Războiul nevăzut

O nouă materie: Holocaustul¹. Controversata pro­ble­­­mă a pre­tin­sei participări a României la Holocaustul îm­po­­triva evre­­ilor, respectiv la pro­cedurile de extermina­re a naţiei evre­ieşti, l-au determinat pe pre­şe­din­tele român Ion Iliescu, prins la rân­dul său cu vi­cle­nie în dispută cu ziarele isra­eliene, să dis­pu­nă con­sti­tu­i­rea unei Comisii Inter­na­ţi­o­nale [a se citi Evreieşti] pentru stu­di­e­rea Holocaustului.

În tot acest timp, o comisie a Academia Română s-a an­­ga­­jat în elaborarea unei ample lucrări bazată pe studii ale is­to­ri­­ci­lor români. Îna­in­te, însă, ca această comisie să îşi poa­tă pre­zen­­ta rezultatele cer­ce­tă­ri­lor, un profesor de is­to­rie de origi­ne evre­­­ias­că, Oliver Lustig, s-a adresat cu succes guvernului ro­mân (Adrian Năstase), cerând şi obţinând ca din anul 2004 să se in­tro­du­că în şcolile româneşti o nouă materie: Holocaustul.

Elevii află primii necunoscutele Holocaustului din Ro­mâ­­nia! titra presa centrală românească în decembrie 2003, adăugând:

„Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care autorităţile nici măcar nu s-au pus de acord dacă în România a existat sau nu Holo­caust …În prezent, oficialii români se mai în­trea­bă dacă a exis­­tat sau nu Holocaust în ţara noastră sau în teritoriile con­tro­late de români, dar în acelaşi timp, vor ca din anul 2004-2005 să introducă o materie specială, care să-i lă­mu­reasc­ă pe elevii de gimnaziu şi de liceu în le­gătură cu această problemă.“



Că nu mai încăpea nici o discuţie şi că totul era de fapt o ac­ţi­u­ne menită să cultive „filosemitismul“ la tinerii români, o de­mon­strau de­cla­raţiile celor de la Ministerul Educaţiei, în frun­te cu ministrul Al. Athana­siu: „Din anul şcolar vi­itor, Ho­lo­caustul se va studia ca disciplină în gim­na­ziu, la clasele V-VIII. În prezent, în manualele de isto­rie există câteva capitole ce tratează această pro­ble­ma­ti­că, dar nu este de ajuns. Va exis­ta o dis­ci­pli­nă separată în acest sens ...Programa ela­bo­ra­tă are în ve­de­re o istorie a evreilor în Ro­mânia, un aspect ge­ne­ral, dar se va insista pe pro­ble­ma Holo­caustului... S-a simţit ne­voia cu­noa­­şte­rii comu­ni­tă­ţii evreieşti de pe terito­ri­ul Ro­mâ­ni­ei, co­mu­ni­tate care a fost foarte bine reprezentată. Problema legată de Ho­lo­caust este deosebit de sensibilă şi se impune edu­carea noii ge­ne­raţii în spirit tolerant. Formarea profesorilor în ceea ce priveşte pro­ble­­matica evreiască a început încă din anul 2000“.

Acelaşi ministru al guvernului Năstase care a pro­mo­vat pro­gra­mul şcolar de prezentare pozitivă a întregii activităţi evre­ieşti din România, analiza şi posibilitatea des­ti­tu­irii lui Ale­xan­dru Mironov din funcţia de secre­tar gene­ral al Comisiei UNESCO din România, urmare pre­tin­se­lor afir­ma­­ţii făcute de aces­ta împotriva evreilor.

În final, un membru al Comisiei pentru studierea Holo­­ca­us­tului de­cla­ra presei că nu are cunoştinţă despre exis­ten­ţa unei pro­grame de în­vă­­ţământ pentru studierea Holo­ca­ustului: „E po­si­bil să vă referiţi la ma­nu­alul Con­si­liu­lui Eu­ro­pei, tradus şi la noi cu sprijinul Editurii Hilderman şi al Mi­nis­terului Cul­tu­rii şi Cultelor“. Că nu era astfel o de­mon­str­a faptul că ma­­nu­a­lul şco­lar românesc urma să se ocupe cu precădere de is­to­ria evreilor din România¹.

După ce făcea o vizită în Israel, în martie 2004, mi­nis­­trul ro­mân al educaţiei, acelaşi Athanasiu, declara că is­to­ria Ho­­lo­ca­us­tului trebuie să devină în liceele din Româ­nia o ma­­te­rie de sine stătătoare, susţinută de un ma­nual care să dez­­vol­te su­bi­ec­tul. „Acest lucru a fost bine primit de partea is­ra­eliană, iar eu îl soco­tesc un lucru absolut necesar - adăuga el -..., pro­blema Ho­lo­ca­us­tu­lui face parte din istoria eu­ro­peană. Chiar în proiectul Constituţiei eu­­ro­pe­ne se vorbeşte de ci­vilizaţia iudeo-creştină care stă la baza ci­vi­li­zaţiei eu­ropene“.

Cu asemenea manevre, elevii români ar putea fi împinşi fi­nal­­­men­­te chiar la ura de propriul neam, după ce vor fi învăţaţi că stră­­­moşii lor au fost nişte asasini, şi vor vedea că ei trebuie să plă­­­tească pentru aceas­ta. Vor putea fi lăsaţi chiar re­pe­tenţi dacă nu îşi însuşesc „lecţia de istorie“ con­ce­pu­tă de duş­manii nea­­­mu­lui lor, care se poartă precum stă­pâ­nii lumii într-un nevăzut răz­boi pe care l-ar fi câştigat.

S-au mai găsit însă români care, cu riscul de a plăti preţul liber­tă­ţii să încerce să transmită noilor generaţii adevă­rul, astfel încât conştiin­ţa acestora să nu fie pervertită spre sen­ti­men­tul de auto-negare a iden­tităţii şi demnităţii naţionale. Unii dintre aceştia sunt Paul Goma, Ion Coja, Vasile Zărnescu sau Marius Albin Marinescu (dar nu sunt singurii).



Holocaust în România?

Când preşedintele Iliescu a de­clarat în 2003 pentru zia­rul israe­li­an Ha’aretz că Holo­ca­us­­tul a afec­­tat şi alte po­pu­laţii, nu numai pe evrei, el a fost ime­di­at sanc­­ţi­onat de is­toricul evreu Armand Goşu, cu remarca că po­lo­nezii sau ruşii nu pot fi consideraţi victime ale Holo­ca­us­tului na­zist, căci în alte oca­zii şi ei s-au dedat la asasinarea evreilor: „Po­­lo­ne­zii, ucrainenii şi ruşii au fost victime ale masacrelor ger­mane, însă nici un mo­ment nu se poate vorbi de un Holocaust în aceste cazuri. Măcar şi pentru faptul că aceş­tia, la rân­dul lor, au par­ti­ci­pat, în câ­teva cazuri, la su­pri­ma­rea evreilor“.

Dar crimele evreilor cum se raportează la acuzele aduse ro­mâ­nilor? La Muzeul Holocaustului din Washington şi la su­cur­sa­lele sale lu­crează foarte mulţi spe­cia­lişti, is­to­rici şi peste un mi­li­on de cadre (toţi vor să mă­nânce din „in­dustria“ şan­ta­ju­­lui istoric şi politic), dar nici unul nu a re­u­şit să des­co­pe­re cri­­me­le co­mi­se de evrei asupra ro­mâ­ni­lor. Iată câte­va ade­văruri, ce nu apa­r în „manualele“ de istorie, deşi au o deo­­se­­bi­tă im­­por­tan­ţă pentru lămurirea „contenciosului“ româno-evreiesc:

