Războiul nevăzut
Neo-mesianismul şi sionismul teritorial
Yüklə 6,05 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Levy Baruch, Revue de Paris , 1935
- România postbelică în faţa „Iudaismului Roşu“ ! Înainte de invazia sovietică
Neo-mesianismul şi sionismul teritorial Încă înainte de „distrugerea statului evreu“ de către romani în anul 70 d.Hr., evreii semiţi, ca şi fenicienii, îşi stabileau colonii migratoare în sânul altor naţiuni, colonii constituite în «Diaspora», deşi aveau propriul lor teritoriu statal. După ce romanii le-au distrus statul şi Templul, iudaismul deja răspândit în interiorul altor naţiuni s-a întărit şi a sporit cu numărul evreilor refugiaţi. Această «Diaspora» a fost perfect organizată instituţional, conservându-şi identitatea religioasă şi perseverând într-o solidaritate organică şi politică coordonată la scară mondială, de-a lungul secolelor, de către sinodurile rabinice desfăşurate, de regulă, în secret. Refacerea statului evreu şi a Templului lui Solomon a fost însă pentru mulţi dintre evrei o preocupare permanentă de-a lungul acestor secole. Încă din secolul al doilea d.Hr., evreii la care sentimentul naţionalist precumpănea asupra celui strict religios intenţionau să organizeze recucerirea Palestinei prin mijloace politico-militare. Rabinismul ortodox, ce spunea, conform Talmudului, că eliberarea Palestinei nu poate avea loc decât odată cu venirea lui Mesia, a învins acest curent până în sec. al 19-lea, când o adevărată revoluţie religioasă s-a petrecut în lumea iudaică: depersonalizarea mult aşteptatului Mesia. Istoricii au numit acest trufaş curent religios neomesianism. Moise Mendelson (Moise Ben Mendel) este cel care, în secolul 18 a dat naştere mişcării iudaice Hascala, iniţiatoarea acestui „neomesianism“. Printre ucenicii acestuia se aflau Moise Hess şi Baruch Levi (la rândul său mentor al lui Karl Marx, fondatorul comunismului modern), ca şi istoricul israelit Graetz, care prin monumentala sa lucrare Istoria Evreilor a contribuit la răspândirea neomesianismului. De acum poporul lui Israel se considera el însuşi Mesia, nemaiaşteptând venirea unei Persoane Divine. De acum jurământul de credinţă al iudaismului ortodox: „Cred cu tărie în venirea lui Mesia şi chiar de va veni târziu, îi aştept zilnic sosirea“1, a fost călcat în picioare de numerosul grup al evreilor „neomesianici“ şi de către urmaşii lor, sioniştii. „Renunţând la ideea unui Mesia personalizat pentru a-l înlocui cu naţiunea evreiască..., neomesianismul a făcut posibilă lansarea sionismului teritorial, căci a măturat dintr-o singură mişcare toate scrupulele rabinice legate de ideea că recucerirea Palestinei şi crearea statului Israel pot fi împlinite doar de făgăduitul Mesia... Am avut ocazia să constat că până şi rabini ortodocşi (dogmatici) au ajuns să creadă că Mesia este o simplă alegorie şi că poporul lui Israel este propriul său Mesia, chiar dacă aceiaşi rabini susţin în mod oficial dogma tradiţională... Există totuşi sectoare ultradogmatice în cadrul Israelului Mondial care continuă să considere ilegală şi păcătoasă crearea statului Israel mai înainte de venirea unui Mesia concret. Dar această sectă reprezintă doar o infimă minoritate în ansamblul Israelului Universal. Aceşti ultraortodocşi au prevestit că mânia lui Dumnezeu va distruge în chip înfricoşător un stat al Israelului creat într-o formă care contrazice dogmele divine. În realitate, cei care susţin această teză sunt ataşaţi dogmei rabinice iniţiale, susţinută de-a lungul veacurilor şi modificată abia secolul trecut [al 19-lea].2“ De la început, conform chiar autorilor evrei, soluţia sionistă prevedea crearea unui stat al evreilor, care să însemne în acelaşi timp „crearea unui centru spiritual“ a cărui influenţă să „regenereze Diaspora“ răspândită în întreaga lume, concomitent cu crearea unui „nou tip de societate“. Datoria principală a Diasporei însăşi devenea, astfel, promovarea intereselor naţionalismului evreiesc, naţionalism prin excelenţă de natură religioasă, statuând superioritatea absolută (naturală şi supranaturală) a evreilor. Inteligent exploatată, Diaspora este astăzi transformată în instituţia lobby-urilor evreieşti, ce funcţionează ca o puternică armă în interesul israelito-sionist, armă folosită nu o dată de către serviciul secret extern al Israelului, Mossad-ul, precum în cazul de determinare politică a preşedintelui S.U.A., Bill Clinton1. Deşi susţin «Statul Evreu», evreii bogaţi din întreaga lume, îndeosebi cei din SUA, nu văd în această acţiune un scop în sine al iudaismului mondial, deoarece înţeleg că, concentrarea tuturor evreilor în interiorul graniţelor unui stat ar conduce finalmente la pierderea puterii lor în lume, atât timp cât Israelul (un oricare stat evreu) este încă departe de posibilitatea de a deveni principala superputere mondială. Averile lor ar fi periclitate, ca şi confortabilul mod de trai, căci fără goimi ar fi nevoiţi să muncească efectiv, precum evreii din kibuţuri odinioară (azi angajează arabi). „Înaintea Primului Congres Sionist de la Basel, în 1897, a avut loc Congresul de la Focşani, în 1893“. Am citat cuvintele răposatului academician evreu sefard Nicolae Cajal. Până în 1948, crearea statului Israel însemnase un deziderat major al sionismului, al evreimii în general. Ceea ce se cunoaşte mai puţin astăzi este că soluţia nu a fost întotdeauna Palestina, ci chiar şi Argentina sau teritoriile româneşti, mai cu seamă Moldova. Când la 28 martie 2004 a avut loc la sediul din strada Popa Soare din Bucureşti, întrunirea Asociaţiei Sioniste din România, evreii evocau cu mândrie că se „pot mândri cu trei mari realizări: hasidismul, teatrul înfiinţat de Goldfaden la Iaşi (întâietate pe plan mondial) şi, desigur, sionismul, pe care l-au prefigurat şi l-au urmat cu perseverenţă, mai apoi. Au fost amintite personalităţi, precum Jean Pineles, din Galaţi, participant la primul Congres Sionist din 1897, dar şi iniţiativa organizării mai devreme a unui Congres Sionist la Focşani…“ (Realitatea Evreiască nr.206/2004) Lucrarea lui Theodor Herzl, Statul Iudeu, ca şi organizarea primului Congres Internaţional Sionist de la Basel (Elveţia) din 1897, în bună măsură tot opera lui Herzl, ca şi a altor sionişti, precum Max Nordau, reprezintă declanşarea sionismului exoteric, ca acţiune asumată, matură şi făţişă a iudaismului de a pretinde puterilor lumii să se plece în faţa finanţelor evreieşti, şi să îi cedeze un teritoriu asupra căruia să fie asigurată suveranitatea. Dar pentru realizarea acestui deziderat, un teritoriu „cămin evreiesc“, acţionaseră şi până la acea dată şi alte organizaţii evreieşti decât cea modernă a lui Herzl, precum B’nai B’rith (de la 1843) şi Alianţa Israelită, germenii curentului sionismului teritorial fiind tot atât de vechi ca şi data dărâmării Templului lui Solomon de pe muntele Sion. Dar chiar slăbirea Statului Iudeu de acum 2000 de ani, şi pierderea sa, s-a datorat, însă, în primul rând, tendinţei permanent emigraţioniste a unor pături din ce în ce mai largi de evrei, atraşi de oraşele bogate din jurul Mediteranei mai întâi, şi de aiurea mai