Rubrica gastronomică: Tochitură moldovenească- reţetă de Bobotează


Cum sunt românii altfel ? Moţii – veriga lipsă (1)



Yüklə 212,78 Kb.
səhifə3/3
tarix07.04.2018
ölçüsü212,78 Kb.
#47031
1   2   3

Cum sunt românii altfel ? Moţii – veriga lipsă (1)


11/05/2013

Autor: Theophyle




Dupa 10 articole din serialul “Cum sunt românii altfel ?” (vezi in partea stanga a ecranului) si 7 articole din serialul “Barbarii” (aidoma) incerc o prima sinteza si o posibila unire intre cele doua serii de articole. Bineinteles este o supozitie pe care o inaintez cititorului pentru a judeca impreuna si perioada dacica si daco-romana, dar si pentru a parcurge migratiile turanice si slave.

***


Ţara Moţilor este localizata in centrul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, locuită aproape in exclusivitate de români, singurul loc din ţară unde există aşezări permanentehttp://couponcp-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png la mare altitudine (peste 1.400 metri), care sunt locuite pe toată durata anului. Dimensiunea Ţării Moţilor variază de perioada istorica si de sursa care o mentioneaza. Zona locuită astazi de moţi este în partea de nord-est a judeţului Alba, în munţii de deasupra Câmpenilor. Dimensiunile geografice ale Ţării Moţilor au fost mentionate in cele mai multe surse in functie de locuitorii care se declarau moţi, chiar dacă din punct de vedere etnografic, folcloric, al tradiţiilor etc., românii din acea zonă nu se asemănau cu moţii adevarati. Astazi poti întâlni un bihorean, clujean sau arădean care se declară moţ, cu toate că provine din cu totul altă zonă decât satele de deasupra Câmpenilor.

rom-45m

Ţara Moţilor include oraşul Câmpeni, judeţul Alba, şi cele circa 12 sate de munte, situate mai sus de acesta, iar cea mai mare întindere cuprinde aproape tot judeţul Alba, împreună cu părţi mai mari sau mai mici din judeţele adiacente acestuia: Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Indiferent de întinderea Ţării Moţilor, “capitală” a ei este considerata oraşul Câmpeni, judeţul Alba, numit mai demult Topani de către moţi sau Topesdorf de către austrieci.

Etimologia numelui este complicata si dependenta de vechimea etniei si diversele interpretari. Cea mai populara ipoteza ar fi faptul că românii regiunilor muntoase purtau părul strâns în “moţ”, lăsat să cadă de obicei pe umărul drept. Unii chiar cred ca ar fi fost un obicei mostenit de la daci. Eu inclin sa cred ca etimologia este latină “motus“, adica “rebel“. Cine cunoaste chiar istoria lor mai recenta (Sec. XIX si XX) poate intelege foarte usor de ce cred eu ca aceasta etimologie este corecta, bineinteles fara a intra in pseudo tezele protocroniste. Cum am ajuns la moţ? Probabil si cu ajutorul limbii germane in care ” zopf, tzopf” = chică / moţ, deci de la motus la mot, de la mot la tzopf si de la ţop la moţ. Ar fi frumos daca am regasi cuvantul tzopf in germana veche. Personal nu l-am gasit!

Curentele istorice care discuta despre etnogeneza moţilor au generat trei teorii distincte – opinia tarzie, reprezentata in istoriografia romaneasca de Ovidiu Densusianu si Xenopol, care ii considerau pe moţi celti sau germanici (alani si gepizi, pecenegi), opinia mijlocie reprezentata de Vasile Pârvan, care ii considera daco-geti romanizati, si opinia timpurie pe care o sustin eu si care sustine ca moţii au la baza o origine scita si ei sunt urmasii români ai celor mai vechi locuitori (inregistrati de istoria scrisa) ai melegurilor transilvane exact unde se afla astazi satele si cele doua orase in care au trait si traiesc moţi. Acesti sciţi se numeau Agatârşi in greaca Agathirsoi sau engleza moderna Agathyrsi. Daca doriti acesti sciţi intr-o combinatie scito-traca sunt de fapt si generatorii etnogenezei dace. Intr-un cuvant stramosii moţilor sunt mai vechi decat dacii . Ca lucrurile sa fie si mai complicate, Agatârşii sunt dupa parerea unor savanti britanici si stramosii Picţilor, parte din stamosii britanicilor de astazi. Uniunea Europeana inainte de cea actuala.rom-46m