Retragerea românilor din Bucovina. Reproducem de­cla­­­­raţia unui român, Raul Volcinschi, profesor uni­ver­si­tar din Cluj, care locuia în Cernăuţi când în 1940 Bucovina a fost luată României de Rusia sovietică.
„În seara zilei de 27 iunie [1940] la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s-a anun­ţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Buco­vina. La radio Bucureşti, în­cercând să aflăm ce se întâm­plă, se comenta felul cum a decurs examenul de baca­la­ureat al principelui Mihai... Nimic despre ulti­matum! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în ve­de­rea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimi­nea­ţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci ca­da­vre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi de­ru­­taţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cer­nă­uţi? Mi s-a răs­puns că soldaţii au fost omorâţi de «ăia»! Şi mi s-a ară­tat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12-15 tine­ri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cu­noş­team pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii per­sonal sau după nume: Aufleger, Feibiş, Fisher, Abacumov, Eisinger, Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând «Zum Flug­plaz!» («La aeroport!»). M-am întors acasă pe un drum oco­li­tor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.

În grupul amintit se afla şi [evreul] Sigi Bainer, pe care îl cu­nos­cusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca ad­ver­sari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50 la Securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amin­tin­du-i că ne cu­noaş­tem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor im­pe­ri­a­liste occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori: «pentru trecut un monument, pentru pre­zent un glonţ!»

Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic con­tra­ban­dist înainte de a se angaja la Securitate, ca an­che­tator şi bă­tă­uş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.“¹
Iată ce scria şi ziarul Universul în acele zile:

„La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie ora 10³⁰, evreii şi de­ţi­nuţii de drept comun liberaţi din închisori au atacat mij­loacele de trans­port pentru evacuare şi i-au jefuit şi mal­­tra­tat pe re­fu­gi­aţi. Evreii l-au împuşcat pe preotul bi­se­ricii ca­to­lice şi câţiva gar­dieni [ro­mâni]. Evrei tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii români, i-au pus să se dez­brace, apoi i-au înjunghiat cu pro­pri­ile baionete. Evreii au rupt şi au scui­pat drapelele tricolore şi, suindu-se pe mo­nu­men­tul Unirii, au ar­borat drapelul roşu. Tot ei au doborât crucea de pe ca­te­dra­lă şi au înlocuit-o cu stea­gul roşu şi cu por­tre­tul lui Stalin. Evreii de pe mar­gine foto­gra­fiau scenele de mal­tra­ta­re, mai ales de umilire a mili­ta­rilor, a teologilor, a preoţilor.

La Soroca, evreii conduşi de avocatul Michael Flexer (Flu­chser) au ocupat primăria şi au asasinat în faţa statuii ge­ne­ra­lu­lui Poetaş pe comisarul Murafa şi pe ajutorul său Eustaţiu Ga­briel.“

[Sursele documentare arată că banda evre­­ias­că a avo­ca­tu­lui Flexer-Fluchser i-a mai ucis pe administratorul finan­ciar Ghe­or­ghiu, pe avo­catul Stănescu sau pe căpitanul Georgescu.]

„Legiunea de jandarmi Cernăuţi, care a fost evacuată la Rădăuţi, are următoarele pierderi: plutonierul Iacob, şeful pos­­tu­lui jandarmi Bărăuţi-Cernăuţi, omorât de evrei; 10 jan­­darmi mi­litari în termen dis­păruţi; Legiunea Jandarmi Rădă­uţi, din care au fost eva­cuate 9 pos­turi are urmă­toa­rele pierderi: şeful postului Ia­blo­ni­ţa, mort în lupte­le cu evreii comunişti.“

Retragerea din Basarabia. Cu o lună înaintea înce­pe­rii ocu­­­pa­ţiei militare sovietice a Basarabiei şi a nordului Bu­co­vi­­nei, Kom­­internul sovietic a însărcinat doi evrei, M. Lei­­bo­vici şi I. Mor­­­gen­stern, mem­bri ai Par­tidului Comunist Ro­mân cu par­tea in­for­­mativă a ocupării teri­to­ri­ilor.
Iată şi câteva mărturii:

