Războiul nevăzut
Yüklə 6,05 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Găinăriile Mossad- ului
Putem ghici dacă ştim că în anii ’90, din cei peste 400 de beneficiari est-europeni şi greci de burse la cursurile Kennedy School of Government a universităţii americane Harvard, cu predare la Atena, peste 50 au fost sponsorizaţi de fundaţia lui Kokkalis, toţi „asumându-şi apoi poziţii de lider de top în guvern, servicii publice şi alte iniţiative majore de dezvoltare în ţările lor“, iar Kokkalis a fost premiat de către fundaţia americană Fulbright şi de American Academy of Achievement pentru acest fapt, că a „creat oportunităţi educaţionale şi a construit punţi“1. Kokkalis era, adică, un prieten al CIA. Dar, când a izbucnit scandalul în 2002, pe lângă numele CIA, s-a mai spus „pe surse“, dinspre anchetatori, că grecul Kokkalis era furnizor de informaţii şi pentru Mossad.Şi parcă ca să se confirme această rumoare, peste numai 4 ani, în iunie 2006, Intracom Telecom a lui Kokkalis devenea controlată de JSC Sitronics, o subsidiară tehnologică a holdingului JSFC Sistema (în rusă: „Sistemul“), deţinut de oligarhul evreu rus Vladimir Yevtushenkov (Evtushenkov), component al listei „Jewish oligarchs“ din Rusia post-comunistă, creaţi toţi cu sprijinul extern al super-agentului Mossad Marc Rich, al lui George Soros şi al clanului evreiesc Rothschild (a se vedea studiile anexă din Walter Brewitz, Familia Rothschild, ed. Carpathia Rex). Evreii pretind că numărul lor în România a scăzut la numai zece mii de persoane. În realitate, sunt cel puţin încă 100.000 de evrei nedeclaraţi - evrei «marana» sau «clandestini»2 -, care, ca şi mulţi dintre ţigani, la recensăminte se declară de naţionalitate română. Credeţi că la recensământ Petre Roman s-a declarat de naţionalitate evreiască? Nicidecum, el se declară român, deşi este de notorietate că este „jidan“. În schimb, deşi autodeclaraţi „români“, aceşti cetăţeni sunt, de regulă, profund ataşaţi de originea lor evreiască. Trebuie să ne amintim că înainte de instalarea comunismului în România, preoţii parohi, care ţineau evidenţa sufletelor din comunitatea sătească, împărţeau populaţia în „creştini“, „evrei“ şi „jidani“. Expresia de „jidan“ (fără a avea un sens peiorativ) îi desemna, în acest caz, pe evreii nedeclaraţi ca atare, sau pe cei rezultaţi din căsnicii mixte, evrei cu neevrei. Aceştia sunt astăzi cei mai mulţi dintre evreii clandestini. Spre deosebire de structurile de siguranţă ale statului român, controlate de un politic cosmopolit sau corupt, serviciile israeliene, sau chiar de străini, Mossad-ul cu precădere, pe baza informaţiilor primite de la sutele de mii de evrei israelieni originari din România, deţine o completă bază de date cu aceşti „români“, bazându-se în acţiunile ce le întreprind pe sprijinul lor. Evidenţa populaţiei române, ţinută prin firma israeliencei Tonya Halpern, baza de date a lui Norton preluată de la Romtelecom şi monitorizarea convorbirilor telefonice i-a ajutat în plus la localizarea şi contactarea evreilor clandestini. Să ne amintim şi că Asociaţia Sionistă din România, la întrunirea din 2002, în prezenţa Mossad-ului, şi-a asumat obligaţia racolării de noi oameni prin organizaţia evreiască de tineret Club Tnuat Aliya (numită şi The Jewish Agency for Israel), concomitent cu întocmirea de baze de date cu oamenii (evrei clandestini sau goimi) pe care se poate conta. Au creat după aceea zece „centre de calcul“ pe teritoriul României. Prima formă de camuflare a evreităţii este numele. Oriunde ar trăi, evreii au dovedit o mare disponibilitate în schimbarea numelui, astfel încât să pară localnici. Un alt indiciu este acela că pentru prenume