semnare, înregistrare, distribuţie, arhivare contract/act adiţional; primire, acceptare (în colaborare cu direcţia Comercială unde este cazul), distribuţie, arhivare factură corespondenţă; participă, la solicitarea supervizorului, în proiecte sau activităţi intră şi interdepartamentele, cu caracter temporar, în funcţie de rolul şi competenţele sale, pentru a contribui la realizarea obiectivelor echipei.

Prin „justificarea” înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, se propunea desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare (ocupat de reclamantul B.M.) şi preluarea atribuţiilor respective de un ocupant al postului de analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Scopul justificării era „eficientizarea activităţii din cadrul Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii, precum şi evitarea suprapunerii de atribuiţii în cadrul direcţiei”.

Drept urmare a acestui material s-a aprobat prin decizia nr. 1/01.10.2008 a Consiliului de Administraţie al S.C. R.R. S.A. desfiinţarea postului ocupat de reclamant şi modificarea organigramei Direcţiei.

Astfel, deoarece anterior în cadrul Departamentului Aprovizionare Generală erau angajate 2 persoane, reclamantul B.M. şi numita D.S., în calitate de „agent contractări şi achiziţii”, după data de 01.10.2008 în cadrul acestui compartiment a rămas să lucreze în continuare doar D.S.

În „justificarea” din dosar nu se menţionează precis care salariat urmează a prelua atribuţiile de serviciu ale reclamantului.

De asemenea, deşi întâmpinarea a fost depusă la 27.02.2009 (deci la o lungă perioadă după punerea în aplicare a deciziei de concediere), nici în ansamblul apărărilor pârâtei nu se invocă clar care dintre ceilalţi salariaţi a primit în plus şi obligaţiile de serviciu ale lui B.M., fiind indicat, generic, „un salariat din cadrul Departamentului Facilităţi”.

Cu toate acestea, în justificarea înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, care deşi are acelaşi număr şi dată, are un conţinut total diferit de „justificarea” de la fila 110, se arată că atribuţiile postului de inginer auto vor fi preluate de C.P.

Această justificare arată că, în urma reorganizării departamentului administrativ, sarcinile şi responsabilităţile aferente postului inginer mecanic aşa cum sunt definite prin fişa postului – derulare a contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L., din cadrul Departamentului Aprovizionare vor trece în cadrul Departamentului Facilităţi şi vor fi preluate de către C.P., inginer petrochimist. Astfel, în urma reorganizării, în cadrul departamentului Facilităţi va exista o singură persoană care derulează toate contractele de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe, telefonie etc. În numele tuturor societăţilor grupului R. situate pe platforma P. şi V. conform contractelor de mandat încheiate cu acestea.

Activitatea de derulare a contractelor de prestării servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii, măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestări servicii operare rampe şi prestări servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L. – Suc. Transport Constanţa, nu acoperă în totalitate cele 40 de ore de lucru săptămânale, fapt pentru care nu s-a considerat necesar menţinerea postului. Prin trecerea responsabilităţilor postului de inginer mecanic în cadrul postului de inginer petrochimist se urmăreşte o prestaţie unitară, trasabilă şi are scopul de a menţine eficienţa departamentului administrativ.

Deşi decizia nr. 1/01.10.2008 a Consiliului de Administraţie al pârâtei are la bază justificarea 9217/13.08.2008 (cu toate că există 2 astfel de justificări, ambele vorbesc de desfiinţarea postului reclamantului şi predarea atribuţiilor sale altor persoane), la 08.10.2008, data la care s-au semnat noi fişe ale posturilor pentru toţi salariaţii Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii, nici un alt salariat nu primise sarcinile de serviciu ale reclamantului, astfel cum acestea erau descrise în justificarea de la fila 25 din dosar.

Deşi instanţa a pus în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei fişa postului ocupat de reclamant, intimata nu a răspuns acestei solicitări, depunând o revizuire a fişei, produsă după adoptarea deciziei de desfiinţare a postului în care salariatul B.M. are atribuţii generice.

Cu toate acestea, din conţinutul justificării de la fila 25 (înscris depus chiar de intimată), instanţa poate reţine că sarcinile şi atribuţiile aferente postului inginer mecanic sunt acelea privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L.

După adoptarea deciziei nr. 1/2008 a Consiliului de Administraţie, reclamantul B.M. a primit un preaviz în care era înştiinţat că, de la data de 14.11.2008 începe să curgă un termen de 45 de zile la finalul căruia urmează a i se înceta contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii ca urmare a desfiinţării locului de muncă.

