România Republica Moldova Din cuprins
MEDALION OANA-MARIA COVACI
Yüklə 0,67 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Noi doi ne strigăm aceeaşi tăcere
- Boris Marian Mehr Elegii euforice I
- George Gîtlan Just call me și atât
- Victor Ciobanu Testament
- Anca Tănase Caii, doar caii
- Povestea poveştilor arabe
- Unica spaimă a cascadei e odihna
- Calotescu Tudor Gheorghe
- Promisiunile nu au valoare de certitudine
- Prin viață mă simt ca un provincial
- Ultima glossă pe Calea Lactee
- Aura Popa Ploua atunci
- Atunci când m-am întors la origini...
MEDALION OANA-MARIA COVACI De Dan Stoica Privirea asupra liricii poetei Oana-Maria Covaci a început cu o înduioșare de la o poezie scrisă în dulcele stil al bardului de la Mircești. E o înduio-șare personală, așa că poate am să o povestesc în altă postare. Am continuat apoi să merg mai departe pe urmele cuvintelor care formează statura poetică a autoarei și am dat peste un om complex, cu întrebări și neliniști. Mă uitam la poezii ca printr-un geam dincolo de care se vedea sufletul unui om. Simțeam cum încearcă să-și oblojească cu versuri rănile, să își amâne durerea de la răspunsurile pe care încă nu le găsise. Cuvintele se adunau în texte care păreau un fel de ace mici care tot înțeapă, încercând soliditatea cosmosului. Despre iubire, despre limita trăirii, a melancoliei, a sensului. Era tot acolo și în același timp poezia mi se părerea un fel de renunțare la spunere. E greu de definit ce am simțit atunci. Aș fi vrut să spun că lectura asta mi-a provocat mereu o alunecare către mine, către partea aia care am uitat să o clădesc cu mortar solid și tremură la orice vânt mai mare. Discursul poetic al autoarei e sigur, simte cuvintele așa cum simte și culorile. Aici de fapt e linia infinitezimală care desparte profesionistul de cel care scrie din iubire pentru poezie: fonema scrisă are pentru profesionist o anume greutate și la final totul trebuie să stea în echilibru. Lupta pentru cuvânt e uneori pragul de la care începe literatura. (Sentimente și povești avem cu toții, harul de a le scrijeli convingător în cuvinte puțini.) Textele poetei sunt de fapt întrebări care nu așteaptă răspuns, un fel de provocări. Nu o cunosc pe autoare, înțeleg că se ocupă cu frumosul plastic, habar nu aveam că locuiește în Oradea când am citit poezia care mie îmi suna a drumul Hârlăului. Uneori moldoveanul din mine se uite la cerul înorat și vrea să vadă luna, deși e încă miezul zilei. Cine a pus odată piciorul în Iași și a lăsat, fie și o clipă, din neatenție, sufletul să respire s-a contaminat de o melancolie metafizică care nu are leac. Așa și poezia Oanei Maria Covaci. Împrumutate de pe peretele ei, prima poezia care mi-a stârnit dulci aduceri aminte și apoi două texte care sper să vă „sune” la ureche așa cum mi-au sunat mie în suflet: 
2. Apoi gândurile mele ar fi început să palpite sub palma Ta şi dacă ar fi prins glas ar fi bolborosit o apă tulbure îngenuncheată pe malul neantului de două mii de ani după primul freamăt al sufletului iar cerul de fum s-ar fi aplecat cu remuşcare cărându-şi dârele de pucioasă spre asfinţit ... să mă înece apoi lumea s-ar fi admirat în oglinzile lucioase al sufletului făcându-şi autobiografia din litere luminoase ca o reclamă pe faţada prăbuşită a conştiinţei în care sfinţii au nume indescifrabile iar Tu ţi-ai trage timpul ca pe un câine de sfoara iluziilor 3. Noi doi ne strigăm aceeaşi tăcere Tu te îmbraci cu plinurile sufletului meu şi uneori îmi bei vremea goală ca să-ţi umple ţie drumurile în tempouri ce zvâcnesc ciocănindu-ţi în tâmple pereşii cerului mamele noastre şi-au despicat necontenit Dumnezeul ... pentru a ne naşte tocmai din El Cel de lângă sărbătoarea Facerii noastre şi de atunci ne târâm iubite prin sărbătorile noastre sorbind drojdia amurgurilor în care eu te numesc iubit iar tu mă numeşti plus de iubire pentru că mai mult nu există dinaintea scoborârii nopţilor dinaintea împiedicării noastre în gândurile poeţilor înaintea spaimei că n-am mai fi Boris Marian Mehr Elegii euforice I Vârsta mea nu are nicio importanță, Nici Dumnezeu nu are vârstă, Ceea ce nu înseamnă că eu aș fi egalul Lui, Doamne ferește, Chiar ieri aveam o discuție frivolă despre amanți, amante, Cumpărături, medicamente, despre viii morți și morții vii, Am pierdut ceva timp,. dar asta e