România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Dosar nr. 2853/102/2007

Decizia nr. 230/R din data de 26 februarie 2009
Litigiu de muncă. Raporturi de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoane încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Aplicabilitatea Legii nr. 53/2003.
Prin cererea înaintată la 2 octombrie 2007 la Tribunalul Mureş, reclamantele SG, CS, HM, TA, VI, MSC, AE, SL şi VE au chemat în judecată pe pârâta Cooperativa Igiena Mureş SCM, solicitând obligarea acesteia la plata diferenţelor de drepturi salariale restante rezultate dintre salariul net cuvenit înscris în contractul de muncă şi salariul net primit menţionat în statele de plată, pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007. Reclamantele mai solicită actualizarea sumelor menţionate, cu virarea contribuţiilor şi impozitelor aferente sumelor acordate, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor de concediu pe perioada sus indicată, neefectuat de către reclamante din motive de ordin obiectiv.

Pe parcursul procesului, reclamantele şi-au precizat acţiunea indicând suma globală de 136.091 lei, cu titlu de drepturi salariale şi indemnizaţii de concediu restante, ce urmează a se defalca pe fiecare reclamantă în parte în funcţie de timpul de muncă efectiv lucrat.

În motivarea acţiunii, reclamantele au relevat că au contracte individuale de muncă încheiate cu societatea pârâtă, în calitate de coafeze, în contract prevăzându-se salariul de 490 lei, salariul brut, după care se achitau toate impozitele şi contribuţiile către bugetul de stat. Cu toate acestea, după cum rezultă din statele de plată anexate cererii de chemare în judecată, pe perioada de referinţă reclamantele au încasat un salariu mult mai redus şi din motive obiective nu au putut efectua concediul de odihnă, pentru realizarea încasărilor de către cooperativă şi evitarea cheltuielilor aferente procesului de muncă.

Prin sentinţa civilă nr.1492 din 8 septembrie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamante şi a obligat pârâta la plata în favoarea acestora a sumelor reprezentând diferenţe de drepturi salariale nete actualizate în funcţie de indicele de inflaţie (până în luna mai 2008) pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007; a obligat pârâta în favoarea fiecărei reclamante a sumei constând în actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a debitului salarial datorat, începând cu data de 01.06.2008 şi până la data plăţii integrale a debitului salarial; a obligat pârâta să vireze contribuţiile de asigurări sociale şi impozitele legale aferente drepturilor salariale nete menţionate şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 6.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele au contracte individuale de muncă cu pârâta, contracte supuse jurisdicţiei muncii conform Legii nr.1/2005 coroborat cu aert.295 alin.2 din Codul muncii. Comparând înscrierile din cărţile de muncă ale reclamantelor cu statele de plată pe perioada de referinţă, se constată că reclamantele au încasat un salariu inferior celui stabilit de părţi şi, totodată, nu au putut efectua numeroase zile de concediu de odihnă întrucât pârâta nu a avut suficiente comenzi din partea persoanelor fizice, pentru realizarea unui profit semnificativ.

La cererea reclamantelor, în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a stabilit defalcat, sumele cuvenite reclamantelor cu titlu de drepturi salariale restante pe perioada de referinţă, precum şi indemnizaţiile de concediu ce li se cuveneau pentru acelaşi interval, expertiză însuşită de instanţă şi necontestată de către părţile litigante.

Prima instanţă a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că raportul juridic de muncă în cooperaţia meşteşugărească nu este supus prevederilor Codului muncii, fiind reglementat de Normele de reglementare aprobate prin Hotărârea Consiliului Naţional al Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 şi a Legii nr.1/2005, astfel cum se va releva ulterior în cuprinsul prezentei decizii.

Împotriva sentinţei civile menţionate, pârâta a înaintat în termen legal recurs solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii şi respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.

În opinia recurentei, instanţa de fond a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii. Astfel, prima instanţă în mod eronat a constatat că raporturile de muncă încheiate între reclamante şi pârâtă sunt reglementate de prevederile Codului muncii, pe când în realitate aceste raporturi sunt reglementate de Hotărârea Consiliului Naţional a Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 coroborat cu Legea nr.1/2005. Din conţinutul celor două acte normative rezultă că în raporturile de muncă ale membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti nu sunt aplicabile reglementările legislaţiei muncii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin decizia 72 din 6 martie 2001. În plus prin art.3 din Legea nr.1/2005 s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa prin dispoziţii speciale, sens în care a fost adoptată Hotărârea UCECOM nr.11/2006 iar sistemul propriu de salarizare se adoptă anual cu ocazia adunărilor generale ale membrilor cooperatori.