Drept consecinţă, prin decizia nr. 12/22.01.2008 pârâta a procedat la concedierea reclamantului începând cu data de 23.04.2009, menţionându-se că unitatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform calificării salariatului.

În motivarea deciziei s-au reluat considerentele justificării de la fila 25 (nu cea de la fila 109).

Această constatare, coroborată şi cu situaţia că decizia în cauză a fost comunicată la 22.01.2009 reclamantului, duce la concluzia că motivaţia reală care a stat la baza concedierii acestuia este cea expusă la fila 25 şi nu cea de la fila 109 şi urm., în special „organigramele” anexa deciziei nr. 01/2008, ce par a fi acte întocmite pro causa, în susţinerea apărărilor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul B.M. a înţeles să conteste separat şi preavizul (dosar 11178/118/22008 al Tribunalului Constanţa), astfel încât pârâta a putut lua cunoştinţă de pretenţiile sale şi a reacţiona în consecinţă.

Pe lângă observaţiile că fişa postului reclamantului s-a modificat la 08.10.2008 (deşi de la 01.10.2008 postul său a fost desfiinţat) şi nici un alt salariat nu a primit atribuţiile sale, se impune constatarea că abia la 30.01.2009 o salariată a Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii a dobândit şi obligaţiile reclamantului.

Astfel, numitei C.P. (indicată şi în justificarea de la fila 25) i-au fost atribuite şi activităţile privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L. care, anterior datei de 08.10.2008, aparţineau reclamantului.

Aceasta, în contextul în care, de la 22.01.2009 reclamantul nu mai exercita efectiv aceste atribuţii (scriptic de la 08.10.2008, astfel încât în acest interval nimeni nu se mai ocupa cu cele menţionate), iar de la 14.11.2008 B.M. se afla în preaviz, având dreptul să lipsească timp de 45 de zile de la serviciu.

Această măsură organizatorică „menită să conducă la reducerea costurilor, creşterii eficienţei la nivel de departament având scopul eliminării posibilităţii de suprapunere a responsabilităţilor în anumite segmente de activitate”, nu corespunde cerinţelor legale imperative, referitor la cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă.

Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă la postul ocupat de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.

Sintagma invocată de pârâtă în decizia de concediere „reducerea costurilor, creşterii eficienţei …” (aplicabilă situaţiei generice „dificultăţi economice”) implică nu doar existenţa unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creşterea profitului respectiv diminuarea pierderilor – ci este necesară dovedirea unor greutăţi reale în ansamblul activităţilor de producţie şi distribuţie a produselor ce fac obiectul activităţii societăţii.

Raportat la aceasta, unitatea trebuia să-şi bazeze decizia de concediere pe împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptăţească presupunerea că nu este cazul unor situaţii accidentale – care au dus la pierderi economice precum creşterea costurilor de producţie, închiderea unor pieţe de desfacere tradiţionale, apariţia unor elemente concurenţiale foarte puternice care au pus produsele unităţii într-o situaţie de inferioritate în ansamblul cererii şi ofertei si altele asemenea.

Or, pârâta nici măcar nu a invocat o astfel de situaţie, cu atât mai puţin să o dovedească.

De asemenea, societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului este singura soluţie posibilă în redresarea sa economică, celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.

Pentru aceste motive, constatându-se că desfiinţarea locului de muncă nu a fost una reală şi efectivă, faţă de dispoziţiile art.78 alin.2 din Codul muncii potrivit cu care, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere,

S-a anulat decizia nr. 874/23.09.2008 emisă de societatea intimată şi se va dispune reintegrarea contestatorului în funcţia inginer mecanic.

Avându-se în vedere dispoziţiile art.78 alin.1 din Codul muncii conform cărora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa a dispus anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul,

Luând în considerare şi efectele nulităţii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat, se va obliga intimata la plata, către contestator, a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 22.01.2009 şi până la reintegrarea efectivă.

Cu privire la plata daunelor morale, instanţa a respins cererea având acest obiect ca neîntemeiată.

Toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite (în temeiul art. 1169 Cod civil) de cel care se pretinde prejudiciat. Aceasta înseamnă că reclamantul care solicită acoperirea prejudiciului trebuie să dovedească existenţa unor consecinţe negative (fizice-materiale sau morale) ca urmare a comiterii de către pârâta a unei fapte ilicite.