„Evreii din România au fost informaţi de ocuparea Basa­­ra­bi­ei îna­inte de darea ultimatumului de către U.R.S.S., de­dân­du-se la o inten­să propagandă şi pregătind din timp stea­guri roşii şi placarde cu trăiască armata sovietică şi Stalin.“

(Nota Informativă nr.127/25.VII.1940,

Arh. M.Ap.N. fond Corpul 4 armata, dosar nr.69)

„Joi, 28 iunie 1940, la 6 dimineaţa, mă aflam la Coman­da­­men­tul Corpului 3 armată. De cu noapte se anunţase: trupele sovietice vor intra în Chişinău la orele 10. La ora 7, s-a anunţat că sovieticii vor intra la orele 14. În grădinile publice şi-au făcut apariţia bande­le te­roriste, arborând steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc au­to­buzele, trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor. Evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă con­voa­iele de refugiaţi, ca să le atace şi să le je­fu­iască... Ofiţerilor li se smulg tre­sele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă dru­mul în hohotele de râs ale «populaţiei locale». Unii militari sunt duşi - nu se ştie unde, fiindcă în spatele civililor se află militari ruşi, ei îi preiau... La Chişinău au fost împuşcaţi co­mi­sarii Pascal, Nico­lae, Mateescu, Severin şi Stol.“ (Universul 28 iunie 1940)
„Au fost reţinuţi în timpul retragerii şi făcuţi prizonieri 282 ofiţeri, dintre care cca 100 erau activi. În timpul Re­tra­gerii, ucişi, dispăruţi: 356 cadre, 42.876 soldaţi şi gradaţi.“

(Bilanţul Comunicat de Marele Stat Major)

„Ce-am văzut am să spun şi la morţi... Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi arme. Ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tre­sele, scuipaţi, dezbrăcaţi... Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, pri­veau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cio­me­ge, ne tră­geau de pi­cioa­re de pe cai, ne dezbrăcau, ne bat­­jo­co­reau, mai ales femeile [evrei­cele] erau turbate... Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne-n­toar­cem! Atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor.“

(scrisoarea soldatului C-tin Delea din Teleor­man

către familie, reţinută de cenzura militară)
„La Chişinău, 400-500 evrei constituiţi în bandă, înar­maţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bas­toa­ne, au cerut direc­to­ru­lui Ioneţ, medicul Spitalului de Copii, ca imediat clă­di­rea aces­tu­ia să le fie predată. La încercarea medicului de a cal­ma spiritele l-au împuşcat, după care au năvălit în spital devas­tân­du-l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe gea­muri.“

(Arhiva M.Ap.N., fond Marele Stat Ma­jor, Secţia 2, dosar nr.941)

„La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi, care au scăpat numai datorită inter­ven­­ţiei unui detaşament de jandarmi ce a făcut uz de arme; Inspec­torul finan­ci­ar Preoţescu şi fostul inspector financiar, pensionar, Pădu­rea­nu din Chişinău au fost îm­puş­caţi. La Chişinău, listele de exe­cu­tări au fost întocmite de intelectualii comunişti evrei avocat Carol Steinberg, avo­­cata Etea Dinor şi dr. Derevici... Perceptorul şi no­ta­rul din comuna Ceadar-Lung (Tighina) au fost omorâţi; preotul din Tighina; şeful postului de jan­darmi din Abaclia (Ti­ghi­na) a fost împuşcat de trei evrei ...Comi­sarul ajutor Chela Gri­go­re de la po­li­ţia Vâlcov, sunt in­di­­ca­ţi­uni că a fost omo­­rât... În Cazaclia şi Cea­dar­lunga au fost omorâţi notari, preoţi şi poliţişti... La Reni au fost incidente grave între evreii care împuşcaseră 2 marinari români şi auto­ri­tăţile militare ro­mâ­neşti. Evreii purtau brasarde roşii…

În exodul lor, refugiaţii [români] au avut de întâmpinat vexa­ţi­uni, umilinţi şi lovituri, iar în unele cazuri au trebuit să lase în ur­mă morţi, numai datorită comuniştilor evrei, care, în afară de aces­tea, i-au devalizat de puţinele lucruri cu care mai scăpaseră.