apoi, în care să poată face afaceri prospere, ca intermediari de mărfuri, fără a fi nevoiţi să presteze o muncă fizică anevoioasă. Presiunile politice internaţionale, sub comanda Alianţei Israelite Universale, declanşate asupra românilor, pentru ca aceasta să le asigure evreilor un „cămin“, au demarat din 1878, când «Conferinţa de Pace de la Berlin» impunea României „împământenirea“ în masă a evreilor intraţi clandestin în ţară, în schimbul recunoaşterii independenţei şi a statalităţii, apoi, în 1919, la «Conferinţa de Pace de la Paris», când Alianţa Israelită Universală şi Jointul au înaintat un Memoriu ce a scos la iveală lucruri teribile pentru români, precum existenţa unor garanţii primite antebelic de către evrei de la «Marile Puteri»: „emanciparea evreilor“ ca şi condiţie prealabilă recunoaşterii oricărei „anexări teritoriale de către Regatul României“ (exprimare a cercurilor evreieşti), stipulându-se că „drepturile astfel obţinute de evrei vor fi plasate sub protecţia Ligii Naţiunilor“. Aceste „drepturi ale evreilor“ vizau cu precădere Basarabia, parte a Moldovei pierdută de români în 1812, pe teritoriul căreia s-a concentrat mai apoi o şi mai numeroasă populaţie evreiască, datorită politicii ruseşti ce nu dorea răspândirea evreilor în întreg imperiul ţarist. De aceea, în 1919, în Basarabia evreii reprezentau 37,4% din populaţia urbană şi 55,7% din populaţia rurală şi a târgurilor. Respingerea evreilor de către români, ca o reacţie de auto-apărare faţă de intervenţiile presante ale «Marilor Puteri» străine, în opinia dlui Alex Mihai Stoenescu (în Armata, Mareşalul şi Evreii. Bucureşti 1998, pg.48-49.), reprezintă un «fenomen» determinat de „deciziile superioare europene, care au îndepărtat ideea constituirii statului evreu în teritoriul istoric [Palestina] şi au ales soluţia autonomismului în Estul Europei… Întregul demers presant al Marilor Puteri împotriva României, insistenţa cu care erau exercitate presiunile, toată campania de denigrare din presa străină, duc către imaginea unei decizii superioare care încerca să constituie pe teritoriul României un cămin pentru populaţia evreiască emigrată din zona marelui Imperiu ţarist. Rezistenţa românilor şi eventuala expulzare a evreilor din România însemnau tot atâtea probleme grave, de maximă importanţă, în jocul de interese dintre Marile Puteri pe plan mondial. În consecinţă, atitudinea antisemită a luat şi formele extreme ale «planului mondial de subjugare a popoarelor», precum şi ale primejdiei «Palestinei din România». Acest lucru se va vedea foarte clar mai târziu, când Anglia se va opune cu vehemenţă ofertelor interesate ale regimului Antonescu de emigrare a evreilor în Palestina, pentru a-i scoate astfel din calea Germaniei naziste. Faptul că nu s-a ştiut ce se întâmplă în lagărele naziste de exterminare rămâne fără îndoială o simplă poveste! Situaţia maselor compacte de evrei din Europa a fost întotdeauna o «problemă» pentru Marile Puteri. Aşa cum este şi astăzi în Orientul Mijlociu!“1 Este neverosimil a crede că doar marile puteri mondiale doreau să transforme Moldova într-un cămin evreiesc. Ei înşişi îşi doreau cu ardoare acest lucru, chiar dacă ar fi preferat Palestina, şi chiar dacă această aspiraţie a însemnat la un moment dat asumarea cauzei comunismului. Palestina mai însemna şi a te afla în mijlocul unui ocean de ură arabă, pe când românii s-au dovedit întotdeauna mai toleranţi. Secularul conflict teritorial evreo-român asupra Basarabiei a fost surprins şi de către scriitorul dizident român Paul Goma, român