viața. Femeia e un tip celebru, la Dunăre ca și la Ebru, Seducătoare sau redusă,mai răsărită, mai apusă, Zeiță este, parteneră, iar uneori, chiar o himeră, , Pisică-sexy sau rivală, în locul mamei face școală, Ce pot să spun? Parfumul ei îmbată o trupă de pigmei Sau de eroi trufași, de ce să o lăudăm pe Salome.? Excentrică, impresii rare, , coșmaruri înfiorătoare Sau vise dulci ca sarailia, regreți lumina și trezia, Scandalul e mereu prezent, cherche la femme, eveniment, Exotică de vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută, Pletele ei sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde, Au șic, au voce de sirenă, femeie din femei, perenă, În Univers ea este Centrul, poți să spui nu, poți să fii pentru. II Într-o scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean, n-are sfârșitul un început, totul ne doare sau ne-a durut, frigul colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viață n-a fost, somnul din monștri naște rațiune, inima ține cumpene bune. Femeile mă servesc cu zâmbete, bărbații cu vorbe grele, Îmi iau câmpii și muntele îl mut în ghilimele, Când am ceva pe suflet merg în pustiu și strig, , de pildă Jennifer Cooper îmi ține de frig. Ziua-i masivă albă și rece, ca un colegiu pentru colege, Numai iubita, doar ea se zărește într-o oglindă ca ochiul de pește, Trece cu trenul omul cu trenciul, luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece și albă, numai iubita, subțire, înaltă, este. Iar eu sunt în lumea cealaltă. III Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși până când Domnul mi-i va închide, Trebuie să fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se va îndura de mine, Trebuie să cred în Har, până când Harul se va pogorî și asupra mea, Trebuie să iert și să iubesc până când voi fi și eu iubit, Ruga mea este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopți de poezie limpede. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare Să n-alunece în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, De ce , Doamne, eu sunt alesul? De ce , Doamne? De ce? IV Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi, De a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește. Sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, Vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ. Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu și, uneori, se amestecă și Dumnezeu, Dar , din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd, Ori poate că eu nu înțeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului. V Când mă voi teme, când voi ajunge la termen, Când cerneala din stilou se va cerne ca o cenușă uscată, Când coala va rămâne curată, când voi privi în gol, Când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă, Când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari În splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliți, cu părul despletit și vom pleca împreună, îndrăgostiți. VI Ar trebui să fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc, O muzică, așa, un Beethoven, în urechea mea stângă chiuie un ren, Ar trebui să deschid o fereastră ca să v-ascult pe Dumneavoastră, Pasăre Măiastră. Oare cât se vor împiedica-n balamale, în belciuge în yale, Solfegiile siderale? Eu nu cred în muzica pe care-o consumă Auriculul Dvs. ca pe-o legumă. Dumneavoastră așteptați când sunteți triști s-auziți în rai țopăit de artiști? Vă spun , totuși, că pe domnul Beethoven l-am întâlnit mult mai sus,pe planeta Epsilon. George Gîtlan 
Just call me și atât pe mine să nu mă numiți poet numiți-mă azi pană de cauciuc răsucirea cheii în ușă nu inseamnă neapărat ca ați și descuiat-o by the way ce spuneți de covalact de ce nu numai poet să nu mă numiți poate vis sau chiar fantezie dar niciodată vineri ca niște naufragiați la malul cuvintelor mele... cineva ma numit odată gutuie
mi-ar fi plăcut să mă cheme seară de martie Nu(d) dezbrăcă-te de toate Nu-urile alea și lasă-mă să te privesc goală ca pe un Da sublim rostit cu senzualitatea rujului de pe buzele tale moi îmbrăcată în pielea ta catifelată și apropo îți stă atât de bine în pielea ta dezbrăcată de toate Nu-urile alea Vis albastru mă dori albastru infinit de dureros
prescris după ureche de un medic orelist cu pretenții de cardiolog ce-i drept cu inima deschisă mi-a spus că n-o să mor nu azi
infinit și atât.
Să nu mă plângi, vântul o să mă doinească şi îmi va fi deajuns. Tu doar să săruţi piatra din când în când, astfel nu îmi va mai fi aşa de frig.
Amintirile să le semeni într-un pământ sec, o să crească un arbore de pâine sau poate o salcie plângătoare, nici eu nu ştiu sigur.
Te dezleg de jurământul făcut şi îţi dau voie să iubeşti iar, orice străin care nu îţi va aminti de mine să-ţi fie iubit.
Vouă, celorlaţi, vă las pieile mele împlinite şi neîmplinite, să vă spălaţi cu ele pe faţă.
Obuzele cădeau într-o cadenţă perfectă, la fel şi gloanţele. Soldaţii desenau salturi geometrice complicate chiar dacă lipsiseră la orele de trigonometrie din şcoală. Cine avea noroc scăpa, cine nu, devenea erou cu acte în regulă. Pereţii tranşeelor erau zugrăviţi cu scrisori neterminate, cu poveşti de camaraderie, cu lacrimi...
Când a plouat cu pace pereţii tranşeelor au rămas zugrăviţi cu scrisori neterminate, cu poveşti de camaraderie, cu lacrimi... Meditaţie Închide ochii: capcana timpului nu este aşa de apăsătoare pe cât pare. Dacă însă nu am schimbat destui plasturi la vremea lor nu avem dreptul să ne plângem, copilăria este doar o tabără de antrenament pentru a putea deveni oameni mari.
Cu fiecare ceaşcă de cafea mai facem un pas spre eternitate, cu fiecare ţigară călcăm în picioare inocenţa copilului de altădată.
Suntem proprii noştri instructori angajaţi într-o lume plină de mercenari de carieră, vânând istoria vreunui soldat mai căpătuit pentru a putea să ne-o construim pe a noastră.
Ridicaţi dar paharele în aer, raţia zilnică trebuie şi ea să fie consumată.
AZI, cât încă suntem în armistiţiu să bem frăţeşte, mâine, s-ar putea să te înjunghii pe la spate. C’est la guerre monsieur! C’est la guerre!
Caii albi, caii negri, caii cu stea în frunte, ne bântuie ziua, ne bântuie noaptea, cu vise cu tot îşi răstoarnă galopul în noi până când devenim lăncii, aruncăm strigăt la cer: “Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese de timpul iubirii, de timpul durerii, de timpul muririi”. Caii albi, caii negri, caii cu stea în frunte spulberă zapada, răscolesc pământul, sfâşie lumina… planetele îşi uită orbita,
sar de pe axă. Nebunie a fugii, de dragul fugii! Pur-sângii trag după ei vântul, gândul se târăşte ca melcul, cuvintele nu-şi mai au rostul! Galopul re-creează universul! Povestea poveştilor arabe Un cal cu aripi trece pe sub lună… între dune, curg caravanele şi timpul… seraiul doarme… veghează doar paloşul şi moartea. Şeherezada-şi deapănă povestea… În noaptea părului,
Printre odoare, perne, covoare zburătoare, se nasc poveşti, înlănţuite precum mărgăritarele pe aţă… Şeherazada luptă pentru viaţă. Şah Riar ascultă… leul se face miel, sângele – miere. Şeherezada-şi deapănă povestea… şalul Penelopei, variant-arabă! Când oboseşte, dinspre palmieri vin adieri să-i răcorească fruntea-nfierbântată… Şah Riar zâmbeşte… povestea se deapănă şi azi! Unica spaimă a cascadei e odihna Menirea cascadei e căderea în despletire de coame şi plete, splendoare efemeră a unui voal de spume, euforie a saltului mortal flacără lichidă, cascada nu doarme, nu-şi conservă energia, cade, cade întruna, fără să tragă în cădere nici pasăre, nici vânt cascada e dreaptă, abruptă, ea nu înfăşoară cuvintele în vată, nu pune-n lanţuri nici lumina-mamă, nici curcubeul-tată inconsistenţă aparentă care spulberă stânca, bici care loveşte sângele în coaste, să-şi reia galopul prin artere, bisturiu care taie ce trebuie tăiat, curăţă ce tebuie curăţat, spală rana, o închide, vindecă râde, strigă, hohoteşte, cântă pe arcuşul luminii trecându-şi vuietul în sânge cascada e încăpăţânarea de a trăi în pofida Dana Logigan 