Este adevărat că în speţă între părţi s-au încheiat convenţii individuale de muncă, însă prin actele adiţionale la aceste convenţii s-a stipulat că salariul se stabileşte în funcţie de încasări sau cel puţin la nivelul salariului minim brut pe ţară. Acordarea drepturilor salariale a fost condiţionată de obligaţia asumată de reclamante de a realiza încasările la nivelul stipulat în actul adiţional la convenţiile individuale de muncă.

În fine, cât priveşte indemnizaţia de concediu de odihnă, acesta este reglementat de art.96 din Normele de aplicare a Hotărârii UCECOM nr.11/2006, în sensul că indemnizaţia de concediu se calculează în funcţie de media veniturilor realizate şi numai în mod excepţional este posibilă compensarea în bani a concediului neefectuat.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Nu se contestă faptul că prin art.83 alin.2 din Legea 10/1972 s-a prevăzut că acest act normativ nu se aplică raporturilor de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoanele încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Însă, Legea 10/1972 a fost abrogată în mod expres prin Legea 53/2003 (noul cod al muncii), care la art.1 alin.2 prevede că „prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”. În plus, art.295 alin.2 din noul Cod al muncii mai prevede că acest act normativ se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Ulterior, a intrat în vigoare Legea 1/2005 privind reglementarea cooperaţiei meşteşugăreşti care la art.33 prevede în mod expres că, între societatea cooperativă şi membru cooperator pot exista raporturi de muncă sau convenţii individuale de muncă, alături de raporturile patrimoniale sau convenţii comerciale cooperatiste. Prin urmare, prevederile Legii 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei nu conţin dispoziţii derogatorii de la Codul munci, iar astfel cum s-a relevat anterior, de la prevederile acestuia se poate deroga numai prin legi speciale.

Este adevărat că prin Decizia nr.72 din 6 martie 2001 a Curţii Constituţionale s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se deosebesc în mod esenţial de raporturile de muncă reglementate de Codul muncii, însă prin decizia menţionată a fost vizat Decretul-lege nr.66/1990, care stabilea raporturile de muncă din cadrul cooperativelor meşteşugăreşti, normarea, salarizarea şi cointeresarea materială a angajaţilor. Însă, actul normativ menţionat a fost abrogat în mod expres prin Legea 1/2005, care la art.33 din lege a prevăzut în mod expres categoriile de raporturi juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, inclusiv contractele individuale de muncă.

De asemenea, potrivit practici judiciare constante în materie şi doctrinei de specialitate, raporturile juridice dintre cooperative şi membrii cooperatori sunt considerate forme tipice ale raporturilor juridice de muncă. În atare situaţie, litigiile intervenite între partenerii raporturilor juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, sunt supuse jurisdicţiei muncii, fapt ce exclude posibilitatea soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală.

În altă ordine de idei, se constată că hotărârea UCECOM nr.11/2006 nu derogă de la prevederile Codului muncii, prevăzându-se în art.97 că pentru munca prestată în baza convenţiei individuale de muncă, fiecare membru cooperator are dreptul la un salariul exprimat în bani. Salariile individuale se stabilesc prin negocieri, iar drepturile stabilite nu pot fi sub nivelul sistemului de salarizare propriu aprobat de societatea cooperativă.

Prin contractele individuale de muncă încheiate între părţi s-a realizat negocierea individuală şi s-a menţionat salariul lunar brut cuvenit reclamantelor, convenţia fiind încheiată cu respectarea prev.art.10 şi 37 din Codul muncii. Nu s-a depus la dosarul cauzei vreo modificare făcută de comun acord în condiţiile art.41 din Codul muncii de către părţile contractante în ceea ce priveşte salariul stabilit, care este un element esenţial al contractului individual de muncă.

Concluzionând cele de mai sus, se constată că prima instanţă nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a făcut o corectă aplicaţiune a dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii, nefiind astfel incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.