basarabean, martor la anumite evenimente (a cărui asasinare a fost comandată de nomenclaturista evreică Ghizela Vass - apropiată a cuplului dictatorilor Ceauşescu - teroristului internaţional Carlos «Şacalul»; a se vedea subcapitolul „O evreică deasupra Securităţii“): „Fireşte, evreii nu au vorbit niciodată cu glas tare [înainte de 1940] de interesul lor de a se menţine Basarabia «în componenţa» Rusiei, unde, într-un secol de ocupaţie, Basarabia căpătase statut de surogat de «eretz» (patrie) a lor, cei fără de patrie. Denunţau gălăgios numai «răpirea samavolnică de către boierii români», «smulgerea de la sânul Rusiei» (alternând «sânul rus» cu «patria ucraineană», după mersul meteorologic politice). De la inventarea «Bessarabiei» de către ruşi la începutul secolului al XIX-lea, evreii s-au simţit mult mai bine în această nouă şi meridională gubernie rusească decât în Galiţia tradiţională; într-atât, încât în unele texte «klezmer» oneste poate fi auzit, în idiş, refrenul «Basarabia, ţara mea»… Evreii (nu doar cei din Basarabia) au făcut fixaţie pe «Basarabia pierdută la 1918» - de ei - şi nu au încetat de a activa pe toate căile, unele sinucigaşe, fiindcă în România burgheză care includea Basarabia, mai bine de trei sferturi dintre deţinuţii comunişti erau evrei… …Evreii - şi nu doar cei născuţi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - au înregistrat evenimentul de la 27 martie 1918 ca pe o catastrofă, întâi a Revoluţiei Bolşevice a lor; apoi ca pe o înfrângere personală a lor, apostolii internaţionalismului. Din acest motiv au făcut din «recuperarea Basarabiei» o chestiune de onoare şi au luptat neobosit, până la «victoria finală» - cea din 26 iunie 1940, când Rusia/URSS a re-răpit Basarabia (şi, pentru că tot pornise la furat, a împrumutat ruseşte şi Bucovina de Nord)…“ Pe Herzl, însă, acum mai bine de o sută de ani, nu-l interesa în mod special unde va fi amplasat staul evreu pe globul pământesc, fiind convins că, cu banii ce nu le lipseau, evreii îşi pot cumpăra de la puterile mondiale oriunde o ţară, în timp ce infiltrarea mascată, îndelung practicată, era sortită eşecului. Poate, tocmai pentru că şi România fusese ţinta unei infiltraţii mascate, afirmaţiile sale par să indice că, la un moment dat, considera că această ţară nu este tocmai potrivită, datorită rezistenţei românilor, acuzaţi de „antisemitism“ („actuala criză din România, care a făcut ca mii de evrei să apuce toiagul pribegiei“, scria Herzl în articolul Pe drum). „Două ţări rămân în consideraţie - conchidea el: Palestina şi Argentina. Încercări remarcabile de colonizare s-au făcut pe ambele teritorii. Fireşte, după principiul fals al infiltrării treptate. Infiltrarea sfârşeşte întotdeauna rău. Căci trebuie să survină momentul când guvernul, asaltat de populaţia alarmată, va opri continuarea afluenţei evreieşti. De aceea, emigrarea evreilor este pozitivă, numai dacă ni se asigură suveranitatea de către marile puteri. Dacă puterile europene ar susţine planul nostru, Society of Jews va trata cu demnitarii acestui protectorat. Noi le putem acorda avantaje enorme, putem prelua o o parte a datoriei lor publice, putem crea căi de comunicare [diplomatice şi inter-statale], care ne vor servi, de fapt, tot nouă, şi încă multe altele… Care este de preferat, Palestina sau Argentina? Society of Jews va accepta ce i se va da, şi pentru care se va decide opinia publică evreiască. Dacă sultanul ne-ar da Palestina, noi ne-am putea angaja de a regula finanţele turceşti… Ca stat neutru vom rămâne în legătură cu întreaga Europă, care va trebui să ne garanteze existenţa.