Romania curtea de apel constanţA

25. Răspundere gestionar. Plata prejudiciilor cauzate in desfăşurarea activităţii.

Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauza în gestiunea lor.

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat la interogatoriu, motiv pentru care prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă, nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii de inventariere.

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, acestea nu mai pot fi puse în executare, nemaifiind reglementate prin noul cod al muncii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8439/118/2008, reclamanta SC „S” SRL a chemat în judecată pe pârâtul Z.D., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5457, 26 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat în desfăşurarea activităţii în baza contractului individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a dobândit calitatea de angajat al societăţii, ca agent de vânzări, prin contractul individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi că, potrivit fişei postului, avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzile de la clienţi, de a primi în gestiune produsele din depozitul societăţi, de a livra produsele către beneficiari, urmând să răspundă de încasarea sumelor datorate de către clienţi şi predarea acestora către societate. Totodată, la livrarea produselor, pârâtul avea obligaţia de a verifica dacă beneficiarul căruia îi livrează marfa este persoana înscrisă în actele de însoţire a mărfii şi să facă demersuri în vederea obţinerii semnăturii de primire pe facturi.

A precizat reclamanta că a procedat la desfacerea contractului individual de muncă al pârâtului pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu prevăzute în contract şi în fişa postului, respectiv pentru: neprezentarea în mod nejustificat la programul de lucru, nepredarea către depozitul societăţii a mărfii primite în gestiune, emiterea de facturi către societăţi fictive, nerespectarea dispoziţiilor conducerii cu privire la instrumentele de plată acceptate de la clienţi.

S-a precizat că, prin faptele amintite mai sus, pârâtul a cauzat societăţii un prejudiciu în sumă totală de 5.457,26 lei, reprezentând contravaloarea produselor constatate lipsă în gestiune cu ocazia controalelor periodice la care a fost supus. Astfel, cu ocazia inventarierii stocului de marfă existent în gestiunea pârâtului la data de 30.06.2008 şi la data de 08.08.2008 s-a constatat, prin procesele verbale întocmite, o lipsă în gestiune în valoare de 1.072,18 lei, respectiv de 4.385,08 lei. Totodată, potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru perioada 01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total de 5.457,26 lei.

S-a arătat că, pentru a produce acest prejudiciu societăţii, pârâtul a emis facturi către societăţi care nu comandaseră niciodată produsele înscrise în factură, însuşindu-şi bunurile, în unele cazuri facturile fiind emise către societăţi care nici nu există.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nu s-a înfăţişat în instanţă pentru a-şi exprima poziţia procesuală faţă de pretenţiile reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 762/19.06.2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei SC S. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâtul Z.D. şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5457, 26 lei cu titlu de prejudiciu.

A fost obligat pârâtul şi la plata către reclamantă a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare-onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006, ca agent de vânzări şi, în această calitate, a produs societăţii reclamante un prejudiciu de 5.457,26 lei, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, astfel cum sunt acestea menţionate în fişa postului anexată la dosar.

Astfel, cu ocazia inventarierii faptice a stocului de marfă existent la data de 30.06.2008 în gestiunea pârâtului Z.D., s-a constatat lipsă în gestiune în valoare de 1072,18 lei, reprezentând valoare marfă - 740,54 lei, adaos comercial-160,45 lei şi TVA-171,19 lei, astfel cum rezultă din procesul verbal ataşat la f.5 din dosar. La următoarea inventariere, pentru stocul de marfă existent în gestiunea pârâtului la data de 08.08.2008, s-a constatat un minus în gestiune în valoare de 4385,08 lei, din care val.marfă: 3044,99 lei, adaos: 639,95 lei şi TVA: 700,14 lei (proces verbal). Totodată, potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru perioada 01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total de 5.457,26 lei.

În baza actelor de constatare sus-menţionate, societatea reclamantă a emis Deciziile de imputare nr.1420/04.07.2008 şi nr.1472/08.08.2008, prin care s-a reţinut în sarcina pârâtului Z.D. un prejudiciu total de 5.457,26 lei, confirmat, aşa cum s-a arătat în precedent, şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză. Deşi aceste decizii de imputare i-au fost comunicate, pârâtul nu a înţeles să le conteste în termenul prevăzut de lege.

De asemenea, acesta nu a produs în faţa instanţei nici o probă de natură să-i înlăture vinovăţia în producerea prejudiciului amintit şi nu s-a prezentat pentru a răspunde la interogatoriul propus de reclamantă, deşi a fost legal citat în acest sens. Prin aplicarea disp.art.225 C.proc.civ., această lipsă urmează să fie considerată un început de dovadă scrisă, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză în folosul reclamantei, sub aspectul prejudiciului produs de angajatul pârât în legătură cu atribuţiile de serviciu.

Potrivit disp.art.270 alin.1 Codul muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt expusă anterior, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului faţă de angajatorul SC „S” SRL, pentru suma de 5457, 26 lei, astfel încât urmează să admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

În conformitate cu disp.art.274 alin.1 C.proc.civ., pârâtul va fi ţinut să suporte cheltuielile ocazionate reclamantei de soluţionarea prezentei cauze, respectiv onorariul de expertiză.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe civile, a formulat recurs recurentul pârât Z.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:

În doctrina juridică, părerea unanimă este ca răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă, însuşindu-şi normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

Consacrarea instituţiei juridice a răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator a avut avută în vedere de către legiuitor în vederea întregirii patrimoniului angajatorului în cazul producerii unor pagube, prevenirea producerii altor pagube dar şi ocrotirea intereselor salariaţilor prin stabilirea unor reguli bine determinate ale acestei varietăţi de răspundere în raport de contractul individual de muncă.