Pe de altă parte, pentru a împiedica retragerea popu­la­ţi­ei ro­mâ­­neşti, evreii distrugeau vehiculele cu care se re­tră­ge­au ro­mâ­nii, iar în unele cazuri au încercat să incendieze traversele de cale ferată pen­tru a provoca deraieri.“

(Raportul Biroului 2 contrainformaţii din 3 iulie 1940,

Arhiva Marelui Stat Major, dosar nr.14.033)¹
„Ciocniri între populaţia evreiască şi refugiaţi şi trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopţii; sunt şi victime... În oraşul Iaşi populaţia evreiască, în majoritate simpatizantă comunistă, arată pe faţă bucu­ria vecinătăţii ruşilor pe Prut şi are o atitudine sfi­dă­toa­re. Această at­itudine nemul­ţu­meş­te şi îngrijorează populaţia ro­mâ­neas­că, care vede o agra­vare a situaţiei în viitor.“

„Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, fu­rând te­zaurul instituţiilor statului etc... Astfel, în afară de cele ra­por­tate: s-a atacat camionul cu te­za­urul administraţiei Soroca fu­rân­­du-se circa 157 milioane lei şi asasinându-se admi­nis­­tra­torul finan­ciar.“

(Raportul nr.1.764 al locotenent-colonelului Ion Palade

din 30 iunie 1940 către Marele Stat Major)

„După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bu­co­vi­na de Nord, în iulie 1941, criminali ca Rozenberg, Beiner, Pi­kraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluchaeser, Glins­berg, Zuckermann, Bur­­mann, Glaubach - chiar şi «marii ruşi» de la Popăuţi care, pe când uci­deau popi, declarau că ei vor „Moldo­va până la Seret!“ au şters-o în fur­goanele Ar­matei Roşii, nu au rămas să dea seama fap­te­lor lor...“

(Paul Goma, Secerişul Roşu)

Istoria topită. Deşi în zadar, în anul 1994 un grup de istorici mili­tari (locotenent-colonel Alesandru Duţu, colo­nel dr. Nicolae Ciobanu, loco­tenent-colonel Alexandru Oşca, co­lo­nel Aure­lian Miriţă, locotenent-co­lonel Petru Out), îm­pre­u­nă cu isto­ricii dr. Constantin Botoran, dr. Ion Alexan­dres­cu, dr. Ion Ca­la­feteanu, dr. Maria Covaci, Irina Guţu şi Gheor­ghe Pintilie au efec­tuat pentru Fundaţia Culturală Ro­mâ­nă un vo­lum de cer­ce­tări is­to­rice pe tema Situaţia evre­i­lor din România în anii celui de-al II-lea Război Mondial. Lu­cra­rea avea egida Insti­tu­tu­lui de Istorie şi Teo­rie Mili­ta­ră, Ar­hi­ve­lor Statului-Bucureşti, Ar­hi­vei M.Ap.N. şi a Centrului de Studii Transilvane.

Au rezultat trei volume ale unui studiu, primul cu o ase­­­me­nea te­ma­tică în istoriografia românească, care reda, în lu­­mi­na adevărului is­to­ric, situaţia evreilor din România în pe­ri­oada 1939-1947. Autorii consi­de­rau că „elucidarea ştiin­­ţi­­fi­că a acestei problematici, neglijată de cerce­ta­rea istori­că ro­mâ­­neas­că, nu se poate face decât pornind de la sursele pri­ma­re, de la izvoare“.

