Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

depinde de un relativ consens, la Moscova, cu privire la prezența, sau nu,
a unei amenințări existențiale la adresa sistemului de putere (nu doar la
adresa lui V. Putin), precum şi de evaluarea aceluiași sistem cu privire la riscul
de izolare internațională completă a Rusiei într-un astfel de caz.
În orice scenariu imaginabil însă, pentru V. Putin nu mai există opțiuni
politice convenabile de ieșire din război, pentru a nu mai vorbi de opțiuni
favorabile, ceea ce, în condițiile gradului (încă) foarte ridicat de identificare a
sistemului prin liderul său şi absenței oricăror mecanisme legale de succesiune
la vârf, antrenează cele mai grave pericole cu care s-a confruntat comunitatea
internațională după 1962 (criza rachetelor din Cuba).
Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi,
până recent, (aproape) fără critici
“Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)
Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina
– incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe,
mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de
război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea

---

1/2/23, 9(47 PM
Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate | Contributors
Page 17 of 47
https://www.contributors.ro/razboiul-de-105-ani-al-moscovei-cu-lumea-si-de-ce-a-venit-timpul-aterizarii-la-realitate/
deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de
distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar
prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde”
medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar
crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor
din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate,
deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea
prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora
ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin
încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale
privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o
perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare
actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția”
fundamentală a acesteia.
Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un
Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire
critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al
fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca
menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția
imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a