îşi aleg nume mari (de familie). Trăind printre nemţi ei şi-au luat nume cu semnificaţie germană, trăind printre slavi, şi-au luat nume cu rezonanţă slavă, iar trăind printre români şi-au luat nume aparent neaoş româneşti. Asta până când cred că se pot întoarce la numele evreieşti, pe care le aleg la întâmplare, inspirându-se din Vechiul Testament. Camuflarea poate fi totală. Citind numele evreilor din Realitatea Evreiască (periodicul comunităţii evreieşti) sau Revista Cultului Mozaic găsim nume foarte româneşti: Mitică Cojocaru (20 de ani preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Bacău), Neti Manu (născută Silberdrath), Aurelia Mircescu, Margareta Bogdan, Anton Bălan, Marcel Hărjescu, Mihail Vieru, Sofia Lazăr, Zambila Creţu, Rodica Pârvulescu, Mişu Iancu şi alţii. Însă, pentru o altă mare parte dintre numele evreieşti de camuflare, pot fi identificate unele reguli generale. Deşi au particularităţi specifice, ele sunt alese astfel încât să coincidă cu nume sau rezonanţe locale. Mulţi dintre evreii din spaţiile slave, aveau particula „ici“ la sfârşitul numelui (Leibovici, Rabinovici, Abramovici, Haimovici etc.). Trecând spre spaţiile germane particula „ici“ devenea „itz“. În general, însă, pentru cei proveniţi din spaţiile germanice, la sfârşitul numelui apare litera „n“ (preponderent chiar particula „an“): Morgenstein, Rosen, Weismann, Lieberman, Goldman, Hartmann, Kaufmann, Neuman etc1. Şi în România, de foarte multe ori şi-au ales nume cu terminaţia în „an“ / „anu“: Brucan, Pruteanu (fostul filolog George Pruteanu se chemase la naştere, ca evreu, Pincu Solomonovici), Oişteanu, Focşăneanu, Silişteanu, Şeuleanu, Ieşeanu etc. (folosindu-se de toponimele româneşti, precum odată aristocraţii români - boierii; şi numele tatălui scriitorului româno-israelian Teşu Solomovici, era Bucureşteanu, evident şi acesta fabricat). Această înclinaţie a evreilor khazari pentru terminaţiile în „an(u)“ era asociată cu ideea aristocratică, plăcută multora, care păstrau memoria titlurilor nobiliare khazare, titluri ale căror nume aveau această terminaţie. De exemplu, regele khazar se numea „kagan“. Aminteam de faptul că în România ar exista cel puţin 100.000 de evrei peste numărul celor declaraţi la recensăminte (circa 10.000), iar aceşti evrei nedeclaraţi provin din trei situaţii concrete:
„Foştii cetăţeni români care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în ţară, la notarul public, chiar dacă au altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. Beneficiază de dispoziţiile alin. 1 şi cei cărora li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor, precum şi descendenţii acestora.“ (art.35 din legea 21/1991)
În lucrarea Politica Filo-Sionistă a României relatam şi despre proiectul „Un Israel în România“, dezvăluit de Vatra Românească, privind proiectata „revenirea a 1 milion de evrei“ în cazuri de urgenţă în Israel. Categoria cea mai numeroasă, a „repatriaţilor“ o reprezintă avangarda revenirii evreilor spre vechiul „cămin“. Ei sunt azi mai bogaţi ca în trecut, iar posibilităţile din România sunt mai mult decât ispititoare, în timp ce Israelul pare din ce în ce mai nesigur. O parte dintre aceştia sunt ofiţeri israelieni, iar instalarea lor în România, pe poziţii de importanţi capitalişti, înseamnă o consolidare fără precedent a agenturii Mossad-ului. Astfel au fost cazul grupului lui Fredy Robinson, israelian născut la Bacău, al lui Stainberg, dar şi al lui Sandu Mazor, fost şef al Poliţiei israeliene şi ambasador al Israelului la Bucureşti. În 16 august 2003, Sandu Mazor se afla la sfârşitul mandatului de ambasador când a solicitat statului român cetăţenia română, „cu statut de