Cerinţa probării se extinde inclusiv asupra daunelor morale, chiar dacă, prin natura lor, acestea nu sunt perceptibile fizic, tocmai pentru că aduc atingere unor drepturi nepatrimoniale.

Or, concedierea conform art. 65 din Codul muncii pentru motive fără legătură cu persoana salariatului tocmai datorită că au fost invocate cauze obiective, reale şi serioase care împiedică continuarea raporturilor de muncă nu poate fi, în sine, cauzatoare de prejudicii morale în modalitatea invocată de reclamant – crearea unui impediment la viitoare potenţiale angajări; apoi, reclamantul nu a făcut dovada că la data încetării raporturilor de muncă cu pârâta nu ar mai fi fost angajat sau că ar fi încercat obţinerea unui alt loc de muncă conform pregătirii şi aptitudinilor sale.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată şi solicitarea din completările acţiunii privind plata drepturilor corespunzătoare preavizului; dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri la fel ca şi în situaţia în care reclamantul ar fi prestat munca, solicitarea de achitare drepturi cuvenite în perioada preavizului este neîntemeiată, din moment ce însăşi decizia de concediere, care stă la baza acordării preavizului s-a dovedit a fi nelegală.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Concedierea salariatului s-a făcut în temeiul art. 65 alin.1 din CM legat de împrejurarea că postul ocupat de acesta a fost desfiinţat.

Instanţa de judecată investită în asemenea cauze trebuie să examineze dacă măsura a fost precedată de procedura instituită de art. 66 şi art. 67 din Codul Muncii şi dacă este o măsură reală, efectivă şi serioasă şi nicidecum sub aspectul probităţii profesionale.

Pentru combaterea acestui prim aspect reţinut în mod nefondat de instanţa de fond ca motiv de nelegalitate a concedierii, dincolo de faptul că instanţa nu are dreptul să se subroge în activitatea societăţii şi de a aprecia probitatea profesională a angajaţilor, recurenta a învederat pe de o parte că salariata care a preluat atribuţiile postului ocupat de contestatorul intimat este angrenată exclusiv în acest gen de activităţi încă din anul 2007 iar pe de altă parte partea din responsabilităţi care au fost preluate se încadrează în mod evident în scopul postului ocupat de salariata Palimaru Carmen.

Salariatul B.M. a fost concediat deoarece o parte din activităţile desfăşurate prin intermediul postului sau au fost externalizate (aprox. 60 – 70%) iar partea rămasă (aprox.30-40%), care nu mai acoperea norma de muncă a fost comasată în aria de responsabilităţi ale altui post din alt departament pentru considerente care ţin exclusiv de organizare şi eficienţă.

O altă consideraţie străină de limitele de competenţă este aceea legată de modul în care angajatorul ar fi trebuit să-şi aprecieze propriile nevoi, luând drept motivare situaţia personală a salariatului în ceea ce priveşte finalul acestuia de cariera şi probabilele probleme de sănătate.

A învederat că salariatul concediat nu trebuia să iasă la pensie în acest an, aşa cum nereal reţine instanţa de fond, ci în anul 2012, când acesta împlineşte vârsta standard de pensionare conform anexei 4 a Legii nr.19/2000, în baza actelor deţinute la dosarul de personal la acel moment. Este posibil ca el să fi avut pe acasă ceva adeverinţe din trecut, nedepuse la dosar şi atunci nu aveau cum să ştie că ar avea dreptul.

Cât priveşte criteriile de selecţie pe motive de ordin social, a susţinut că în situaţia unor concedieri individuale realizate prin desfiinţarea postului şi nu a unui loc de muncă din cadrul unui post, criteriile de selecţie nu pot fi avute în vedere pentru că măsura nu vizează pe salariat ci postul ocupat de acesta.

Intimatul contestator era singurul ocupant postului desfiinţat şi în atare condiţii nu se puteau avea în vedere criterii de selecţie care vizează comparaţia salariaţilor ocupanţi ale unui acelaşi post şi unde intervine de fapt Cap.V din CCM la nivel de unitate.

Cu privire la modul în care instanţa de fond (în speţă judecătorul care a motivat hotărârea) a înţeles să aprecieze probatoriul administrat, urmează a constata că tot ansamblul probator a fost transpus pe o linie care urmărea în mod evident avantajarea contestatorului şi era cu mult peste limitele de echidistanţă şi obiectivitate pe care trebuia să le aibă în vedere.

