Romania curtea de apel constanţA

7. Acţiune in revendicare. Admisibilitate. Concurs intre acţiunea in revendicare şi legea specială. Afirmarea unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Depturilor Omului.

Se poate afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că sunt supuse legii speciale, sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b, situaţiile de confiscare a bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică ori de câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a măsurii confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii, când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea în revendicare.
La 3 decembrie 2008 reclamantele R.M. şi G.D. au solicitat instanţei obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2000 mp situat în Constanţa, str. G.M. nr. 33.

În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor, G.H., a dobândit în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881/29.10.1947, de la Statul Român, un imobil - construcţie şi teren în suprafaţă de 2400 mp.

Prin sentinţa penală 185/16.07.1960 acesta a fost condamnat penal dispunându-se şi confiscarea averii. Prin decizia 1366/30.05.1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat sentinţa penală 185 şi a achitat pe inculpaţi, inclusiv pe autorul reclamantelor, G.H. şi a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii.

Arată reclamantele că, urmare a anularii hotărârii judecătoreşti de confiscare, pârâtul deţine fără titlu imobilul şi că este obligat să-l restituie celui în favoarea căruia operează prezumţia de proprietate.

Prin documentaţia depusă de pârâtul Municipiul Constanţa a fost adus la cunoştinţa instanţei împrejurarea existenţei notificării de restituire nr. 26715/14.02.2008, cu referire la acelaşi imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 338/17.03.2009 Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamante.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost definit de art. 2 cuprinde absolut toate ipotezele în care un bun ar fi trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă şi cum imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantele trebuie să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ.

A mai reţinut tribunalul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acţiunea în revendicare, ci procedura prevăzută de acest act normativ, această concluzie fiind în mod expres prevăzută şi în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi că ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele R.M. şi G.D. arătând, în esenţă, că instanţa de fond a considerat aplicabilă în speţă legea specială, fără să analizeze împrejurarea în care datele speţei se circumscriu Deciziei nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite. Susţin apelantele că, potrivit acestei decizii obligatorii, Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, iar speţa de faţă, prin elementele sale, scapă de sub domeniul de aplicare al legii speciale.

Arată apelantele că, deşi hotărârea de condamnare a autorului lor are în vedere o infracţiune de natură politică, şi că pentru imobilul confiscat prin această hotărâre se putea formula notificare potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, se poate reţine din motivarea deciziei de achitare pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie că nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 209 pct.2 din vechiul Cod penal, conform interpretării OUG nr.214/1999 şi nu suntem în faţa unei infracţiuni politice.

Susţin de asemenea că acţiunea în revendicare este admisibilă şi pentru că decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie este anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, situaţie în care entitatea deţinătoare nu mai trebuia să stabilească, în aplicarea art. 2.1 din Norme, dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea face parte din categoria infracţiunilor politice.

Arată că prin Decizia 33/2008 s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, o astfel de acţiune putând a fi folosită atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Precizează apelantele că prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti de confiscare de către Curtea Supremă de Justiţie se confirmă titlul reclamantelor, că pârâtul nu poate invoca dobândirea în mod legal a acestui bun şi că prin admiterea cererii în revendicare securitatea circuitului civil nu este pusă în pericol, acţiunea în revendicare fiind, prin această interpretare, admisibilă.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de Tribunalul Constanţa în raport cu motivele invocate în apel de către reclamante, instanţa constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derrogant”, nu exclude însă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, pentru că, aşa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară suspusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.

În speţă, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit imobilul din Constanţa, str. G.M. nr. 33, compus din teren în suprafaţă de 2400 mp prin cumpărare de la Statul Român cu actul autentificat sub nr. 2881/29.10.1947. Bunul a fost preluat de Stat prin confiscare în baza sentinţei penale nr. 185/16.07.1960, sentinţă în temeiul căreia proprietarul a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Măsura confiscării a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei nr. 974/1960 prin care bunul a fost trecut în administrarea ILL Constanţa, ulterior ICRAL Constanţa (adresa nr. 51424/14.08.2008 a Primăriei Constanţa).

În anul 1996, urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, autorul reclamantelor, dl. G.H., a fost achitat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin Decizia nr. 1366/30.05.1996 pronunţată de Curtea Supremă de justiţie, instanţa supremă dispunând, prin aceeaşi hotărâre, înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.

După pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei complimentare a confiscării averii, deci după anul 1996, este real că succesorii autorului nu au promovat nici o acţiune separată, fie de revendicare a bunurilor confiscate de la autorul lor, fie o cerere de întoarcere a executării şi că numai în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, o parte dintre succesibilii, respectiv dl. G.G. şi dl. G.H., au încercat să obţină retrocedarea bunului prin notificarea trimisă Primăriei Constanţa.