Ca atare, în baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, instanţa de fond în mod legal şi temeinic a obligat pârâta să achite reclamantelor diferenţele de drepturi salariale şi indemnizaţiile de concediu de odihnă de care au fost private pe perioada de referinţă, în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei. Temeiul juridic al obligării la plată a pârâtei îl constituie dispoziţiile art.39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c şi 156 din Codul muncii. Cum expertiza contabilă din faza de fond nu a fost contestată de către părţi, instanţa de control judiciar nu poate cenzura cuantumul sumelor acordare, care de fapt nici nu a făcut obiectul recursului civil de faţă. Cele de mai sus se completează şi cu dispoziţiile art.145 din Codul muncii, potrivit căruia pentru perioada concediului de odihnă angajatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiv, prevăzute în contractul individual de muncă.

În fine, prima instanţă în mod legal şi temeinic a procedat şi la actualizarea sumelor acordate reclamantelor în funcţie de rata inflaţiei, până la data plăţii integrale a debitelor, pentru a se realiza o reparaţiune justă şi echitabilă.

Faţă de cele ce preced recursul dedus judecăţii este nefondat şi în consecinţă urmează a fi respins ca atare, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ., iar curtea nereţinând motive de casare de ordine publică.

Decizia nr. 249/R din data de 05 Martie 2009
Litigiu de muncă. Anulare decizie de concediere. Despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1493 din 8 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 524/102/2008, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.C.A, în contradictoriu cu pârâta R.A. Registrul Auto Român şi în consecinţă:

- s-a anulat în parte decizia nr. 62/2008, emisă de pârâtă, numai prevederile art. 1, privind individualizarea sancţiunii disciplinare, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a concedierii disciplinare cu sancţiunea disciplinară a avertismentului;

- s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, aceea de şef reprezentanţă RAR Mureş;

- pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit începând cu 13 februarie 2008 şi până la data reintegrării efective în funcţie, drepturile salariale calculate în funcţie de ultimul salariu lunar înscris în carnetul de muncă al reclamantului, precum şi la plata sumei de 5000 lei cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale;

- s-a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant;

- pârâta a mai fost obligată la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul C.C.A şi pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român.

Recurentul - reclamant C.C.A, a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul anulării integrale a deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008, emisă de pârâtă şi acordării întregii sume solicitate de reclamant cu titlu de daune morale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă şi art. 304¹ Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii aplicării sancţiunii disciplinare pentru cea de-a patra abatere reţinută în cuprinsul deciziei atacate, deoarece a avut în vedere doar Nota nr. 11815 din 13 noiembrie 2007 cu privire la activitatea de clasificarea a autobuzelor pe categorii. S-a susţinut că din actele depuse la dosar rezultă că despre această eventuală abatere disciplinară conducerea RAR a luat cunoştinţă cu mult înainte de data de 13 noiembrie 2007. Astfel, pârâta a depus la dosar înscrisurile intitulate Control nr. 8/27 – 31 august 2007 şi Raportul nr. 9341 din 10 septembrie 2007, care face trimitere directă la respectivul control, iar aceste documente au ajuns la cunoştinţa conducerii pârâtei la data de 10 septembrie 2007.

Nota nr. 11815 din 13 noiembrie 2007 nu face altceva decât să reia constatările organelor de control care au întocmit cele două înscrisuri menţionate, în ultimul aliniat indicându-se doar faptul că este vorba de constatări făcute cu ocazia controlului din luna august. Pe de altă parte, reclamantul a fost în concediu medical în perioada 9 – 11 octombrie 2007 şi cu toate acestea în anexă se menţionează că în data de 11 oct. 2007, acesta a făcut două tarifări eronate în calitate de membru al comisiei.

Raportat la această situaţie, s-a apreciat că termenul de prescripţie la care s-a făcut referire în contestaţia formulată, trebuie raportat la data de 10 sept.2007 şi nu la data de 13 noiembrie 2007.

Reclamantul a invocat faptul că el nu a recunoscut niciodată comiterea abaterii sus-menţionate, astfel susţinerea contrară a instanţei de fond este eronată. În realitate reclamantul a susţinut faptul că datorită modului de lucru al comisiei de clasificare/reclasificare a autobuzelor doar în zilele de joi a fiecărei săptămâni, program determinat la rândul lui de insuficienţa personalului şi de înţelegerile existente între ARR şi RAR a fost imposibil să se soluţioneze cererile agenţilor economici în momentul depunerii lor. Drept urmare, aplicarea unor coduri de tarifare corespunzătoare reclasificării şi nu clasificării autobuzelor de către membrii comisiei din care făcea parte şi reclamantul, nu constituie o abatere disciplinară.