Pentru a angaja răspunderea patrimonială a salariatului este necesar să fie îndeplinire următoarele condiţii, respectiv calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, dar şi neincidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere. Nu neagă calitatea de salariat a reclamantei, însă faţă de probele administrate în cauză, consideră că nu sunt îndeplinite celelalte condiţii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Reclamanta a arătat că pentru a-i produce un prejudiciu ar fi procedat la emiterea de facturi fiscale către societăţi care nu au comandat produsele înscrise în factura sau societăţi care nu există. Învederează instanţei faptul că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, chiar de către reclamantă nu reiese nici că aceste societăţi nu ar exista, nici că nu au primit marfă.

Susţine că este adevărat că prin fişa postului şi-a asumat obligaţia de a verifica exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţi, însă solicită ca instanţa să aprecieze asupra acestei obligaţii raportând-o în concret la posibilităţile reale de efectuare a acestor verificări. În calitate de agent comercial nu a avut acces la o bază de date reală şi credibilă, astfel încât este posibil ca anumite elemente de identificare să fie transmise eronat în mod intenţionat de către clienţi.

Solicită a se aprecia în ce măsură prejudiciul reclamat de către SC S. SRL îndeplineşte condiţiile prevăzute de doctrină. Prejudiciul a fost stabilit de către reclamantă prin două procese verbale de inventariere din 30.06.2008 şi 08.08.2008. În ambele este menţionat faptul că inventarierea s-a efectuat în prezenta sa, deşi nu există nici o dovadă în acest sens şi nu sunt semnate de luare la cunoştinţă. De asemenea a mai fost depusă şi o balanţă sintetică nesemnată şi necertificată conform cu originalul.

Instanţa a reţinut ca probe aceste înscrisuri, însă în opinia sa nu dovedesc în mod cert un prejudiciu, reţinând de asemenea că au fost emise decizii de imputare pe care nu a înţeles să le conteste. Noţiunea de decizie de imputare nu mai aparţine legislaţiei muncii, astfel încât acestea reprezintă simple înscrisuri lipsite de valoare juridică.

În cauză s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea prejudiciului, ce a fost efectuată pe baza aceloraşi înscrisuri depuse la dosarul cauzei: contractul individual de muncă, fişa de post, procesele verbale de inventariere, facturi etc.

Această expertiză nu poate fi apreciată ca mijloc de probă care să confirme cele arătate de reclamantă în cererea introductivă.

Nu este arătat în mod clar raportul de cauzalitate între faptele considerate încălcări ale obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de muncă şi prejudiciul constatat de către societate.

Invocă şi prevederile art.270 alin.2 Codul muncii „salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauzei neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.

Menţionează că posibilităţile agentului comercial de a-şi verifica clienţii sunt limitate, astfel încât solicită instanţei să aprecieze în ce măsură astfel de situaţii se încadrează în cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de legislaţia muncii. În activitatea de vânzări este aproape imposibil să nu fie clienţi rău intenţionaţi care să furnizeze informaţii false sau instrumente de plată nevalabile. Aceste situaţii se încadrează în noţiunea de „risc al serviciului”, aşa cum este prevăzut în legislaţia muncii. Consideră că în asemenea situaţii, societatea are mai multe modalităţi de a se proteja sau de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate decât salariatul

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul pârât a avut calitatea de angajat al intimatei, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr.262/20.09.2006, având funcţia de agent vânzări.

Din fişa postului rezultă că acesta avea atribuţii specifice unui gestionar.

Astfel, pârâtul avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzi de la clienţi, de a primi în gestiune aceste produse din depozitul intimatei, de a livra produsele către beneficiari, de a verifica la sosirea la destinaţie dacă societatea respectivă este beneficiarul prevăzut în factură.

Totodată, pârâtul răspundea de urmărirea încasării sumelor datorate de către clienţi, exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţii cu care lucrează, încasarea sumelor de bani pentru produsele facturate şi predarea acestora la casierie în termen de 24 ore.

La data de 30.06.2008, s-a procedat la inventarierea stocului de marfă existent în gestiunea pârâtului şi s-a constatat prin procesul verbal întocmit – o lipsă în gestionare – în valoare de 1.072, 18 lei.

La data de 08.08.2008, s-a procedat din nou la inventarierea produselor aflate în gestiunea pârâtului pentru perioada 30.06.2008 – 08.08.2008 şi s-a constatat în plus, în gestiunea pârâtului o lipsă de 4.385,08.

Potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1.05.2008 şi 8.08.2008, lipsa în gestiunea pârâtului era în cuantum total de 5.457,26 lei.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond de expert contabil B.N. pentru stabilirea prejudiciului provocat reclamantei de către pârât, rezultă că valoarea sumei de recuperat de către intimată perioada 01.06.2008 – 08.08.2008, este de 5.457,26 lei, formată din 4.585,93 lei valoarea mărfii lipsă în gestiune şi 871,33 lei TVA aferent mărfii lipsă în gestiune.

Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauza în gestiunea lor.

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat la interogatoriu, motiv pentru care, prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă, nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii de inventariere.

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, într-adevăr, acestea nu mai pot fi puse în executare, nemaifiind reglementate prin nou cod al muncii, acesta fiind şi motivul pentru care intimata reclamantă s-a adresat instanţei pentru recuperarea prejudiciului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Potrivit art.274 Cod pr.civilă, Curtea a obligat recurentul la 1428 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Decizia civilă nr. 609/CM/20.10.2009

Dosar nr. 8439/118/2008