“ (T. Herzl, Statul Iudeu)1 2. El era convins că puterea financiară a evreilor era deja la acea dată supremă, mai ales prin pârghiile instrumentelor economice ce le creaseră, iar aceasta poate controla indirect puterea militară a celor mai importante state ale lumii, care astfel pot impune oriunde statul iudeu. Evreul Jules Meshil-Marigny, în a sa Istorie a economiei popoarelor vechi, scria, în anul 1878: „Stăpânul aurului va fi stăpânul lumii. Cine vor fi stăpânii lumii, dacă nu evreii? Apropiata ascendenţă a Ierusalimului pe colinele gloriei este aproape sigură. Noi lucrăm de secole în această direcţie, nimeni nu ni se mai poate împotrivi. Noi vom vedea curând că Israel, după ce va ajunge în posesia tuturor averilor lumii, va domina, se va extinde şi va creşte, stăpânind popoarele ca pe o cireadă.“ Când comunismul părea unul dintre mijloacele scopului fanatic, iudaismul neo-mesianic cunoştea o altfel de exprimare, printr-unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, mentor al doctrinarului comunismului, evreul Karl Marx: „Poporul evreiesc, considerat ca un tot, va fi propriul său Messia. Dominaţia evreilor asupra lumii va fi realizată prin contopirea tuturor celorlalte rase umane, prin înlăturarea graniţelor şi a monarhiilor şi prin instaurarea unei republici mondiale, care va acorda pretutindeni evreilor drepturi cetăţeneşti. În această nouă organizare a omenirii, fiii lui Israel, răspândiţi încă de pe acum pe întreaga suprafaţă a pământului, vor fi elementul conducător, fără să întâmpine rezistenţă din partea nimănui. La acest lucru se va ajunge îndeosebi atunci când evreii vor şti să aducă masele muncitoare sub conducerea puternică a câtorva dintre ei. Toate guvernele popoarelor care vor alcătui republica mondială vor ajunge în mâini evreieşti, proprietatea particulară va fi discreditată, iar bunurile statului vor fi pretutindeni administrate de evrei. Aşa se va împlini făgăduiala scrisă în Talmud, anume că evreii, în timpurile mesianice, vor ţine sub cheile lor bogăţiile tuturor neamurilor.“ Levy Baruch, Revue de Paris, 1935. Aceste ultime două citate (de o autenticitate incontestabilă) sunt două referinţe exemplare pentru cele două curente majore ale iudaismului neo-mesianic (sau ale sionismului economic), inspirat de cele mai aberante speculaţii rasisto-religioase talmudice (pe care unii evrei le urmează cu sfinţenie şi astăzi). Oricâte organisme mondiale, oricâte sisteme ar crea astfel de minţi febrile şi complicate pentru a stăpâni lumea, ele vor fi însă finalmente incontrolabile de către conspiratori. România postbelică în faţa „Iudaismului Roşu“! Înainte de invazia sovietică „Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mâinile evreieşti... Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mâinile noastre tari... Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze1, este acum adoptată de bolşevism... şi în acest semn va fi exterminată burghezimea.“ M.Cohan în Le Comuniste (12 aprilie 1919, Harkov)