Reclamantul a arătat, de asemenea, că soluţia instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul cuantumului sumei ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale, apreciind că suma de 5000 lei este mult prea mică raportat la prejudiciul moral suferit la atingerea adusă prestigiului onoarei şi demnităţii de care se bucură în societate. Fiind vorba de prejudiciu moral, acesta nu poate fi cuantificat în mod exact, însă având în vedere că prejudiciul respectiv trebuie reparat, instanţa de judecată poate să facă o apreciere a acestuia, ţinând cont de funcţia deţinută şi de consecinţele pe care sancţiunea aplicată în mod nelegal le-a produs asupra psihicului său.

Pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român a solicitat, în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş ,întrucât pârâtei i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamant ca neîntemeiată şi menţinerii deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008 emisă de directorul general al recurentei pârâte, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi art. 304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că la termenul din 4 sept. 2008, când instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare, procedura de citare nu era legal îndeplinită. Astfel, în şedinţa din 12 august 2008 s-a solicitat acordarea unui alt termen de judecată decât termenul din 4 septembrie 2008, cerere care a fost respinsă. În aceste condiţii, la data de 12 august 2008 s-a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată acordat la data de 14 septembrie 2008 cu un alt termen mai scurt sau mai lung, iar la data de 14 august 2008 s-a trimis prin fax o a doua cerere de preschimbarea termenului de judecată. Urmare a celor două cereri, pârâta a primit citaţia emisă la data de 18 august 2008, pentru data de 28 august 2008. Întrucât pârâta nu a fost prezentă la termenul din 28 august 2008, instanţa de fond în mod greşit nu a trimis citaţie pentru data de 4 septembrie 2008 şi în aceste condiţii, s-a apreciat că la termenul din 4 septembrie 2008, când s-au administrat probe şi instanţa a reţinut cauza în pronunţare, procedura de citare nu era legal îndeplinită.

Pârâta a susţinut, de asemenea, că la termenul din 4 sept.2008, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare, având în vedere că la termenul respectiv în mod greşit s-a respins cererea de amânare, formulată de pârâtă pentru imposibilitate de prezentare a unui reprezentant al acestuia la termenul respectiv, cerere care era temeinic motivată. În şedinţa din 4 sept.2008 s-a administrat inclusiv proba testimonială pentru reclamant în lipsa unui reprezentant al pârâtei, care conform adeverinţei medicale depuse la dosar a fost în imposibilitate să se prezinte în instanţă din cauza unor probleme de sănătate.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că hotărârea instanţei de fond, sub aspectul acordării de daune morale, în cuantum de 5000 lei reclamantului, a fost dată cu încălcarea prevederilor Deciziei XL (40 din 7 mai 2007) privind aplicarea prevederilor art. 269 alin. 1 din Codul muncii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care s-a statuat, în urma admiterii unui recurs în interesul legii, că daunele morale pot fi acordate salariaţilor în litigiile de muncă numai dacă acestea sunt prevăzute în mod expres în lege, în contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil.

Referitor la acordarea de compensaţii băneşti pentru daune morale, pârâta a susţinut că reclamantul nu a dovedit aşa-zisul prejudiciu moral, pe care pretinde că l-ar fi suferit, întrucât toate abaterile disciplinare reţinute în decizia de sancţionare au fost dovedite prin probatoriul administrat în faţa instanţei de fond.

Pârâta a invocat, de asemenea, faptul că a administrat probe concludente în dovedirea abaterilor disciplinare repetate, reţinute în motivarea deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantului şi aceste abateri reprezintă o încălcare atât a atribuţiilor din fişa postului cât şi a angajamentului deontologic al personalului RAR, fiind stabilite prin mai multe acte de constatare întocmite în perioada sept. – noiembrie 2007. Din probele administrate rezultă că acesta a săvârşit abateri disciplinare repetate de la regulile stricte de disciplina muncii şi a dat dovadă de o atitudine recidivistă în încălcarea obligaţiilor sale de serviciu asumate prin fişa postului. Chiar dacă instanţa de fond a apreciat că sancţiunea disciplinară este extrem de severă, s-a susţinut că şi această instanţă, la rândul său, a făcut o greşită individualizare a sancţiunii disciplinare aplicată reclamantului în raport de gravitatea abaterilor comise şi de caracterul repetat al acestora.