Şi sălciile... Sălciile s-au încăpăţânat nu mai cresc pe malul apei sunt în noi acum boncăluind în seve albăstrii cu miros de sidef le auzi plânsetul, iubitule? îşi înfig rădăcinile în tine şi ca nişte tentacule flămânde muşcă din carnea ta rece iubitule, de ce ocoleşti văpaia? (lumina naşte iubiri – aşa m-ai învăţat) acum sângele tău nu mai colcăie fierbinte încăpăţânat precum sălciile eşti ramurile pletoase mi le-ai săpat în trunchiul nelemnos ploaie şi ceaţă ai semănat în vene iar pieptul îmi zvâcneşte a crengi anesteziate în rugina toamnei ca un curcubeu în balans peste noi sălciile îşi plâng devenirea
picioare nu simt de când în piept mi se zbat inimi a mea
şi a ta rană pagână mă arde mai bine răpune-mă tu şi arde-mi solzii sticloşi în clepsidra-ţi uriaşă smulge-mi cu ghearele gândului şi ultima dâră a scufundării îndulceşte tu blestemul cozii de sirenă cu aripile-ţi albe brăzdează-mi bucata de cer ciupeşte-mi prinsorile redă-mă verdelui urăsc albastrul peste tot cer şi ocean Sa nu ma contrazici! să nu mă contrazici în fiecare clepsidră dănţuieşte câte un Quasimodo trăgând atent sforile timpului în fiecare clepsidră strigă un clopot timpul e măsurat doar tu îl simţi altfel mereu alergi te-mpiedici cazi iar te ridici grăbeşti pasul simţi cum plămânii îşi primesc porţiile de aer în rate zgârcite şi cu noduri în gât
de parcă numai în clepsidrele tale alţi Quasimozi trag de funiile clipelor fiecare dangăt de clopot stă să spargă pereţii de sticlă să nu mă contrazici chiar nu mai e timp de contraziceri lasă-ţi Quasimozii să dănţuiască în ritmul ştiut nu-i grăbi lasă timpul iubirii de dragul ei te rog sa nu mă contrazici Calotescu Tudor Gheorghe 
Câtă veșnicie să nu mai știu nimic mă așteaptă va trebui să îngrop din nou atlantida mai adânc mult mai adânc decât pot să dezgrop vreodată ceva dincolo de orice vis va trebui să ucid poetul acesta nesătul de iubire prin implozie cu vapori de mercur o să arunc apoi cuvintele rămase în hăul lăsat ce să fac cu lumile acestea imposibile cine să locuiască planete care nu au orbite răzvrătite pietre pe un cer circumvolut niciodată ridicate din praful stelar un fel de lacrimi închise în iriși de chihlimbar să nu mai ardă niciun obraz să nu mai nască niciun ocean nicio supă primordială poate doar spun poate doar așa ca un alint înainte de a săvârși o altă lume cine mă poate opri când desenez fluturi pentru toate aceste flori galactice poate tu
moarte cu aripa neagră să-mi furi culorile poate tu să-mi aduci ceva liniște înainte de a mă naște într-o altă lume oglindă dincolo de orice rai dincolo de orice lume înghițită de adâncul acesta al durerii de sine Promisiunile nu au valoare de certitudine din păcate nici moartea nu e mai mult viaţa nici atât doar clipele în care te iubesc au valoare de axiomã dar tu îmi ceri demonstraţii îmi ceri promisiuni îmi ceri adevãrul eu îţi promit doar cerul hai fie