De fapt, organizaţia iudaică B’nai B’rith (Fraţii Alianţei) şi trusturile industriale şi financiare americane contribuiseră masiv la finanţarea aşa-numitei Revoluţii bolşevice din 1917. În cadrul Congresului din noiembrie 1916, Fraţii Alianţei (B’nai B’rith) l-au numit pe bancherul evreu Iacob Schiff preşedinte al „mişcării bolşevice“ şi al viitoarei „Societăţi a naţiunilor confederate“. Din datele biografice ale evreului Lev Davidovici Bronstein zis Troţki, rezultă că acesta a devenit în primăvara lui 1917 ginerele bancherului newyorkez. Cu banii obţinuţi de la socrul său, aproximativ 20 de milioane de dolari, Troţki a ajuns în Elvetia, unde s-a întâlnit cu Vladimir Ulianov zis Lenin, cu Litvinov, Kaganovici şi Gregori Apfelbaum zis Zinoviev, toţi evrei khazari pe linie maternă. Cu ajutorul altor doi evrei, Alexander Helphand zis Parvus, cel care în 1905 formulase teoria „revoluţiei permanente“, şi al lui Max Warburg, şeful Serviciului Secret al împăratului Wilhelm al II-lea, „revoluţionarii“ au ajuns în Rusia cu diferite mijloace de locomoţie, printre care şi un tren blindat. La Stockholm, înainte de a urca în acel tren special, Lenin a primit prin intermediul altui evreu, Karl Sobelsohn zis Radek, încă 5 milioane de dolari din partea Băncii Rothschild. „Implicarea politică şi financiară a Frăţiei Alianţei [Bnai B’rith], originea etnică a imensei majorităţi a «revoluţionarilor» bolşevici şi alegerea Rusiei drept câmp experimental şi rampă de lansare a «Revoluţiei mondiale» în ciuda indicaţiilor logice ale lui Marx, care preconizase pentru experimentare o ţară puternic industrializată, nu una agricolă, creează impresia că s-a dorit reînfiinţarea Imperiului Khazar. Urma probabil ca, mai târziu, prin «exportul de revoluţie» şi prin elementele khazare de pretutindeni, să se edifice «Societatea naţiunilor confederate», în acest sens trebuind înţeleasă şi fondarea, la 30 mai 1919, a Ligii Naţiunilor.“1 Theodor Herzl, părintele sionismului, susţinea însă că înclinaţia spre mişcarea socialist-comunistă internaţionalistă a unei mari mase de evrei, a celor ce nu erau foarte bogaţi, pe care el îi vedea, însă, superiori popoarelor europene, prin instrucţie şi educaţie, era cauzată de dezrădăcinarea evreului în lume, lipsit de o patrie. El chiar îi victimiza pe evrei: „Causa proxima este supraproducţia noastră de intelectuali, care nu găsesc un debuşeu în jos şi nu se pot urca nici în sus - adică nu găsesc un plasament sănătos şi nici o ascensiune sănătoasă. Înspre jos suntem aruncaţi în braţele revoluţionarilor, formând subofiţerii tuturor partidelor subversive, iar în acelaşi timp se dezvoltă în sus redutabila noastră forţă financiară… Evreii intelectuali, ca şi cei lipsiţi de mijloace, trec de partea socialismului. Lupta socială se va decide, deci, în tot cazul pe spinarea noastră, deoarece atât în ce priveşte capitalismul cât şi tabăra socialistă, ne aflăm în poziţiile cele mai expuse.“2 Oricare ar fi explicaţia acestui masiv activism evreiesc pentru o cauză mondială a comunismului în secolele 19-20, ei aveau să dea dovadă de un fanatism şi de o determinare ieşite din comun. Şi la români, tot evreii au fost promotorii comunismului, plecând de la doctrinarul Dobrogeanu-Gherea, un evreu clandestin pe numele său real Katz. După ce în 1919 România se confruntase, armat chiar, cu bolşevismul instaurat în Ungaria, armata română izgonind regimul comunist al lui Bela Kuhn, după ce respinsese pretenţiile bolşevicilor ce au vrut să invadeze Basarabia şi Bucovina, ea avea să fie asaltată în interior de agenţii comunismului. Astfel, la 8 decembrie 1920, echipa de terorişti comunişti condusă de Max Goldstein declanşa o bombă în clădirea Senatului României. Au murit în primul atentat terorist din România ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, episcopul Oradei, Radu Dimitrie, şi senatorul Spirescu, iar preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, a fost grav rănit3. Aproape toţi comuniştii lui Goldstein, care era dirijat de Moscova sovietică, erau evrei, ca şi el: Gelber Moscovici, Leon Lichtblau, Saul Ozias, Willy Trux, Iosif Kahane, Petre Ulariat, Lupu Goldstein, Raşela Holzman sau Lazăr Zeldman, dar întâlnim şi „români“ precum Constantin Algiu, Ion Simion şi Ion Ionescu. Evreii organizatori ai acestui atentat călătoriseră, ca şi Max Goldstein, în Rusia sovietică, la Odessa, în perioada de dinaintea atentatului. Printre organizatorii actului terorist s-a aflat chiar şi celebra Ana Pauker. „Ana Robinsohn organizează împreună cu Goldstein atentatul de la Senat (1920)… Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia. Acolo întâlneşte pe tânărul Pauker (alt evreu comunist, care studia ingineria), cu care se căsătoreşte, devenind Ana Pauker“1. La sfârşitul anului 1920, Komintern-ul era în căutarea unor noi „revoluţii“ care să internaţionalizeze comunismul din Rusia. „Dacă privim derularea încercărilor de puci din Bavaria, Germania, Ungaria, Finlanda etc., vom observa acelaşi modus operandi. Proteste, provocări, greve, atentate, grupuri clandestine, amestecul agenţilor sovietici şi al fidelilor locali instruiţi în Rusia. Nici unul dintre aceste elemente nu lipseşte la Bucureşti.“2 Eminenţa cenuşie a Komintern-ului era însă Leon (Leiba) Troţki, acel mandatar al B’nai B’rith, devenit al doilea lider sovietic, după Lenin. Pe numele său real Lev Davidovici Bronstein, el a fost până spre finele anilor ’20 legătura dintre iudaismul mondial (cu sediul în SUA) şi conducerea Uniunii Sovietice. I se recunoaşte şi azi rolul de „principal organizator“ al revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, tot el situându-se şi în fruntea mişcărilor armate. La 8 mai 1921, comuniştii organizau la Bucureşti „Congresul de constituire a Partidului Comunist din România („Partidului Comunist-Socialist“). În ziua de 12 mai, în timpul dezbaterii proiectului statutului, în sală a pătruns însă poliţia română, care i-a arestat pe delegaţii care votaseră, fără rezerve, afilierea partidului la Internaţionala a III-a (Komintern), fiind acuzaţi de „complot împotriva siguranţei statului“, pentru că prin vot acceptau lozinca „autodeterminării până la despărţirea de stat“ a unor provincii abia revenite României, precum Transilvania sau Basarabia. În fruntea celor cca 1.000 de comunişti „români“ din perioada interbelică, majoritatea nu erau români, iar conducerea o aveau evreii3. Istoricii români oneşti au constatat că: „A existat un export de comunism din URSS către România prin evrei; am găsit în documentele sovietice agenda de telefon a Anei Pauker în care majoritatea funcţiilor politice ale Komintern-ului-Secţia română, era formată din evrei; în 1948, ambasada SUA la Bucureşti atrăgea atenţia că la conducerea PCR erau atât de mulţi evrei, încât se îngrijora de o eventuală reacţie a românilor în viitor“4. Despre începuturile instalării comunismului în România, este greu de a se mai găsi surse arhivistice în România, căci multe urme au fost distruse, odată ce sovieticii şi-au instalat oamenii la Bucureşti, după cum constata dl. Alex Mihai Stoenescu. „În ce mă priveşte, am găsit file albe şi cadre de microfilme ale dosarelor M.Ap.N. pe care este notat doar: filele x, y, z… au fost ridicate de Departamentul Securităţii Statului la data de… (filele cu cazul Iaşi au fost extrase în perioada 1950-1953, ceea ce mă face să cred că sunt dovezi ale implicării comuniştilor români, evrei şi sovietici în evenimentele din 29-30 iunie 1941)“. Dl. Stoenescu mai remarca şi alte documente dispărute, precum cele privind „activităţile serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României