Având în vedere că aceste motive de recurs au fost formulate anterior comunicării de către instanţa de fond a sentinţei atacate, ulterior acestea au fost completate prin memoriul depus la data de 23 oct. 2008. Prin acest memoriu pârâta a reiterat faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, pe motiv că nu s-a admis cererea de amânare a cauzei la termenul din 4 sept.2008. Referitor la dispoziţia de acordare de compensaţii pentru daunele morale, s-au invocat din nou prevederile Deciziei nr. XL(40 din 7 mai 2007) pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, susţinându-se, de asemenea, faptul că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nemotivată în drept sub aspectul capătului de cerere privind acordarea de daune morale, iar instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.

În ceea ce priveşte abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, de asemenea, instanţa nu s-a pronunţat pe toate apărările scrise formulate de pârâtă şi pe toate probele administrate în cauză cu care pârâta a înţeles să dovedească existenţa abaterilor disciplinare reţinute în motivarea deciziei de sancţionare disciplinară şi faptul că reclamantul se face vinovat de comiterea acestor abateri.

În subsidiar, s-a solicitat să se constate că în mod greşit a dispus instanţa de fond înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea cea mai uşoară, respectiv cu avertismentul, având în vedere că în situaţia în care se aprecia că aplicarea unei sancţiuni mai uşoare este de natură a realiza rolul educativ şi preventiv al răspunderii disciplinare, sancţiunea aplicată de angajator putea fi înlocuită cu sancţiunea reducerii salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5 – 10% prevăzută de art. 264 alin. 1 lit. b din Codul muncii.

Prin precizările care au fost înregistrate ulterior, respectiv la data de 30 ian. 2009 şi 4 martie 2009, pârâta a arătat că este de acord parţial cu dispozitivul sentinţei atacate, şi anume cu prima parte din dispozitiv, prin care s-a dispus anularea parţială a deciziei de sancţionare disciplinară şi înlocuirea sancţiunii concedierii disciplinare cu sancţiunea avertismentului. În aceste condiţii, s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei pronunţate de tribunal, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de daune morale, în condiţiile în care aceste daune pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens. Totodată, prin aceste precizări pârâta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant.

Examinând sentinţa atacată şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele: Reclamantul C.C.A, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, a fost angajatul Registrului Auto Român RA, cu sediul în Bucureşti, în funcţia de şef al Reprezentanţei RAR Mureş, începând cu data de 1 iunie 2005, între părţi fiind încheiat contractul individual de muncă nr. 2060 din 1 iunie 2005.

Prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2008, emisă de Directorul General al Regiei Autonome – Registrul Auto Român s-a decis concedierea reclamantului, începând cu data de 13 februarie 2008, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a coroborat cu art. 264 alin. 1 lit. f din Codul muncii, reţinându-se în sarcina reclamantului săvârşirea mai multor abateri disciplinare. Astfel, s-a reţinut că în luna ianuarie 2008 reclamantul a permis unui ziarist, fără acordul conducerii RAR să facă fotografii în incinta reprezentanţei şi a făcut declaraţii către presă fără acordul Centrului de relaţii cu publicul şi mass-media, încălcând nota internă nr. 9746 din 20 septembrie 2007. De asemenea, nu a respectat şi nu a aplicat în cursul anului 2007 prevederile Decretului nr. 290/1976 şi ale Deciziei nr. 1430 din 1 august 2005, emisă de conducerea RAR privind controlul inopinat al casieriei şi a încălcat prevederile notei interne nr. 232 din 11 ianuarie 2006 în sensul că a făcut cheltuieli pentru reprezentanţă care nu făceau obiectul notei respective.

Cea de-a patra abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului constă în aceea că nu a urmărit în calitate de preşedinte al comisei mixte RAR-ARR pentru clasificarea pe categorii a autobuzelor, respectarea prevederilor Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 458/2002. Sub acest aspect s-a reţinut că s-a constatat cu ocazia verificărilor efectuate un număr relativ mare de erori în modul de tratare şi tarifare a prestaţiilor de clasificare/reclasificare autobuze pe categorii.