Cine au fost Agatârşii? Respectiva populatie a fost localizată si amintită de de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Arheologic, Agatârşii au fost identificati în grupul de morminte de pe Mureul superior, prezentănd trăsături diferite, cu cele din zonele înconjuratoare. Mormintele au fost datate în perioada 550-450 î.Hr., corespunzator cu datele lui Herodot.

rom-47m

Herodot îi amintește pe agâtirși în conflict cu sciții, fapt ce s-ar opune ipotezei moderne, care îi consideră o ramura a sciților. Legenda transmisă de Herodot, după care Skytes și Agathirsos erau fiii legendari ai lui Heracles, poate cel mult întări ipoteza că agatârșii erau iranieni, ca și sciții. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea persanilor, în jurul anului 600 î.Hr. Herodot îi apropie de traci, distingând totuși la agatârși unele trăsături aparte, cum ar statura, profesionalismul mestesugaresc in plelucrarea metalelor, bogăția în aur și proprietatea comună asupra femeilor.

Aristotel menționează că la agatârși legile se cântau, pentru a fi invățate pe dinafară. Același izvor a acreditat informația că agatârșii se tatuau, preluată și de textele târzii. Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană. Mai multe despre ei poate intr-o postare viitoare.

Formidabila traditie, extraordinara etnogeneza. Parerea mea ca ar fi meritat un studiu genetic aprofundat. Bineinteles noua ni s-au batut in cap zeci de ani daca nu chiar sute, cu etnogeneza daco-romana, uitand ca intre ultimele izvoare cunoscute si pana la daci au trecut 23 de secole (vezi postarea anterioara), intrebarea ar fi ce naiba s-a intamplat in perioada respectiva, chiar nimeni nu incearca sa afle ?

Bibliografie, note si citate:

Rawlinson George, Sir John Gardner, Herodotus, The History of Herodotus a new English version, Volume 3, London


Parvan Vasile, Dacia, Cambridge Universityhttp://couponcp-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png Press, 1928
Rusu Abrudeanu, Ioan – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Bucureşti, 1927
WikiComon under GNU
Enciclopedia

Expresia lunii: Ce-i în guşă şi-n căpuşă.

O expresie foarte ciudata. Ce legătură să fie între o guşă şi o căpuşă? De fapt nu e nicio legătură. În dorinţa de a face zicala să rimeze, autorul anonim a folosit căpuşă în loc de cap, minte şi guşă în loc de gură. Astfel, totul începe să aibă un sens logic: Ce-i în cap (în minte, în gand)acelaşi lucru este şi în gură (pe buze, în spuse). Zicala devine o caracterizare pentru un om deschis, cinstit, franc, acel om care spune ce gândeşte, la care vorbele sunt identice cu gândirea.



Cartea lunii: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani de Cătălin Cioabă ( Humanitas 2013)

La 15 iunie s-au împlinit 164 de ani de la naşterea lui mihai Eminescu (15 Ianuarie 1850 Ipoteşti – 15 Iunie 1889 Bucureşti).



Amintindu-ne de Eminescu

 

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/mrimage/2014/01/14/52d51d38c7b855ff5677fc1e/318x425.jpg


În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.

În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu.

„Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei. 



Portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.



El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

 

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/mrimage/2014/01/14/52d5805fc7b855ff567a5533/318x425.jpg




Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“



Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“



[...]

Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.



 

Cătălin Cioabă, despre Eminescu bolnav

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/mrimage/2014/01/14/52d57b43c7b855ff567a3706/318x425.jpg


Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de faţă: contrastul dintre enormul său discernământ – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea să „simtă“ ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai târziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur şi simplu de către cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii, între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv.  Cel care se încumetă să găsească explicaţii şi motivaţii în acest teritoriu, intangibil în fond, a şi greşit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.

Însă paginile de faţă ne revelează totuşi ceva important: boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesaţiul“ său – care a fost, în fond, un nesaţiu al dăruirii de sine –, a avut de învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi, trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistenţă fizică, încât Slavici nu conteneşte să se mire şi să admire forţa sa vitală în tinereţe: „Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O altă forţă, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final al bolii a fost iubirea discretă şi sprijinul permanent din partea prietenilor şi apropiaţilor. Şi ea poate stârni în egală măsură admiraţia.

Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitaţie de a citi paginile de faţă aşa cum se cuvine. Fără a ne pripi şi a crede că, odată ce ne e desfăşurată sub ochi o viaţă de om, harta ei de întâmplări, putem vedea şi firele care o leagă de cer. Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înţeles ca, sub impactul morţii, să se lanseze în fel de fel de speculaţii („de ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obţinut, poate – tocmai fiindcă ştim, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –, şi reţinerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim al reeditării unor astfel de texte şi al recompunerii ansamblului lor, şi nicidecum simpla satisfacere a curiozităţii. Dacă volumul de faţă reuşeşte într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contemporanilor aşa cum şi-a dorit Petru Creţia, marele câştig tocmai acesta poate fi: să privim cu decenţă comprehensivă desfăşurarea unui destin.

Cine va avea această pietate a minţii în faţa înţelesurilor trăite va ajunge să vadă şi acele lucruri pe care boala nu a reuşit să le distrugă în Eminescu: exuberanţa sa voioasă (în timpul primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din ce în ce mai plin de durere.

Bottom of Form

 

Viaţa Medicală Românească Numărul 3 (1253) | 23.01.2014 |
Rubrica La Vest de Occident

Planul lui Roy

Autor: Dr. Martin S. MARTIN | 24 Ianuarie 2014

   Roy taie copaci. Cu mai bine de cincisprezece ani în urmă era tehnician de laborator de cateterism cardiac şi încă unul bun. Dar l-a mâncat băutura. A fost testat pentru alcoolemie pe neaşteptate, când era la lucru şi – după ce s-a confirmat nivelul ridicat de alcool – a fost concediat în doar câteva ore. Nu a urmat, cum a fost sfătuit, un program de dezintoxicare şi şi-a pierdut licenţa. Pentru câteva săptămâni a fost atât de şocat că nu a făcut nimic din ce ar fi trebuit ca să-şi repare situaţia: counseling, program de reeducare, memorii, audienţe. S-a trezit şi fără bani. Nici slujbe nu se prea găseau. Aşa că şi-a încercat norocul cu tăiatul copacilor. A cumpărat trei drujbe pe benzină, alte câteva scule şi asta i-a mâncat puţinele lui economii. Noroc că avea o camionetă pick-up puternică, aproape nouă, plătită integral. Cum a făcut rost de prima comandă, a închiriat o macara de copaci şi o măcinătoare de ramuri, a angajat trei mexicani, i-a încărcat în camionetă la înghesuială cu utilajele şi s-au dus la lucru. Fuseseră angajaţi la un complex de apartamente. Au tăiat cinci copaci. Patru sute de dolari bucata. A plătit chiria utilajelor, le-a plătit mexicanilor, a înscris în acte o companie pe numele lui, cu adresa şi telefonul la el acasă, şi a mers înainte. Businessul s-a stabilizat la un nivel modest. Sunt săptămâni când nu are de lucru, în altele abia pridideşte. Dacă ar înscrie încasările corect în registru şi le-ar raporta statului, n-ar putea trăi. Aşa că ţine o parte din încasări ascunse, cam o treime din ele. Poate mai mult. Cu băutura a continuat ca înainte şi nevasta l-a lăsat în mai puţin de un an.

   Se zbate bietul Roy, dar speră să fie ceva mai bine în curând, mai ales că sunt semne că economia s-ar putea întrema. O să înceapă mai multe construcţii, că în ultimii patru ani a fost un mare îngheţ în construcţia de case de locuit şi birouri. Mai multe construcţii, mai mulţi copaci de tăiat. O să fie mai bine, nu peste mult timp. Sau măcar aşa spera. Dar, peste toate celelalte, anul ăsta a mai venit o belea: e o lege nouă care te obligă să-ţi faci asigurare medicală. Nu faci, plăteşti amendă. Şi cei care te controlează dacă ai asigurare sau nu sunt agenţii federali de la serviciul de taxe. Nu îi poţi păcăli, nici nu te poţi juca cu ei. Adevăraţi câini.

   După ce a petrecut mai multe seri căutând pe net informaţii despre asigurări şi citind materialele trimise de companiile cărora le telefonase, Roy a ajuns la concluzia că nu-şi poate permite să plătească în jur de şase sute de dolari pe lună pentru asigurarea lui de sănătate. Va fi unul dintre mulţii care aleg soluţia să plătească, cu începere de la 1 martie 2014, penalizarea. Cei mai mulţi sunt oameni tineri, până în patruzeci de ani, cu sau fără familie. Calculul lor e simplu: e foarte puţin probabil să avem, noi sau copiii, nevoie de spital sau cameră de gardă. Şi dacă nu mergem la doctor sau la spital un an întreg, de ce să plătim atâţia bani; pentru o familie de patru costul unei asigurări de calitate ar fi cu mult peste 10.000 de dolari pe an.