Revenind la continuarea criticilor hotărârii recurate solicită să se aibă în vedere că un alt argument ”pro causa” pe care se calează motivarea este acela că întâmpinarea ar fi fost depusă cu mult după momentul concedierii şi că în aceasta nu se precizează cine ar fi preluat atribuţiile postului.

Accentuând în mod „obiectiv” analiza justificării măsurii, instanţa identifică cheia cauzei şi reţine fără să se lămurească de ce, că la dosarul cauzei ar fi existat două justificări cu număr identic şi concluzionează că una dintre acestea ar fi fost realizată pro causa.

Instanţa constată în mod nereal că ar fi depus la dosar o revizuire a fişei postului domnului B.M. care ar fi cuprins atribuţii generice şi nu fişa postului completă.

Instanţa de fond a interpretat eronat caracterul concedierii individuale care nu ţine de persoana salariatului, prin aceea că la paragraful 6 de la pag.6 se reţine că la data deciziei CA s-ar fi desfiinţat postul contestatorului şi că abia în 30.01.2009 salariata P.C. a preluat atribuţiile rămase.

Concedierea efectivă nu are cum să fie concomitentă aprobării unei măsuri de acest gen, fie şi pentru simplul motiv că între aprobarea măsurii şi aplicarea eu efectivă trebuie să existe măcar un termen de preaviz.

Prin decizia organului suprem de conducere a unei societăţi se aprobă modificarea organigramei şi implicit desfiinţarea ori înfiinţarea de posturi, dar punerea în practică a unei astfel de măsuri necesită perioade de timp.

Un ultim aspect este acela că hotărârea instanţei prezintă caracteristicile unei soluţii nelegale şi netemeinice, prin aceea că instanţa de fond, prin măsura dispusă, obligă societatea să îşi modifice organigrama aprobată de organul suprem de conducere şi astfel depăşeşte limitele de competenţă legal prevăzute, în sensul că intervine în activitatea societăţii.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va respinge pentru urmǎtoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin decizia 12/22.01.2009 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă pentru motive neimputabile salariatului, pe temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

La adoptarea acestei decizii au fost avute în vedere decizia 1/2008 a consiliului de administraţie al S.C. R.R. S.A. şi preavizul din 14.11.2008.

La 13.08.2008 s-a înregistrat la nivelul societăţii ”justificarea nr.9217” prin care se propune desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare (ocupat de B.M.) şi preluarea atribuţiilor acestuia de un ocupant al postului de analist Servicii clienţi din cadrul Departamentului Facilitat.

Deşi din cuprinsul Anexei 1 la Decizia Consiliului de Administraţie 1/01.10.2008 rezultă că postul de analist servicii clienţi era ocupat de salariata M.A., aceasta nu este nominalizată ca fiind salariata ce urma să preia atribuţiile reclamantului, lăsând ca “justificarea” să fie generică şi să lase loc de interpretări.

De asemenea, în decizia de concediere nu se arată în concret motivele care au determinat măsura concedierii salariatului, şi de această dată angajatorul folosind noţiuni generice “reducerea costurilor, creşterea eficienţei”.

Concedierea dispusă în baza art. 65 din codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent.

În ipoteza reţinută de art.65 din Codul muncii este vizată încetarea contractului individual de munca ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă aceasta trebuie să fie determinată de unul din motivele prevăzute de art. 65, de asemenea cauza trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv.

Este necontestată împrejurarea că instanţa nu poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii acesteia, din punct de vedere managerial, dar poate analiza măsura sub aspectul caracterului real, efectiv şi serios.

Tocmai din acest motiv, în adoptarea măsurii trebuie să rezulte cu claritate necesitatea adoptării, in caz contrar activitatea economică a unităţii putând să fie afectată.

În aceste circumstanţe, angajatorul trebuia să arate în concret care este fişa postului pentru salariatul ce a preluat atribuţiile postului desfiinţat, pentru ca instanţa să poată verifica în mod obiectiv dacă atribuţiile postului desfiinţat se regăsesc în fişa postului ce le-a preluat.

De asemenea angajatorul trebuie să aducă justificări serioase legate de necesitatea desfiinţării postului, raportat la motivele de ordin economic, de dovedirea unor greutăţi reale din punct de vedere financiar, pe care nu le poate depăşi decât prin desfiinţarea postului.

