România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1188/R/3 decembrie 2009
Art. 400 alin 2 Cod procedură civilă. Interpretarea dispozitivului hotărârii supusă executării, sub aspectul întinderii, lămuririi, înţelesului şi aplicării în concret a titlului.

Art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 20, alin. 3 din Legea nr. 554/2004 republicată.
Prin sentinţa nr. 405 din 5 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Primarul comunei A., în contradictoriu cu intimatul I. F. , obligând contestatorul la 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 284/2005 a Tribunalului Mureş, s-a admis în parte acţiunea reclamantului I. F. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al comunei A. şi s-a anulat hotărârea nr. 25 din 29 aprilie 2004, emisă de pârât, prin care a fost desfăcut contractul de muncă al reclamantului, pârâtul fiind obligat la repunerea în situaţia anterioară desfacerii contractului individual de muncă şi reintegrarea în postul deţinut anterior de reclamant. Consiliul local A. a fost obligat la plata către reclamant a drepturilor salariale, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă. Petitul privind daunele morale au fost respins.

Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1522/R/5 iunie 2005 a Curţii de Apel Târgu-Mureş .

Creditorul a formulat cerere de executare silită, cerere ce a fost încuviinţată prin încheierea civilă nr. 2351/C/2005 a Judecătoriei Sighişoara. Din procesul verbal al executorului judecătoresc din data de 13 noiembrie 2005 rezultă că Ocolul Silvic A., unde a fost angajat creditorul, din cadrul Consiliului local A., s-a desprins ca şi regie autonomă din luna august 2005, motiv pentru care titlul executoriu nu a putut fi pus în executare. Din adresa nr. 979/2005 a Ocolului Silvic A. SA rezultă că unitatea nu posedă decizie ce constituie titlu executoriu, recomandându-i petentului să se adreseze Consiliului local A. pentru clarificarea situaţiei.

Petentul prin expertiză contabilă efectuată în faza de executare, a convocat prin scrisori recomandate atât Regia Publică A. cât şi Consiliul local al comunei A., care nu au dat curs convocărilor, expertiza fiind efectuată de primăria A. în lipsa reprezentanţilor legali.

S-au stabilit salariile nete curente pentru perioada mai 2004 – mai 2006, aplicându-se indexările şi sporurile de care a beneficiat petentul. Astfel, a fost emisă somaţia din data de 24 octombrie 2006, împotriva debitorului Consiliul local A. în vederea achitării sumei totale de 21.851,90 lei reprezentând drepturi salariale conform raportului de expertiză contabilă. Hotărârea judecătorească a fost executată parţial, drepturile fiind acordate până la data de 3 august 2004, când petentului i-a fost retrasă autorizaţia de liberă practică.

Titlul executoriu a devenit definitiv şi irevocabil de la data de 19 martie 2005, iar la data de 14 iulie 2005 Ocolul Silvic A. s-a reorganizat, devenind regie autonomă, instituţie faţă de care petentul nu a formulat contestaţie la executare şi nu şi-a formulat pretenţii.

Din adeverinţa nr. 834 din 4 septembrie 2009, emisă de RA Ocolul Silvic A., rezultă că petentul nu a formulat cerere pentru reangajare pe postul definitiv de pădurar, astfel că instanţa ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor, dacă ar fi chemat în judecată din oficiu această instituţie.

Instanţa de fond a reţinut că, drepturile salariale calculate prin raportul de expertiză, au fost corect calculate inclusiv tichetele de masă ce se cuvin reclamantului, indiferent dacă a prestat munca efectivă sau contractul individual de muncă era desfăcut, petentul fiind repus în toate drepturile anterioare emiterii Hotărârii nr. 25/2004 emisă de Consiliul local A., astfel contestaţia formulată fiind respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C. N., în calitate de primar al comunei A., solicitând casarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în urma rejudecării, admiterea contestaţiei la executare, precum şi a cererii de întoarcere a executării silite cu obligarea intimatului I. F. la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de întoarcere a executării silite, deşi a fost făcută o precizarea expresă în acest sens, astfel că hotărârea apare ca fiind nelegală.