nonrezident“. Asta deşi gestul lui Mazor nu era unul legal, el fiind legat faţă de Ministerul de Externe israelian ca timp de doi ani după încheierea misiunii diplomatice de ambasador să nu solicite cetăţenia statului respectiv sau să deruleze afaceri particulare în ţara unde a servit. Dar el rămânea în România, nu într-un stat inamic, aşa că a primit şi Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce din partea preşedintelui Iliescu. Dar care era noua misiune a lui Sandu Mazor? A descoperit-o chiar presa israeliană. Întărirea echipei lui Robinson (Mossad). El a primit „postul de director general al firmei de investiţii [«româneşti»] Recido, a investitorilor israelieni Fredy Robinson (de la Eurombank) şi Igal Singer“. Totodată i se încredinţa conducerea postului de televiziune Tele7ABC. IT & GSM În 2002, un proiect israelian re-demara în scopul preluării industriei electronice româneşti. Acţiunea, numită „Israel Hi-Tech“, avusese loc şi în anii anteriori, şi avea să se repete. Acum s-a desfăşurat ca un „târg“ de o săptămână la World Trade Plaza (cu mesele şi protocolul la Hotelul Bucureşti) fiind organizate de ambasada Israelului la Bucureşti, de Ministerul român al Telecomunicaţiilor, Camera de Comerţ şi Industrie România-Israel, Institutul de Export Israelian şi Globus Gate Group, cu participarea a peste 30 de companii israeliene şi 200 de firme româneşti. Deşi una dintre ţinte era preluarea de către israelieni a „Platformei Industriale Pipera“ din Bucureşti (acţiune în care s-au implicat 4 companii israeliene împreună cu MCTI), pentru presa românească se arunca praful în ochii al colaborării româno-israeliene: „Israel Hi-Tech în România oferă participanţilor posibilităţi noi de colaborare, companiile israeliene aducând în România experienţa, tehnologia şi know-how-ul necesare dezvoltării, beneficiind în schimb de oportunităţile pieţei româneşti aflate în plină expansiune“, declara atunci Yeheykel Pollyack, ataşatul economic al ambasadei Israelului. Valoarea afacerilor israelienilor pe piaţa IT românească justifica organizarea întâlnirii. Conform topului ambasadei israeliene, numai în 2002 aceste cifre realizate în România erau importante pentru firmele israeliene: Elbit - 10 milioane de dolari (în software); RAD - 8 milioane de dolari (în domeniul „acces“-ului1); Alvarion - 8 milioane de dolari (în „cercetare şi comunicaţii mobile de date“); Mind - 7 milioane de dolari (în „sisteme de taxare“); ECI - 4 milioane de dolari (în „reţelistică şi cercetare“)2. În aprilie 2003 se desfăşura a patra ediţie a „târgului“, cu care ocazie Capital scria: „Companiile israeliene high-tech continuă ofensiva pe piaţa românească. Un număr de 21 de firme din sectorul telecomunicaţiilor şi al sistemelor de securitate se întâlnesc între 1 şi 3 aprilie cu companii româneşti, pentru realizarea unor parteneriate“, precizând şi că „din totalul exporturilor Israelului către România, 60% sunt echipamente high-tech. Valoarea acestor exporturi este de 120 milioane USD, însă această cifră poate creşte până la 200 milioane USD“. „Târgul“ a urmat an de an, aşa că azi firmele israeliene de high-tech deţin azi o semi-supremaţie în România. O unitate de interceptare a convorbirilor telefonice GSM (compusă în esenţă dintr-un laptop, soft şi un receptor GSM special) costă numai 2-3 mii de dolari pe piaţa neagră (cu precădere din piaţa ex-sovietică) fiind relativ uşor de procurat. În afara serviciilor secrete, numai în Bucureşti alte cinci asemenea aparate se aflau din anii ’90 în posesia unor „persoane particulare“. Posesorul unei asemenea unităţi poate înregistra convorbirile oricăruia dintre noi, doar cunoscându-i numărul de telefon. Am