   Reforma sistemului medical american, demult dorită şi necesară, a devenit o realitate abia la începutul acestui an, deşi legea care introduce reforma în varianta preşedintelui Obama (Patient Protection and Affordable Care Act) a fost votată de congresul american în urmă cu patru ani şi semnată de preşedinte la 23 martie 2010. Puţine lucruri din istoria politică recentă a Statelor Unite au scindat atât de mult opinia publică, acţiunile partidelor politice şi ale guvernelor locale din multe state, presa şi întreaga societate ca această lege, poreclită Obamacare. Fiindcă această lege îi afectează pe toţi cetăţenii, pe toţi participanţii la sistemul medical, economia în general şi antreprenorii în special. Odată aplicată, Obamacare va schimba multe în America. În bine? Numai în bine? În bine şi în rău? Mai mult în rău? Răspunsurile nu sunt aici şi ele sunt aşteptate cu anxietate.

   Textul legii a avut, atunci când a fost votată (la vremea aceea Congresul era majoritar democrat în ambele camere), o întindere de aproape două mii de pagini. Mulţi dintre senatori şi congresmeni, chiar dintre cei care au votat în favoarea legii, au mărturisit că nu au citit legea în întregime. Alţii au revenit după ce şi-au dat sprijinul prin vot şi au admis că, dacă ar fi ştiut toate detaliile, nu ar fi votat pentru. Dar asta nu mai are nicio importanţă astăzi: fostul proiect controversat a devenit lege, a supravieţuit contestării până la nivelul Curţii Supreme şi va rămâne în vigoare, indiferent de opoziţie.

   Este imposibil de prezentat într-un singur articol o lege atât de vastă, cu multiplele ei implicaţii şi consecinţe. Dar putem să ne facem o impresie din identificarea efectului acestei legi asupra celor pe care îi afectează.

   Întorcându-ne la Roy, el va fi obligat să plătească penalizarea de neasigurat şi aceasta se calculează în două feluri: 1% din venitul anual, dacă declară un venit, sau 95 de dolari, dacă nu declară niciunul. În ultimul caz, fiind fără venit, el ar beneficia de suportul guvernului pentru asigurare de 100% şi ar fi penalizat numai pentru neglijenţa de a-şi completa formularele. Dar penalizarea va creşte în anii următori: 2% din venit sau 325 de dolari de persoană în 2015, 2,5% din venit sau 625 de dolari de persoană în 2016... În plus, dacă va fi nevoie, neasiguraţii vor trebui să plătească integral costul unei spitalizări sau vizite la camera de gardă. Deşi se numeşte legea asistenţei medicale accesibile, această nouă lege nu e prea accesibilă pentru mulţi.

   Planul lui Roy, despre care ştie că este riscant şi poate fi o mare pierdere, nu are şanse să continue multă vreme. Odată cu vârsta, care va adăuga probleme medicale noi, împotriva lui Roy sunt şi alte lucruri: riscul de a se accidenta la lucru, pierderea businessului, o căsătorie poate, creşterea permanentă a penalizărilor. Ceea ce azi este o măsură de a-şi proteja micul venit, poate deveni – în cazul lui Roy – un dezastru financiar. Sunt mulţi Roy în America: micii fermieri şi meseriaşi independenţi, şoferii de cursă lungă, multele femei care lucrează la curăţenia caselor şi îngrijirea bătrânilor, micii comercianţi, îngrijitorii de grădini etc. Multora dintre aceştia, micul lor venit abia le ajunge să trăiască şi să-şi împrospăteze sculele şi materialele. Şi mulţi aleg să nu se asigure. Şi să plătească penalizările. Deocamdată.

 


Dr. Martin S. Martin (numele oficial, începând din 1990, al lui Martin Ştefan Constantinescu) a fost unul dintre chirurgii talentaţi din Clinica de chirurgie cardiovasculară de la Spitalul Fundeni. În ciuda valorii sale, recunoscută deopotrivă de colegi şi de pacienţi, a fost scos din învăţământul universitar. Acest abuz, umilinţa cotidiană a vieţii din România, insatisfacţiile materiale şi spirituale l-au determinat să părăsească definitiv ţara în vara lui 1985: a plecat la un congres medical la Atena, unde a cerut azil politic. După câteva luni, a ajuns în Statele Unite, unde s-a specializat în cardiologie şi a practicat timp de nouăsprezece ani cardiologia intervenţională în Chattanooga, Tennessee.http://www.viata-medicala.ro/userfiles/image/2014/3/roy.jpg

 



Yüklə 212,78 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin