Romania vazuta de la Bruxelles

Clădirea momentului 2007

Mecanismul european, în care Uniunea Europeană îşi schimbă Presedenţia o dată la 6 luni, începe să fie înţeles şi de cetăţenii români. Că există presiuni, în special exprimate în cadrul Convenţiei Europene, de schimbare a acestui algoritm este adevărat, dar până în 2008 vom avea această rotaţie după cum urmează: 2004 (Irlanda, Olanda), 2005 (Luxemburg, Marea Britanie), 2006 (Austria, Finlanda), 2007 (Germania, Portugalia), 2008 (Franţa, Suedia).

După primul semestru al anului 2003, când Grecia a “coordonat” destinele UE, a venit rândul Preşedinţiei Italiene să-şi intre în drepturi. Trecem peste ciocnirile dintre premierul italian şi Parlamentul European, şi încercăm să vizualizăm unde este Europa şi care este poziţia României în această poză?
Convenţia Europeană şi-a finalizat propunerile şi aşa cum sublinia Romano Prodi: “sunt fericit de rezultat, dar nu entuziasmat. Probabil mulţi se aşteptau la o revoluţie europeană, dar să nu uităm că pas cu pas construim o Uniune Europeană democratică şi extinsă.”
România se află pe o direcţie bună din punct de vedere al negocierilor şi cu toţii sperăm ca până la sfârşitul anului 2004 să reuşim concluzionarea tuturor capitolelor şi trecerea apoi la semnarea Tratatului de Aderare. Ţinta 2007 este realistă şi să încercăm acum o mică analiză a intrării pe piaţa europeană. Premierul Năstase sublinia încă de acum câteva luni că în anul 2007 vom fi 27 ţări în Uniunea Europeană, şi România va fi printre cele 7 state mari ale Uniunii, alături de Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi Polonia. Această forţă românească se observă încă de la adoptarea Tratatului de la Nisa în care se aloca României 33 de parlamentari europeni şi 14 voturi în Consiliu.
Aşa cum am precizat însă, trebuie încă de acum să “clădim momentul aderării”. Integrarea europeană nu este doar o noţiune politică, iar numeroşi factori trebuie să stea la baza succesului aderării României la UE. Mă gândesc în primul rând la aparatul administrativ pe care România îl va avea la Bruxelles, acea cotă de ţară în instituţiile europene. Poate că este un bun moment să se explice tuturor, fie de Ministerul Afacerilor Externe, fie de Ministerul Integrării Europene, care este procedura ca un român să facă parte din administraţia europeană, bineînţeles doar din anul 2007.
Se pare că suntem încă în aşteptare, dacă ne gândim din punct de vedere al sectorului privat românesc şi mass media. Am impresia că factorii economici româneşti sunt încă precauţi, aşteptând o inserare a “politicului real la Bruxelles”, pentru a încerca exteriorizarea. Forţa unei ţări este dată în special de economia sa şi nu văd cum o Cameră de Comerţ şi Industrie a României nu are încă o reprezentare la Bruxelles, nu înţeleg cum presa românească nu realizează că informaţia sistematică de la centru, din Bruxelles, este exact ceea ce doresc cetăţenii României.

Adevărul de Cluj, 31 iulie 2003

Visând la... „cuşca de aur”

Când mă gândesc la integrarea României în Uniunea Europeană îmi vine mereu în minte faimoasa expresie a filozofului german Dahrendorf: „Pentru clădirea unui sistem pluralist sunt suficiente 6 luni, pentru construirea unei economii de piaţă e nevoie de 6 ani, iar pentru construirea unei societăţi civile, ca bază a societăţii deschise, ai nevoie de 60 de ani.”

Să încercăm a vizualiza o poză a anului 2007, an când probabil România va adera la Uniunea Europeană. Conform celor stabilite în special prin Tratatul de la Nisa vom avea 33 de parlamentari români, membrii ai legislativului european. Aceştia sunt ajutaţi în munca lor de unu, doi sau chiar trei asistenţi, depinde de numărul comitetelor în care este implicat parlamentarul respectiv. Este interesant să vedem care este strategia politicienilor români, fie cea tipică latinilor (spanioli, italieni, portughezi), cu asistenţi de aceeaşi naţionalitate ca şi parlamentarul sau o strategie anglo-saxonă în care asistenţii sunt recrutaţi din „ofertele internaţionale”, aflate în special pe „piaţa de Bruxelles”.
Pe lângă jocurile reprezentării politice mai există o faţă nevăzută a integrării şi anume cea a administraţiei europene. Apare în acest caz un paradox. Ştiind situaţia din administraţia românească, în care funcţionarii sunt plătiţi la „limita sărăciei”, ne aşteptăm să fie o situaţie asemănătoare la nivel european. Dar aici ne înşelăm, salariile din administraţia europeană sunt incredibile, începând de la 4.200 euro şi ajungând la 10.000 euro pentru directori. Aşa cum este normal competiţia pentru aceste locuri este uriaşă, căci o dată trecut concursul de intrare eşti asigurat pe viaţă. „Cuşca de aur” aşa este numită administraţia europeană şi văzând avantajele nu ne mirăm de ce nu prea multe persoane doresc să „evadeze”.
Iar acum vine partea interesantă. România, cu începere din anul aderării, să zicem 2007, va dispune de „cota de ţară”. Vom avea deci români care se vor implica în concursurile europene, dar vom avea şi anumite numiri româneşti în organigrama comunitară.
Există un hibrid de strategie românescă referitor la acest punct şi nu este surprinzător faptul că nu prea observăm în presă o dezbatere pe tema aceasta. Totuşi recent, într-un interviu acordat EurActiv-ului Hidegard Puwak, Ministrul Integrării Europene, preciza: „Selecţia noastră pentru instituţiile europene se va baza pe competiţie şi valoare. Ne aflăm deja în procesul recrutării unui număr de 500 de tineri români pentru a lucra în pregătirea aderării României la UE. Până în 2004 vor fi angajaţi 6.000 de funcţionari pentru a lucra în implementarea legislaţiei comunitare la nivel naţional şi local. Cred că dintre aceştia vom putea alege pe cei mai buni pentru a-i trimite la Bruxelles. Pe lângă aceasta, aşa cum se ştie, există selecţia directă organizată de instituţiile europene.”
În acest context se pare că importanţa concursurilor derulate în aceste zile pe la ministerele româneşti pentru acele râvnite poziţii de „euro-consilieri” devine crucială pentru o implementare în... cuşca de aur europeană.

Adevărul de Cluj, 24 august 2003