Se mai arată că prima instanţă atunci când a analizat cuantumul drepturilor cuvenite creditorului I. F., a avut în vedere numai concluziile din raportul de expertiză, fără să ţină seama de actele şi lucrările dosarului, din care rezulta că toate drepturile salariale cuvenite acestuia au fost achitate şi prin această hotărâre instituţia a fost obligată să facă o plată dublă. Punerea în executare a sentinţei civile nr. 284/2005, în sensul reintegrării creditorului şi plata drepturilor salariale cuvenite rezulta atât din înscrierile în cartea de muncă dar şi din statele de plată depuse la dosar, care au fost de altfel semnate de către creditor.

Se mai susţine şi faptul că instanţa de fond a fost obligată prin decizia nr. 1157/R/2008 să stabilească în mod concret drepturile ce i se cuvin creditorului în baza sentinţei civile nr. 284/2005, având în vedere faptul că a fost sesizată cu o contestaţie la titlu, însă au fost ignorate limitele casării prevăzute în cuprinsul acestei decizii.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 304¹ Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă 137 din 20 februarie 2008, s-a respins contestaţia la executare formulată de C. N. în calitate de reprezentant legal al Consiliului local al comunei A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul, iar prin decizia civilă nr. 1157/R/18 decembrie 2008, s-a casat hotărârea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului, reţinându-se că instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă şi că în aceste condiţii era obligată să interpreteze dispozitivul hotărârii supusă executării, respectiv toate cele trei situaţii privitoare la întinderea, lămurirea înţelesului şi aplicarea în concret a titlului. Aceste lămuriri se impunea a fi făcute întrucât sentinţa 284/2005 care constituit titlu executoriu, nu făcea referire la o sumă de bani determinată concret, ci la o sumă actualizată la inflaţie pe o perioadă şi ea interpretabilă, în condiţiile în care contestatorul invocă imposibilitatea reintegrării pentru retragerea autorizaţiei de practică, respectiv trecerea Ocolului silvic A. în structura altei autorităţi locale.

Sesizată cu rejudecarea cauzei, instanţa de fond, respectiv Tribunalul Mureş , respinge contestaţia prin sentinţa recurată, însă din considerentele acestei hotărâri, nu rezultă respectarea limitelor rejudecării stabilite de instanţa de recurs. Nu au fost stabilite în concret drepturile salariale ce se impunea a fi achitate creditorului I. F. în raport de dispoziţiile cuprinse în sentinţa civilă nr. 284/2005, care au fost sumele efectiv achitate de către autoritatea pârâtă obligată la reîncadrarea creditorului şi plata drepturilor salariale şi dacă în raport cu aceste sume se mai impunea achitarea vreunei diferenţe , aşa cum s-a stabilit de către executorul judecătoresc. Practic instanţa de fond nu a analizat contestaţia la executare în limitele prevăzute de art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă, în sensul să interpreteze întinderea, lămurirea, înţelesului şi aplicarea în concret a titlului executoriu, aşa cum a fost obligată prin hotărârea de casare.

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe, nerespectarea lor atrăgând nulitatea hotărârii pronunţate.

În condiţiile în care prima instanţă nu a respectat îndrumările date de către instanţa de recurs, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea a constatat nulitatea hotărârii şi în raport de dispoziţiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a casat hotărârea recurată şi a reţinut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată în acest sens pentru data de 21 ianuarie 2010, când se vor cita părţile.

Decizia nr. 1189/R/03 decembrie 2009
Legea nr. 554/2004 republicată.

Condiţiile de revocabilitate a unui act administrativ. Aplicarea principiului revocabilităţii. Situaţia actelor administrate în circuitul civil şi care au creat drepturi subiective.
Prin sentinţa nr. 414 pronunţată la data de 09.06.2009 de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 17/102/2009, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. J. Z. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş.