Cartea-document se referea la evoluţia demografică şi apa­riţia problemei evreieşti în România, statutul politi­co-ju­ri­dic al evreilor, legis­la­ţia antievreiască, atitudinea agre­­si­vă a evre­­i­lor în timpul retragerii armatei şi autorităţilor ci­vi­le ro­mâ­ne din Basa­rabia şi nordul Bucovinei (iunie 1940), re­acţia mi­li­tarilor români faţă de aceste manifestări anti­ro­mâ­­neşti şi im­pli­ca­rea lor în „pogromul“ de la Iaşi (iunie 1941), refuzul au­to­ri­tă­ţi­lor româ­ne de a ceda presiunilor ger­­­­m­ane privind apli­carea în România a „so­luţiei finale“ de ex­­terminare a evreilor, de­por­ta­rea evreilor din Basarabia, nor­dul Bucovinei şi Herţa în Trans­nistria, regimul dur din la­­găre şi readu­ce­rea unora dintre deportaţi înapoi în ţară, emi­­grarea evreiască etc.

Lucrarea nu numai că nu a mai fost difuzată, dar... a fost pur şi simplu topită, ca în vremurile celei mai dure cen­­zuri. Îm­pre­jurările sunt enigmatice, dar reacţiile prof. Ion Coja arată că dis­trugerea cărţii este re­zultatul pre­si­u­ni­lor exercitate în acest sens de către conducerea Federaţiei Comunităţilor Evre­i­lor din Ro­mâ­nia asupra lui Augustin Buzu­ra, preşedin­tele Fun­da­ţiei Cul­tu­rale Române. Profesorul Coja, care a făcut mari efor­­­turi pentru a pu­blica lucrarea topită, a adresat un memoriu-pro­­test am­ba­sa­dei Israelului, în timp ce româno-israelianul Teşu Solomovici îşi permi­tea chiar să-l ameninţe pe dl. prof. Ion Coja când în iu­­nie 2003 afirma pu­blic: „a publica toate docu­men­­­­te­le, unele in­­su­­portabil de anti­evreieşti, fără a le însoţi de un mi­nim apa­rat critic, poate implica şi penalul“.¹



În acest fel, probele apărării românilor sunt per­ma­nent ascunse judecării publice, fiind permise numai pro­be­le acu­ză­rii, şi dintre acestea mul­te mincinoase. Iată un exem­­plu, narat de scriitorul Paul Goma:

„«Voi ne-aţi trimis la Auschwitz!», voi fiind noi, româ­nii... Logică de cristal, ilustrată de ultramediatizatul Elie Wiesel, cel care prin 1980, declara la televiziunea franceză că el şi ai săi din Sighet fuse­seră arestaţi şi trimişi la Auschwitz - în aprilie 1944 - de către... jan­darmii români! Am mai spus-o? Ei bine, am s-o re-re-spun. Eugéne Ionesco atrăsese atenţia prietenului său asupra adevărului: Transil­va­nia de nord - deci Sighetul - fusese, între 30 septembrie 1940 şi primăvara anului 1945 sub ocupaţie maghiară, prin urmare jandar­mii erau unguri, nu români... Wiesel răs­pun­se­se că nu contează «amă­nuntul», ori­cum fran­ce­zii tot nu cunosc istorie şi puţin le pasă de «asta».

Mie îmi pasă de «asta» - ca român, ca basarabean.