în pregătirea atacului din iunie 1940 şi a invaziei din 1941, oprită de atacul germano-român; acţiunile diversioniste şi teroriste sovietice cu sprijin evreiesc la Iaşi, înainte şi după declanşarea conflictului“, sau „dosarul Elenei Lupescu, întocmit de Mihai Moruzov“ etc1. Conform basarabeanului Paul Goma, la fel au procedat sovieticii şi în privinţă Basarabiei, căci „au distrus istoria României… prin sustragerea a cca. 200.000 dosare privind Basarabia-şi-Evreii!, operaţie semnată de generalul Grişa Nahum, evreu din Ucraina, devenit şef al Direcţiei contrainformaţii militare a Securităţii R.P.R., se înţelege”2. La sfârşitul lui august 1940, la două luni după ce bolşevicii preluaseră puterea în Moldova răsăriteană (Basarabia), numai în închisoarea din Chişinău intraseră 8.500 de deţinuţi români, în timp ce cele mai frecvente nume ale anchetatorilor NKVD-işti, erau cele evreieşti: Goldenberg, Ştain, Steineman, Levin, Şaţkin, Israilov, concetăţeni ai anchetaţilor, vorbitori de limbă română. Listele arestărilor au fost alcătuite tot de către evrei concetăţeni3. La 9 decembrie 1919, guvernul român semnase cu „Puterile aliate şi asociate“ Tratatul asupra minorităţilor. Prevederile au fost ulterior confirmate prin Constituţia din 29 martie 1923 si legea din 25 februarie 1924. Prin această ultimă legiuire, dobândeau cetăţenia română de plin drept toţi locuitorii foşti cetăţeni ai Imperiului austro-ungar sau rus care aveau domiciliul administrativ în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi în Basarabia la 9 aprilie 1918. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România, după etnie, era de 728.115. La 21 ianuarie 1938, guvernul prezidat de Octavian Goga publica un decret prin care toţi evreii cetăţeni români vor trebui, în termen de 20 de zile de la afişarea listelor pe comune şi oraşe, să aducă actele doveditoare cerute prin legea din 25 februarie 1924. Motivul era faptul că între 1918 şi 1924 o mare masă de evrei din cele două foste imperii (austro-ungar şi rus) s-au stabilit ilegal în România. Rezultatul: a fost revizuită situaţia a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) au păstrat cetăţenia română, iar 225.222 au pierdut-o (36,50%). Aceştia din urmă au obţinut certificate de identitate pe un an, cu drept de prelungire. Erau consideraţi ca străini şi supuşi regimului juridic al acestora.
În urma amputărilor teritoriale din vara anului 1940, populaţia evreiască s-a împărţit în felul următor: - în România 312.972, - în U.R.S.S. (Basarabia şi nordul Bucovinei) 275.419, - în Ungaria (Transilvania de N-V) 138.917, - în Bulgaria (Dobrogea de Sud) 807, - total 728.115. La 8 august 1940, guvernul prezidat de ing. Ion Gigurtu prezintă regelui Carol al II-lea, care semnează „Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România“. Este evidentă influenţa Germaniei naziste, dar şi lipsa temporară a Elenei Lupescu de lângă Carol al II-lea. Textul stabileşte „distincţia politică şi juridică între românii de sânge şi cetăţenii români“. Defineşte ca evrei pe toţi cei de religie mozaică, inclusiv cei născuţi din căsătoriile mixte (evrei creştini) şi „evrei atei“. Decretul lege stabileşte şi trei categorii de evrei. Îndatoririle lor militare se transformă în obligaţie fiscală sau în una de muncă. Li se interzice să dobândească proprietăţi rurale sau să poarte nume româneşti. Un al doilea decret, tot din 8 august, interzice „căsătoriile între români şi evreii de sânge“. Sancţiunea: închisoare corecţională de la 2 la 5 ani. Yüklə 6,05 Mb. Dostları ilə paylaş:
|