Faţă de abaterile disciplinare sus-menţionate, instanţa de fond a apreciat că doar această din urmă abatere disciplinară poate fi reţinută în sarcina reclamantului şi doar pentru această faptă poate fi sancţionat disciplinar, întrucât pentru celelalte fapte fie a intervenit prescripţia, fie reclamantul nu se face vinovat de săvârşirea acestora.

Pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român a criticat sub acest aspect sentinţa pronunţată de tribunal, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat primele trei abateri disciplinare consemnate în decizia de sancţionare, însă ulterior, pe parcursul judecării recursului a precizat că nu îşi mai susţine aceste motive de recurs. În acest context, motivele respective nu se mai impun a fi analizate de instanţa de recurs şi, de asemenea, nu vor fi analizate nici motivele referitoare la nelegala citare, la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil şi nici motivul la înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea avertismentului, având în vedere că s-a renunţat şi la aceste motive.

Referitor la ultima abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului, din actele depuse la dosar reiese că în perioada 27 august – 31 august 2007, s-a efectuat un control prin sondaj cu privire la activitatea Reprezentanţei RAR Mureş, ocazie cu care s-au constatat printre altele o serie de erori în privinţa efectuării clasificări pe categorii a autobuzelor. Rezultatele controlului efectuat au fost consemnate în înscrisul denumit „Control 8” efectuat în perioada 27 august – 31 august 2007 şi în Raportul înregistrat sub nr. 9341 din 10 septembrie 2007, cuprinzând rezultatul verificărilor efectuate în perioada sus-menţionată.

În urma prezentării acestui raport, conducerea RAR Bucureşti a dispus să se efectueze cercetarea disciplinară a persoanelor vinovate de neregulile constatate şi cercetarea disciplinară a şefului reprezentanţei.

Ulterior controlului din luna august 2007 s-a făcut un nou control la Reprezentanţa RAR Mureş, ocazie cu care au fost verificate toate prestaţiile privind activitatea de clasificare/reclasificare autobuze pe categorii care au fost efectuate în perioada 1 iunie 2006 – 1 noiembrie 2007. Din nota întocmită cu ocazia verificărilor şi care a fost înregistrată la RAR Bucureşti sub nr. 11 815 din 13 noiembrie 2007 rezultă că au fost verificate un număr de 562 de prestaţii, constatându-se erori la un număr de 240 de prestaţii.

Prin Decizia nr. 1721 din 14 noiembrie 2007, dată de Directorul General al RAR Bucureşti, s-a înfiinţat Comisia de cercetare disciplinară prealabilă a reclamantului.

Conform adresei nr. 901 din 24 ianuarie 2008 reclamantul a fost convocat în vederea efectuării cercetării doar pentru data de 4 februarie 2008, având în vedere că în perioada 8 noiembrie 2007 – 21 ianuarie 2008 acesta s-a aflat în concediu medical.

După efectuarea cercetării disciplinare s-a decis sancţionarea disciplinară a reclamantului, conform Deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008.

Susţinerile recurentului reclamant, în sensul că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii aplicării sancţiunii pentru cea de-a patra abatere disciplinară, se apreciază a fi nefondate.

Astfel, documentele privind controlul din luna august 2007 au ajuns la cunoştinţa conducerii pârâtei la data de 10 septembrie 2007, însă aceste documente se refereau doar la un control efectuat prin sondaj. Controlul ulterior a vizat însă toate prestaţiile efectuate şi rezultatele acestui control au fost înregistrate la pârâtă doar la 13 noiembrie 2007 şi imediat după aceea s-a şi constituit comisia de cercetare disciplinară.

Conform prevederilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Prin aceste prevederi legale sunt reglementate două termene de prescripţie, respectiv un termen care curge de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare şi un termen care curge de la data săvârşirii faptei.

În ceea ce priveşte termenul de 30 de zile, prin textul legal menţionat se face referire la săvârşirea abaterii disciplinare, or, săvârşirea unei abateri disciplinare nu poate fi stabilită decât în urma cercetării disciplinare. În speţă cercetarea disciplinară nu a fost finalizată decât în luna februarie 2008 şi în aceeaşi lună, respectiv la data de 13 februarie 2008 s-a aplicat şi sancţiunea disciplinară de către conducerea pârâtei, termenul de 30 de zile prevăzut de lege fiind astfel respectat.