Evreii au tot vorbit în ultima jumătate de veac despre asta a lor; şi tot vorbind, au monopolizat Cuvântul, au mo­no­polizat su­fe­rinţa: pentru ei nu există, în Istorie, decât un singur ge­no­cid, cel al căror victime au fost ei şi nu acceptă că în lagărele na­zis­te au fost exter­mi­naţi şi ţiganii şi slavii în general, în special po­lo­ne­zii: începând din septembrie 1939 ucrainenii, ruşii după iulie 1941...“
Puţinele lucrări ştiinţifice ce adoptă şi poziţii favo­ra­bi­le româ­nilor nu au un circuit public real, ceea ce face ca in­for­­ma­ţiile con­ţi­nute de ele să nu aibă nici o eficienţă po­li­ti­că (căci pro­ble­ma, ridicată azi de cercurile evreieşti, este una politico-eco­no­mi­că). Aşa este şi cazul lucrării lui Ioan Scurtu şi C-tin Hilbor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nis­­tru (Bu­­cu­reşti 1992, Edi­tu­­ra Academiei de Înalte Studii Mi­litare), care a avut o circu­laţie re­dusă. Alţi autori prac­ti­că au­to­­cen­zu­ra. Este cazul is­tori­cului Alex Mihai Stoe­nes­cu, care în lu­cra­­rea sa Armata, ma­reşalul şi evre­ii (1998), a dat cu mă­su­ră câteva exem­ple ale atro­cităţilor comise de evrei îm­­po­triva românilor: „Am re­­­nun­ţat la publicarea unor do­cu­­men­te despre atrocităţi şi umi­­­liri scan­da­loase, pen­tru a nu pro­duce resentimente, scopul aces­tei lu­crări fiind cu totul altul“. „Istoricii“ evrei nu au însă astfel de scrupule, scopul lor fi­ind da­mnarea publică internaţională a românilor, care „au fost mai răi decât nemţii şi austriecii“, zic ei. „România a ucis, a ucis, a ucis!“ ţipa ca un apucat în 2001, în plenul Aca­de­miei Ro­mâ­ne, promotorul nr.1 al in­dus­­triei Holo­ca­us­tu­lui, Elie Wiesel.¹
«Adevăruri» virtuale!

Beneficiind de resurse fără egal, «Industria Holo­ca­us­­tu­lui» a ajuns astăzi la o amploare a stadiului cultivării şi dez­­vol­tă­rii incredibilă şi ira­ţi­o­nală. Acest apogeu al inves­ti­ţiilor ar fi me­­ri­tat şi necesar unor cauze mai nobile, cum ar fi istoria şti­in­ţei sau cultura.

Aşa-zisul «Muzeu al Holocaustului» din Wa­shing­ton (tran­­s­­for­mat în „agenţie federală“ a SUA încă din timpul man­­­da­tu­lui pre­şedin­te­lui Bill Clinton), cu nu­me­roa­se­le sale replici în în­t­re­a­­­ga lume, este acum repro­dus în amănunt şi pe In­ter­net, ca rea­­li­ta­te virtuală. Dacă într-o lună mu­ze­ul real este căl­cat de cca 200.000 de vizitatori, site-ul în schimb în­re­­gis­trează şi 1.000.000.000 de vizitatori. Cu cca 1 mi­lion de lucrători ce-l de­ser­­vesc în în­tre­aga lume, muzeul be­­neficiază şi de investiţii pe măsură în „high-tech“, mai ales în ceea ce priveşte vari­an­ta virtuală a muzeului.

Asupra „ex­ponatelor“ muzeului din varianta on-line, fie­­ca­re per­soa­nă care intră pe site poate să aplice opţi­u­nea zoom pen­tru a cerceta în­de­a­pro­ape „documente“ şi de­ta­lii ale obi­ec­te­lor, „fil­me documentare“ şi „co­men­tarii ale unor spe­ci­a­liş­ti ai mu­­­ze­u­lui“. Cu alte cuvinte, o ade­vă­ra­tă maşi­nă infer­na­lă a pro­­­pa­gan­dei. De fapt, evreii americani au ob­­ţi­nut de la gu­ver­nan­­ţii SUA ca americanii să fie obligaţi să contribuie la chel­tu­ie­lile mu­ze­u­lui, 67% din bugetul total al acestuia pro­ve­nind din taxe „ce­tă­ţe­neşti“, iar după Wa­shin­g­ton Report rezul­tă că nu­­­mai într-un an buge­tul mu­ze­­ului se ridică la cca 40 de mi­li­oa­ne de dolari.