Asemenea dovezi constau în bilanţuri contabile, situaţia contului de profit şi pierderi anterioare şi ulterioare desfiinţării postului, probe în măsură să convingă instanţa că nu suntem în faţa unei măsuri arbitrare ci a uneia corect motivată si necesară la nivelul unităţii.

Recurenta nu a demonstrat cu date economice în ce măsură s-a redresat societatea ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat.

Neseriozitatea măsurii luate de angajator rezultă cu prisosinţă şi din împrejurarea că justificarea 9217/ 13.08.2008 are două conţinuturi diametral opuse, sub acelaşi număr fiind înregistrate două înscrisuri care se contrazic, de unde şi concluzia că măsura este una arbitrară.

Astfel, în una din justificările din 9217/ 13.08.2008 se arată că atribuţiile postului de inginer mecanic ocupat de M.B. vor fi preluate de Departamentul Facilităţi postul inginer petrochimist (fila 25 dosar Tribunal), iar în cealaltă se arată că atribuţiile postului de Inginer Mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare vor fi preluate de postul Analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Această situaţie confuză ne formează convingerea că angajatorul nu a avut o imagine clară cu privire la necesitatea luării măsurii de desfiinţare a postului de inginer mecanic din Departamentul Aprovizionare si, implicit, de lipsa unei reprezentări reale a măsurii în care se rentabilizează şi se eficientizează activitatea economică, făcând-o mai profitabilă.

Criticile referitoare la desfiinţarea postului urmare a externalizării sarcinilor (60- 70% ) sunt de asemenea neconfirmate probator, fiind simple susţineri aleatorii ce nu pot fi cuantificate şi verificate de instanţa de control judiciar întrucât însăşi recurenta nu arată de unde a extras aceste procente.

Aceste critici sunt lipsite de substanţă si prin raportare la faptul că, deşi la 01.10.2008 postul salariatului apare ca desfiinţat, la o dată ulterioară, respectiv 08.10.2008 se întocmeşte o fişă a postului, modificată, aceste atribuţii nefiind nominalizate decât începând cu data de 30.01.2009 la o altă salariată.

Ori dacă la 01.10.2008 postul era desfiinţat, se pune întrebarea cum putea acest post să aibe alte atribuţii la data de 08.10.2008.

Această modalitate de desfăşurare a lucrurilor ne conduce la concluzia că nu a fost vizată desfiinţarea postului după cum este cerinţa impusă de art. 65 din Codul Muncii ci a fost vizat salariatul.

Nu a constituit argumentaţie decisivă în pronunţarea sentinţei, împrejurarea că salariatul ar fi fost în situaţia de a se pensiona în anul 2009, astfel încât şi această critică urmează a fi înlăturată ca nefondată, aceleaşi considerente şi cu privire la aplicarea criteriilor de selecţie în cazul concedierilor individuale realizate prin desfiinţarea postului.

Hotărârea pronunţată de Tribunal s-a situat pe principii echidistante, ea fiind rezultatul unei analize logice a tuturor probatoriilor administrate şi al temeiurilor de drept incidente în cauză.

Sentinţa pronunţată de Tribunal nu obligă unitatea să adopte altă organigramă, înţelegând că prin aceasta se exercită imixtiunea în atribuţiile organismului de conducere, ci are menirea de a cenzura şi sancţiona măsura nelegală de desfiinţare aleatorie a postului fără o motivaţie clară, fiind atributul exclusiv al unităţii de a transpune în fapt modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri judecătoreşti.

Orice altă argumentare contrară, pornind de la premisa oferită de recurentă, ar conduce la concluzia că instanţa de judecată nu ar fi în măsură să analizeze decizia de concediere întemeiată pe disp. Art. 65 din codul muncii, ceea ce fără îndoială nu a fost în intenţia legiuitorului, orice măsură luată de unitate concretizată într-o decizie fiind supusă controlului judiciar după natura actului emis fiind competentă o anumită instanţă.

Pe cale de consecinţă, Curtea găsind toate criticile neîntemeiate va respinge recursul în conformitate cu art. 312 C pr. Civ. hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.

În baza art. 274 C pr. civ. va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 de lei, în favoarea intimatului reclamant, reprezentând onorariu avocat.

Decizia civilă nr. 701/CM/24.11.2009

Dosar nr. 1156/118/2009