Expedierea notificărilor de către o parte dintre moştenitorii proprietarului, care au mai şi eşuat în procedura de restituire prin jocul aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea în termen a notificării şi de către persoana care avea calitatea de moştenitor, nu prezintă însă relevanţă, câtă vreme succesorii d-lui G.H. aveau deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, anterior adoptării Legii nr. 10/2001.

Constatarea instanţei supreme prin Decizia nr. 1366/30.05.1996, că autorul reclamantelor nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii politice de uneltire contra ordinii sociale şi dispoziţia de înlăturare a pedepsei confiscării averii a avut ca efect direct desfiinţarea titlului pe care Statul Român l-a dobândit asupra bunului prin confiscare. În aceste condiţii, chiar dacă prin Decizia nr. 1366/1996 Curtea Supremă de Justiţie nu a stabilit în mod expres redobândirea de către inculpatul achitat a dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării, pronunţarea unei hotărâri de achitare, cu consecinţa reabilitării condamnatului şi înlăturarea tuturor efectelor condamnării, echivalează cu o recunoaştere a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse confiscării şi are ca efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, deposedat abuziv. Instanţa reţine şi că această constatare a ilegalităţii confiscării nu a fost infirmată de nici o altă instanţă, dreptul redobândit prin această Decizia 1366/1996 nefiind revocabil, contestat sau infirmat până astăzi.

Consecinţa desfiinţării titlului Statului şi repunerii în toate drepturile anterioare condamnării este aceea că reclamantele sunt beneficiarele unei „valori patrimoniale”, relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, această constatare fiind determinantă asupra recunoaşterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantelor.

De altfel, în speţe similare (Cauza Czaran şi Grofcsik vs. România, hotărârea din 02.06.2009; Cauza Reichardt vs. România, hotărârea din 13.11.2008; Cauza Popescu şi Dimeca vs. România, hotărârea din 9 decembrie 2008) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv – doar prin considerentele hotărârilor pronunţate şi nu în dispozitiv – „nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un „bun” în sensul Convenţiei”, deoarece prin această recunoaştere reclamanţii sunt beneficiarii unei „valori patrimoniale” (noţiune autonomă, în sistemul convenţional), ce atrage aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol.

Oricum, după pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei complimentare a confiscării averii, respectiv după 1996, moştenitorii dlui G.H. aveau cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a desfiinţării titlului Statului, iar cadrul legal al procesului de retrocedare era dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 şi 481 din Codul civil.

Împrejurarea că ulterior legiuitorul a dorit să repare greşelile săvârşite de autorităţile române în perioada regimului socialist prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi că au fost incluse în această lege şi situaţiile de confiscare a averii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist (art. 2 alin. 1 lit. b din lege) nu prezintă relevanţă în speţa de faţă, câtă vreme,la data apariţiei acestei legi, prin efectele Deciziei nr. 1366/1996, reclamanţii beneficiau deja de „un bun”, sau cel puţin de „o speranţă legitimă”.

Se poate chiar afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că sunt supuse legii speciale sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b situaţiile de confiscare a bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică ori de câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a măsurii confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii, când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea în revendicare.

Reţinând că situaţiei de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai normele reglementate prin Legea nr. 10/2001 şi că acţiunea pornită de reclamante pentru recuperarea bunului poate urma numai procedura acestei legi, acţiunea în revendicare fiind inadmisibilă, tribunalul a pronunţat o soluţie greşită care le-a încălcat reclamantelor dreptul de acces la o instanţă judecătorească, drept reglementat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Tribunalul nu a explicat în ce măsură reclamantele mai puteau obţine o reparaţie în temeiul legii speciale câtă vreme dispoziţia de restituire nr. 3782/31.07.2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în favoarea reclamantei R.M. a fost revocată prin dispoziţia nr. 7154/13.12.2007, emisă de acelaşi primar, iar procedura pornită în instanţă de către reclamanta R.M. pentru anularea acestei din urmă dispoziţii nu a fost încă finalizată şi nu există nici o garanţie în ceea ce priveşte rezultatul acestei proceduri.

Prin urmare, instanţa constată că deşi reclamantele se prevalează în această acţiune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, prin trimiterea lor la o procedură care nu este sigur că le oferă posibilitatea reclamantelor de a-şi vedea recuperat bunul, tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la justiţie, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea apelului reclamantelor.

Constatând că, în speţă, tribunalul s-a pronunţat nelegal prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă instanţa va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Decizia civilă nr. 214/C/30.09.2009

Dosar nr. 10796/118/2008