eventuală trecere a „Rubiconului nuclear” de către Moscova ar echivala, din acest motiv, cu auto-anularea politică definitivă: de acolo nu ar mai
avea nimic de făcut, nicio opțiune (nici măcar foarte proastă) şi nimic cu care să
mai amenințe şi intimideze restul lumii; practic, ar fi finalul regimului.
Recurgerea de către Moscova la armele nucleare ar avea şi efectul de
„spulberare” instantanee a sprijinului, simpatiei sau neutralității binevoitoare de
care aceasta încă mai beneficiază din partea unor state precum China, India sau Turcia, care din diverse considerente legate de definirea propriilor interese naționale au aversiune maximă la scenariul în care ar trebui să opteze clar între relațiile cu Rusia şi cele cu Occidentul. De altfel, acesta a
şi fost numitorul comun al mesajelor transmise lui V. Putin, la ultimul Summit
OCS de la Samarkand, Uzbekistan, de către președinții J. Xi şi R. T. Erdogan, şi
premierul N. Modi: „Nu escaladați războiul dincolo de pragul la care am fi obligați să alegem între Rusia şi Occident”.
Totodată, escaladarea de către Rusia a conflictului la nivel nuclear ar putea
facilita, în cazul unor state africane, sud-americane şi asiatice procesul de
înțelegere a faptului că „anticolonialismul” şi „antiimperialismul” nu pot avea autoritate morală şi forță politică reale decât erga omnes, în caz
contrar existând riscul reproducerii în „emisfera sudică” a mult blamatelor
„standarde duble occidentale” (reale uneori, dar departe de a fi monopol
occidental). În ordinea descrescătoare a greutății specifice a argumentelor care
sugerează ca recurgerea de către Rusia la armele nucleare este improbabilă se
mai află şi riposta inevitabilă care ar urma din partea NATO / SUA (care ar
putea, într-adevăr, distruge relativ uşor capacitățile militare rusești de pe
teritoriile ucrainene ocupate, cu armament convențional avansat), dar şi