În considerente se arată că în baza sentinţei nr. 4063/29.06.1999 a Judecătoriei Tg. Mureş, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a emis Decizia nr. 49/2008 prin care, în baza OUG nr. 214/1999 a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. În baza cererii reclamantului din 29.04.2008, pârâta a emis decizia nr. 2343/26.05.2008 prin care a stabilit că acesta beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 6 din DL nr. 118/1990 fără indemnizaţia prevăzută la art. 3 din acest act normativ. Soluţionând contestaţia reclamantului, prin decizia nr. 2343/C/03.07.2008, pârâta a acordat acestuia şi indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 din DL nr. 118/1990. Ulterior, prin decizia nr. 2343 A/13.10.2008, pârâta a revocat decizia anterioară şi a stabilit că reclamantul beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 6 din DL nr. 118/1990 fără indemnizaţia prevăzută la art. 3 din acest act normativ. Instanţa de fond a apreciat că în mod legal pârâta a revocat decizia nr. 2343/C/03.07.2008 deoarece, reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din DL nr. 118/1990 pentru a beneficia de indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 ci la art. 9 astfel că, dispoziţiile art. 3 nu-i sunt aplicabile.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul arătând, în esenţă, că decizia 2343/C/03.07.2008 intrând în circuitul civil, nu mai putea fi revocată de către pârâta ci doar instanţa de judecată putând a o anula sau desfiinţa.

Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Astfel, indiscutabil decizia 2343/C/03.07.2008 este un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi a creat în beneficiul reclamantului anumite drepturi subiective. Indiscutabilă este şi importanţa principiului revocabilităţii actelor administrative, autorităţii emitente recunoscându-li-se posibilitatea de a-şi revoca propriul act atunci când constată că acesta este nelegal. Cu toate acestea, revocabilitatea nu este discreţionară, iar pentru a proteja încrederea în stabilitatea unei situaţii juridice create în raport cu interesul instituţiei administrative care ar dori să revină asupra propriei decizii, legiuitorul a instituit prin art. 1 alin. 6 teza I din Legea nr. 554/2004 posibilitatea revocării uni astfel de act doar sub controlul instanţei de contencios administrativ. Conform acestor dispoziţii legale, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Aşadar, autoritatea publică emitentă poate reveni asupra actului pe care l-a emis, prin revocarea acestuia, doar până la intrarea sa în circuitul civil, iar odată ce acest act a produs efecte juridice, constatarea nulităţii lui sau anularea poate fi dispusă doar de către instanţa de judecată. A lăsa la latitudinea emitentului posibilitatea de a revoca oricând actul administrativ pe care l-a emis ar însemna încălcarea altui principiu de drept, cel al securităţii raporturilor juridice, şi, implicit, o nesocotire a dreptului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În contexul celor de mai sus, revocarea e către pârâtă prin decizia nr. 2343/A/13.10.2008 a decizie nr. 2343/C/03.07.2008 este nelegală, aceasta având doar posibilitatea de a solicita, în temeiul art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 anularea acesteia.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că sentinţa atacată este nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, recursul fiind fondat, a fost admis iar sentinţa modificată integral în sensul că s-a admis cererea reclamantului şi s-a anulat decizia nr. 2343/A/13.10.2008 fiind menţinută decizie nr. 2343/C/03.07.2008.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă.

Decizia nr. 1191/R/08 decembrie 2009
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 republicată.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune nerespectarea actului administrativ ce se cere a fi anulat.
Prin sentinţa nr.514 din 28 iulie 2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamantul S. L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Pieţelor Tg-Mureş şi a dispus suspendarea executării actului administrativ nr.1735/29.06.2009 emis de pârâtă, până la pronunţarea pe fond cu privire la anularea actului.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin actul administrativ nr.1735/29.06.2009 pârâta a interzis reclamantului desfacerea şi comercializarea laptelui în halele de lactate din perimetrul centrelor publice de desfacere, respectiv din pieţele din Tg-Mureş.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 deoarece martorii propuşi de reclamant au relatat că reclamantul respectă condiţiile de igienă necesare pentru comercializarea laptelui.

Prima instanţă a reţinut că măsura interzicerii activităţii reclamantului este mult prea drastică şi duce la pierderea veniturilor şi a clientelei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Administraţia Pieţelor Tg-Mureş, solicitând admiterea acestuia modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că activitatea de comercializare a laptelui de către reclamant în perioada de vară peste orarul stabilit poate avea consecinţe grave asupra consumatorilor, la fel ca şi nerespectarea condiţiilor de igienă necesare exercitării activităţii.

Intimatul a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului deoarece a apreciat că există un caz bine justificat şi o pagubă iminentă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004

S-a apreciat că neregulile constatate nu se referă la produsele vândute ci doar la alte condiţii referitoare la exercitarea activităţii şi că martorii ascultaţi au confirmat poziţia reclamantului.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.304¹ C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Prin actul administrativ nr.1735/29.06.2009, (fila 10 dosar fond), s-a interzis reclamantului desfacerea şi comercializarea laptelui în halele de lactate din pieţele din Tg-Mureş.

Măsura a fost justificată prin încălcarea repetată a prevederilor referitoare la comercializarea laptelui în „Piaţa 1848”.

S-au invocat Ordinul nr.99/2004 privind condiţiile de transport, depozitare şi comercializare a laptelui şi Dispoziţia nr.104/2008 a inspectorului şef a Administraţiei pieţelor, arătându-se că nu s-au respectat condiţiile de igienă cu privire la vânzarea şi transportul laptelui, cu privire la echipamentul de protecţie, cu privire la programul de vânzare a laptelui în perioada de vară, precum şi reguli minime de comportament civilizat, reţinându-se că personalul pieţei a fost ameninţat şi tratat necorespunzător.

La filele 21 – 23, 25, 30-31 din dosarul de fond, există referate ale medicilor veterinari angajaţi la Administraţia Pieţelor Tg-Mureş precum şi un referat al şefului de piaţă prin care se confirmă situaţia de fapt descrisă mai sus.

La fila 24 din dosarul de fond se află un proces verbal de contravenţie încheiat de către Serviciul Public de Poliţie Comunitară al municipiului Tg-Mureş prin care s-a aplicat o sancţiune reclamantului pentru „acte de violenţă”.

La fila 26 din dosarul de fond există un proces verbal încheiat în data de 16.04.2009 de Inspecţia sanitară de stat din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Mureş prin care s-au constatat anumite nereguli, iar la fila 28 un proces verbal încheiat de aceeaşi inspecţie la 20 martie 2008, prin care se constată lipsa unor documente cu privire la reclamant.

Cir dacă ulterior aceste documente au fost depuse la dosarul de fond, acestea nu schimbă în nici un fel constatările din actul administrativ atacat.

Chiar dacă reclamantul a adus doi martori în faţa instanţei de fon care au dat declaraţii în favoarea lui, acestea nu pot fi luate în considerare câtă vreme există înscrisuri oficiale prin care se constată o altă stare de fapt.

În ce priveşte susţinerea primei instanţe că respingerea cererii ar cauza prejudicii reclamantului şi familiei acestuia, aceasta nu poate constitui un motiv pentru perpetuarea unei stări de fapt care poate influenţa negativ starea de sănătate a consumatorilor.

Desfăşurarea activităţii de comercializare a laptelui în condiţii optime de igienă nu ar fi creat situaţia dată.

Faţă de aceste aspecte aparenţa actului atacat este una de legalitate, iar condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 nu sunt îndeplinite, neexistând un caz bine justificat, iar paguba iminentă ar fi doar una personală, cu referire la reclamant, care putea însă să fie evitată prin adaptarea comportamentului reclamantului la condiţiile de igienă şi la normele sociale corespunzătoare.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1-3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat integral hotărârea atacată şi a respins cererea de suspendare.

Recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia nr. 1198/R/8 decembrie 2009
Nerespectarea dispoziţiilor art. 129, alin. 6 Cod procedură civilă. Incidenţa prevederilor art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa nr. 881 din 29 decembrie 2008, Tribunalul Mureş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea şi a inadmisibilităţii. A admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul G. I. D. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local B. J., Primarul comunei B. J. şi a dispus anularea Hotărârii nr. 23 din 19 noiembrie 2008, emisă de Consiliul Local B. J.. Pârâta a fost obligată să emită o hotărâre prin care să aprobe vânzarea a jumătate din grajdul situat în comuna B. J., sat Ş., dat în folosinţă gratuită prin contractul de închiriere nr. 954/2002, în caz contrar hotărârea judecătorească va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

S-a dispus suspendarea dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 5 din HCL 23/2008 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă prezentei cauze.

S-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul Consiliul Local B. J. şi primarul comunei B. J., obligând pârâţii să achite reclamantului suma de 8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 954/2002 Consiliul B. J. s-a atribuit în folosinţă gratuită construcţia zootehnică dezafectată din localitatea Suseni, prevăzându-se la Cap. VI din contract, clauza cala expirarea termenului de 5 ani de la data atribuirii în folosinţă gratuită, să aducă la cunoştinţă Consiliului local Beica de Jos în scris dorinţa de cumpărare sau restituire.

La data de 23 ianuarie 2007 petentul a formulat cerere prin care a solicitat atribuirea în folosinţă gratuită a ½ parte din grajdul dezafectat conform contractului de închiriere, cererea fiind respinsă pe motiv că terenul de sub grajd şi terenul aferent grajdului se află în litigiu la Curtea de Apel Târgu-Mureş .

Consiliul local B. J. a aprobat în principiu, prin proiectul de hotărâre din 6 martie 2008 vânzarea imobilului în cauză cu suma de 3.924 lei reprezentând 10% din valoarea contabilă a grajdului la momentul atribuirii în folosinţă gratuită şi apoi, fără să revoce această dispoziţie, s-a emis Hotărârea nr. 23/2008, prin care s-a hotărât vânzarea în favoarea reclamantului a jumătate din grajdul din localitatea Ş., care a fost dat în folosinţă gratuită.

Prin sentinţa civilă nr. 234/2007 a Judecătoriei Reghin, părinţii reclamantului, G. M. şi G. I., au obţinut terenul aferent grajdului de animale dat în folosinţă de Primăria B. J., reclamanta în calitatea sa de moştenitoare testamentară a defunctului N. Z.

Instanţa de fond a statuat că Hotărârea nr. 23/2008 emisă de Consiliul local B. J. este nelegală, întrucât preţul de 218.000 lei, care constituie valoarea de expertiză este nelegal, nu reprezintă cota de 10% din valoarea contabilă a imobilului atribuit în folosinţă gratuită potrivit Normelor Metodologice de aplicare a OUG nr. 168/1991, care este de 392,416 lei conform contractului de închiriere.

Astfel, faţă de cele reţinute, prima instanţă a admis cererea formulată de reclamant şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, considerând că petentul foloseşte imobilul atribuit în mod gratuit şi fiind îndreptăţit la cumpărarea acestuia la preţul constând în 10% din valoarea contabilă la momentul atribuirii în folosinţă gratuită.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Consiliul local al comunei B.J. şi Primarul acestei comune, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea pe fond a cauzei şi în urma rejudecării respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă s-a pronunţat asupra unei hotărâri revocate, respectiv asupra hotărârii Consiliului local nr. 23/2008 şi nu a avut în vedere modificarea acţiunii reclamantului prin care arată că prin acţiunea dedusă judecăţii înţelege să solicite anularea Hotărârii 33 din 19 noiembrie 2008, precum şi suspendarea efectelor acestei hotărâri până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de anulare.