şi o parte din infinit de ziua ta de noaptea mea de felul nostru de a deveni cuvinte eu şoaptã tu strigãt Prin viață mă simt ca un provincial rãtãcit în buricul târgului cu miniştri totul se roteşte în sens invers inimii mele aurolaci primadone desfrâu închinare protipendada falsul luci al banului din când în când un om pãrãsit dator trotuarului cu o viaţã adãposteşte visul într-o cutie de carton eu trec parcã vinovat arunc o monedã nu fac decât sã mã amãgesc cã sunt un om bun totuşi mã doare sau e mai degrabã teama de a nu ajunge aşa cui nu-i este fricã de sãrãcie gândul meu zboarã la cãlugãrii sihaştri în sãrãcia trupului sunt mult mai bogaţi lor nu le e fricã nici de sãrãcie nici de viaţã nici de moarte repetã neantul în cãutarea luminii cum orbii dezleagã florile de culoare prin atingere mã simt un surd în cãutarea muzicii Viorel Gongu 
Ultima glossă pe Calea Lactee Solomonar sortit să caut ape, Acesta-i, poate, ultimul popas Pe drumul şerpuit înspre agape Când viaţa asta nu mă mai încape Nasc o fântână, ca un bun rămas, Şi las menirea altora, să sape. Pe umeri port tot greul unei cape Ce n-am pătat nici când mi-era mai greu, Mă rog,la judecată, să mă scape, De portul ei, şi-n tremurări de pleoape, Să nu mai fiu, iertat de Dumnezeu, Solomonar sortit să caut ape. La cap de drum, fântâna asta-ţi las, Să o săruţi pe buza de răcoare, Inelul ei, un ort de parastas, Să-ţi fie adormirea unui ceas, Zâmbind spre întâlnirea viitoare, Acesta-i, poate, ultimul popas. O glossă ca un foşnet lung de clape, La ultima fântână-ţi las cu, cu drag, O filă de sfârşit a unei mape Rămasă tristă, peste cozi de sape, Ce îmi deschide poarta, peste prag, Pe drumul şerpuit înspre agape. Nu vreau ca întunericul să-ngroape Un trup ce-a ars slujind eternul foc. Vreau cu cenuşă urna să se-adape, Nu voi ca viermii trupul să-şi îndoape... Acum închei al vieţii mele troc Când viaţa asta nu mă mai încape. Odihna mi-o doresc ca şi Atlas, S-a încheiat decada cea promisă, Jocul de cărţi l-am încheiat cu pas, Spre nord, timona-am pus în capcompas Iar pentru tine-n sunete de missă Nasc o fântână, ca un bun rămas. Sunt mărunţiri în mine ca sub grape, Din calea ce-am urcat mai e o stea, Mai am de mers vreo douămii de şchioape, Oglinda care sunt azi stă să crape Şi din argintul care oglindea Azi las menirea , altora, să sape. Azi las menirea, altora, să sape, Nasc o fântână ca un bunrămas Că viaţa asta nu mă mai încape, Pe drumul şerpuit înspre agape Acesta-i, poate, ultimul popas Solomonar sortit să caut ape. Ceaşca de ceai palmele tale păstrează forma tâmplelor le-am luat drept model să-ţi rotesc din aripi de libelulă o ceaşcă pentru ceai voi lipi două toarte din antene de fluture o voi orna cu greieri târzii ca tu iubito să bei ceai din flori rădăcini frunze iarna când viscolul spulberă blesteme să loveşti cu unghia arătătorului cuvintele mele ascultă şi împerechează sunetele cu scrisori în valiza de lemn sărutul de pe ceaşcă ascuns sub pleoape va pipăi visele mele fără sfârşit lasă capacul încet până la următorul ceai ascultă ornamentele înşirând la doruri. La capătul speranţei la capătul fiecărei speranţe ne aşteaptă calul cu zgomotul de iarbă smulsă cu şaua pusă cu dârlogii târâş fluturând ca un steag cu frâiele în mână punem piciorul în scară prăbuşindu-ne în calul care paşte trecem prin iarba măcinată cu aureolă de miros cald ne scurgem prin picioarele nervoase în copitele sărace şi adormim obosiţi de vise cu miros de iarbă tocată în dinţii albi şi laţi zile de vară. Aura Popa 
Ploua atunci? Ploua atunci? Sau poate era soare? Nici nu mai ştiu… Parcă m-ai întrebat Dac-am printat tot cerul,la-ntâmplare Sau doar un fir de zbor adevărat!