Prin urmare, în mod greşit se susţine de către recurent că termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare trebuie raportat la data de 10 septembrie 2007. De altfel, acest termen nu poate fi raportat nici la data de 13 noiembrie 2007, cum a reţinut instanţa de fond, însă acest aspect nu a făcut obiectul recursului.

Referitor la susţinerile recurentului reclamant, în sensul că organul de control a reţinut că în data de 11 octombrie 2007 a făcut două tarifări eronate în calitate de membru al comisiei, deşi în perioada 9 – 11 octombrie 2007 el a fost în concediu medical, din actele dosarului rezultă că la nota întocmită cui ocazia verificărilor efectuate în luna noiembrie 2007 s-au anexat o serie de tabele în care sunt consemnate toate prestaţiile verificate şi în care s-a consemnat pentru fiecare prestaţie şi componenţa comisiei. Conform tabelelor anexate, într-adevăr pentru tarifările efectuate în data de 11 octombrie 2007 s-a reţinut că din componenţa comisiei a făcut parte şi reclamantul.

În data respectivă reclamantul se afla în concediu medical, însă trebuie avut în vedere faptul că aceste două tarifări eronate nu sunt singurele care au fost reţinute în sarcina reclamantului, răspunderea disciplinară fiind atrasă pentru un număr mult mai mare de astfel de tarifări efectuate eronat. Prin urmare, chiar făcând abstracţie de cele două prestaţii, răspunderea disciplinară nu poate fi înlăturată.

Instanţa de fond nu a reţinut faptul că reclamantul a recunoscut comiterea abaterii disciplinare, ci doar că acesta a recunoscut că au existat erori în modul de tarifare a prestaţiilor de clasificare/reclasificare autobuze. Instanţa de fond a luat în considerare apărările reclamantului referitoare la volumul mare de lucru şi lipsa de personal şi ţinând cont de toate circumstanţele în care s-a comis fapta, a dispus înlocuirea sancţiunii aplicate de angajator. Motivele invocate de reclamant nu pot duce însă la concluzia că fapta reţinută în sarcina reclamantului nu constituie abatere disciplinară, din moment ce aceasta a fost probată, astfel că în mod judicios a reţinut instanţa de fond că reclamantul se face vinovat de săvârşirea celei de-a patra abateri disciplinare din decizia de concediere.

Referitor la repararea prejudiciului moral, instanţa de fond a apreciat că suma de 5.000 lei este de natură să repare prejudiciul suferit de reclamant.

Criticile aduse de pârâtă cu privire la această dispoziţie a instanţei, se apreciază a fi nefondate. În mod greşit se susţine că acordarea de compensaţii băneşti pentru daune morale s-a făcut cu încălcarea prevederilor Deciziei XL(40) din 7 mai 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat ca în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Această decizie a fost pronunţată la data de 7 mai 2007, însă ulterior, prin Legea nr. 237/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 25 iulie 2007, art. 269 alin. 1 din Codul muncii a fost modificat şi, spre deosebire de reglementarea anterioară, s-a prevăzut că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului. Prin urmare, în actuala reglementare, fiind prevăzută expres obligaţia angajatorului de a repara şi prejudiciul moral cauzat salariatului, în mod nejustificat se susţine că nu este admisibilă cererea formulată de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pretins de el.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect că în raport de atingerea adusă dreptului reclamantului la propria imagine şi reputaţiei profesionale a acestuia prin decizia de sancţionare care a fost parţial infirmată de instanţă, suma de 5000 lei este suficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit de reclamant.

Reclamantul a invocat faptul că suma stabilită de instanţa de fond este mult prea mică în raport cu prejudiciul suferit, însă nu a adus nici o probă pentru a dovedi în ce măsură i s-a adus atingere prestigiului, onoarei şi demnităţii de care se bucură în societate. Pe de altă parte, trebuie observat că decizia de sancţionare a fost anulată doar parţial, nefiind înlăturată în totalitate răspunderea disciplinară a reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, curtea apreciază ca fiind nefondate atât recursul declarat de reclamant, cât şi recursul declarat de pârâtă, nefiind incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă şi în consecinţă, recursurile declarate de părţi urmează să fie respinse.