Dacă se trece peste acest motiv de casare şi se analizează pe fond cererea dedusă judecăţii, se susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, întrucât autoritatea administrativă nu poate fi obligată să vândă un obiectiv pe care legea l-a apreciat ca făcând parte din proprietate publică.

La pronunţarea hotărârii recurate, prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile cuprinse în art. 7 alin. 1 din OUG 168/2004, dar nici cele cuprinse în Legea nr. 335/2004.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că instanţa de fond atunci când a pronunţat hotărârea recurată, a avut în vedere dispoziţiile legale invocate chiar de către pârâţi, dispoziţii care obligă autoritatea să vândă obiectivele închiriate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 304¹ Cod procedură civilă curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţi, reclamantul G. I. D. a solicitat obligarea pârâţilor Consiliul local B. J. şi primarul comunei B. J., să emită o hotărâre prin care să aprobe vânzarea construcţiei zootehnice situată în comuna B. J, sat Ş. şi să încheie cu el contract de vânzare-cumpărare, iar în caz contrar hotărârea judecătorească să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La primul termen de judecată reclamantul îşi modifică cererea introductivă şi solicită anularea hotărârii nr. 23 din 3 septembrie 2008, emisă de pârâtul Consiliul local B. J., doar cu privire la preţul de 218.000 lei, stabilit în baza unei expertize de evaluare al grajdului, suspendarea executării acestei hotărâri până la pronunţarea cererii de anulare precum şi obligarea pârâţilor să-i vândă jumătatea din grajdul situat în comune B. J., sat Ş., care i-a fost dat în folosinţă gratuită conform OUG nr. 168/2001 la preţul de 3924,16 lei, potrivit art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001.

La şedinţa publică din 22 decembrie 2008, reclamantul îşi modifică din nou acţiunea dedusă judecăţii, în sensul că solicită anularea hotărârii 33 din 19 noiembrie 2008, emisă de pârâtul Consiliul local B.J., prin care s-a revocat hotărârea 23/2008 şi obligarea pârâţilor să emită o hotărâre prin care să-i aprobe vânzarea obiectivului descris în acţiunea dedusă judecăţii. Solicită de asemenea suspendarea efectelor acestei hotărâri până la soluţionarea cererii de anulare.

Instanţa de fond a încuviinţat această modificare a acţiunii, însă la pronunţarea hotărârii nu a avut în vedere modificarea, dispunând anularea hotărârii 23 din 19 noiembrie 2008, deşi s-a reţinut că această hotărâre a fost revocată prin Hot.33 din 19 noiembrie 2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă judecătorii sunt obligaţi să se pronunţe asupra obiectului cererii dedusă judecăţii, respectând în acest fel principiul disponibilităţi părţilor specific procesului civil , instanţelor nefiindu-le permis să procedeze la schimbarea cadrului procesual stabilit de reclamant.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a făcut pe parcursul cercetării judecătoreşti mai multe modificări a acţiunii dedusă judecăţii, modificări încuviinţate de către prima instanţă, iar conform ultimei modificări reclamantul a solicitat anularea Hotărârii Consiliului local 33 din 19 noiembrie 2008, suspendarea efectelor acestei hotărâri, precum şi obligarea pârâţilor să-i aprobe vânzarea obiectivului descris în acţiune.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere conform ultimei modificări şi a analizat legalitatea hotărârii 23 din 19 noiembrie 2008, deşi se reţine la data încuviinţării modificării acţiunii că această hotărâre a fost revocată de autoritatea administrativă printr-un alt act administrativ emis ulterior, astfel că modalitatea de soluţionare a cauzei echivalează cu o necercetare a fondului şi încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil. Prin urmare în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă , curtea a casat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, cu ocazia rejudecării instanţa urmând să analizeze acţiunea dedusă judecăţii aşa cum a fost ea modificată la termenul din 22 decembrie 2008.