Ca să-ţi răspund, am ridicat privirea Şi te-am zărit zâmbind… A fost de-ajuns Să încolţească-n mine amăgirea Că aş putea să-ţi fiu chiar eu răspuns
Şi-n anotimpul indecis în vreme Să-mi răsfoieşti cuprinsul până-n zori. Fără indicii clare, fără scheme Să descifrăm ai dragostei fiori.
Ploua atunci? Sau poate era soare? Nici nu mai ştiu… Dar pentru c-am simţit Că-n lumea mea păşeai cu nerăbdare Am stins tăceri în gând şi-am înflorit…
Priveam în jos şi cerul se-ngustase În ochii mei cu pleoape de crispări. În cuib de gând, rutina adunase Doar iarbă răvăşită de plecări.
Nimic din jur nu-mi mai trezea surâsul Iar umbra-mi de zăpadă tremura, Barajul ce zăgăzuise plânsul Se năruise… Frigul aiura
Şi se-nteţea în trupul înserării Un vânt de dor, năvalnic şi rotund Mă înveleam cu haina nerăbdării S-ajung la tine şi să mă ascund
În pieptul tău, ca să iernez departe De orice teamă roasă de tumult Să uit de boală şi să uit de moarte Şi să tresar atunci când te ascult
Cum povesteşti copilului din mine Că mâine un alt soare-o răsări Pe cerul nostru şi-o să fie bine! Privesc în sus… Pe unde-oi hoinări?
în crescendo pe corzile dorinţei
de cealaltă parte a curcubeului semitonuri algice forfecând tot mai des cu indispoziţii portative alterate de gând
tempo-uri variate tehnici elementare de respiraţie
pe o rută eliptică de noi în acelaşi interval de nelinişti suită de bemoli şi diezi exaltaţi într-o nocturnă de vânt
printre pereţii vineţii, cu igrasie – în ziua aia, am vorbit ore la rând cu euglenele şi paramecii, i-am filtrat prin mine şi i-am întrebat de existenţă şi formă – când i-am prizat mi-au răspuns. Pe cerul Scandinaviei – de mână cu paramecii aurorele s-au scurs de pe cer şi-au pictat cercuri şi forme. Au aşezat muntele peste cercurile concentrice din lac, l-au sudat în magmă şi-au filtrat lumina prin el ca o prismă. Din paletă au erupt culori în noul univers – cercurile au pliat în tipar primele forme tip, şi i-au spus – Andru. Au creat o aură de magnetism iar fiecare Andru şi-a ales culorile ca un „liber arbitru”. Prin iris a indus raţiunea iar în piept a aşezat sentimentele – apoi, cercurile s-au strâns în spirală iar în abis a-nflorit din elipsă – sufletul.
Sângele pur îi curge prin vine, curge neîntrerupt de la geneză, antic element cu rădăcini diamantate, plecat din incipit, frate cu scânteia, sferă cu rădăcini, de la frunză la lut, ce se naşte rai şi moare infern, picătură de apus, apa vieţii, un Phoenix... scoate limba de Dionis şi se spală cu desfrâul, îşi aruncă rubinul peste pământuri, pe aţe gălbui, ocrotit pe terase golaşe şi seci, prosper, asmute şerpi şi sfarmă piatră, râde în jar, suflat de muguri de cremene, moare, şi-i tânăr, e veşnic şi-i viu... pui cap la cap ani şi veacuri, până-ntr-o zi când te vei scurge mut în asfinţit.
există o graniţă – oasele, un burete stors sau plin din trasele vieţii – amintirea unui femur, aceea a pasului de bătaie călcat pe etape.
să călcăm desculţi oceanul, n-am învăţat să ne strigăm la cer numele şi să le-nghiţim apoi curate din apă.
desculţi, să călcăm nisipul şi să culcăm tâmpla pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu – ochii cerului să ne plângă renaşterea cu tot sângele Golgotei.
Yüklə 0,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