arătat, însă, în lucrarea noastră anterioară cum Serviciul Român de Informaţii (SRI) a procedat la achiziţionarea unui sistem de interceptare a convorbirilor telefonice în reţeaua GSM (telefonie mobilă) de la firma israeliană Comverse (reprezentată în România de directorul de vânzări al acesteia, Eytan Zucker), pentru această afacere mai mulţi ofiţeri SRI deplasându-se „aiurea în tramvai“ în Israel, fiind astfel „apropiaţi“, probabil chiar racolaţi). La rândul său, în anul 2002 (în acelaşi timp în care SRI achiziţiona echipamente din import pentru reţelele Cosmorom şi Zap, după ce în anii anteriori se dotase pentru reţelele Connex şi Dialog, totul de la israelieni), serviciul secret al ministerului de Interne, UM. 0962, contracta aparatură de interceptare a convorbirilor GSM în bandă largă de acoperire, respectiv între 900 şi 1800 de megahertzi. Fără licitaţie şi în mare taină, contractul s-a semnat cu firma „românească“ Cellphone Group Impex srl, deţinută de israelianul Yossef Gil Cooper. Aparatura era însă germană, de tip G-Track GSM, dar serviciile secrete româneşti au gândit (?!) că este preferabil ca această aparatură să le parvină din mâinile israelienilor, care, beneficiind de supertehnologia americană, vor putea şti în fiecare moment ce aparat este folosit şi cine este ascultat de către români. Un alt mod de violare a vieţii private a cetăţenilor români, intens practicat de „lumea bună“ a spionajului, este geo-localizarea celui supravegheat. Ea este, cu precădere, la îndemâna companiilor de telefonie mobilă, dar nu numai, serviciile pot fi exploatate şi de alţii, prin cointeresare, deoarece legea nu interzice practica în mod explicit. Tehnologia este de mult foarte avansată, încât a fost folosită cu succes la asasinarea de către ruşi a preşedintelui cecen Djohar Dudaev, lovit în 1996 de o rachetă teleghidată ce urmărea semnalul telefonului mobil al lui Dudaev, în timp ce acesta întreţinea o convorbire telefonică. La începutul lui 2004, căpitanul (r) SRI C-tin Bucur (membru atunci în Comisia de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Parlamentul României), dezvăluia public că până şi cel mai mare operator de telefonie mobilă ce acţionează pe teritoriul României, Connex, este deosebit de activ implicat în practicile mai sus arătate, cetăţeanul simplu devenind o ţintă fără apărare în faţa supravegherii sale1. Având peste 3 milioane de clienţi români (posesori de telefoane mobile), compania „canadiano-britanică“ Mobifon-Connex, era de fapt deţinută şi controlată, în afară de englezi, şi de firma „olandeză“ Clearwave Holdings BV, în acţionariatul căreia se găsesc de fapt mai mulţi evrei, fiind finanţată de două bănci evreieşti: ABN Amro-Rothschild şi Citibank. Componenta engleză a companiei de telefonie mobilă, Vodafone, este, de fapt o dezvoltare a celei de a 3-a firme electronice britanice, ca mărime, Racal Telecom, care în 1991 a obţinut colaborarea companiei evreieşti britanice General Electric, ce şi-a transferat către Racal tehnologia sa de radio-emisie („tactical battle field radio technology“). La rândul ei, General Electric a fost înfiinţată în Anglia de doi industriaşi evrei din Germania, Hugo Hirsch (naturalizat englez în 1883, când şi-a schimbat numele în Hugo Hirst) şi Gustav Binswanger. (General Electric este şi o componentă a BAE Systems, implicată în mai multe afaceri asupra României prin influenţă politică, iar în septembrie 2003 The Sunday Times raporta că BAE Systems a angajat o firmă privată de spionaj pentru a strânge informaţii despre mai multe persoane şi activităţile lor).
Una dintre cele mai implicate companii israeliene în IT-ul românesc este Alvarion (alături de Elbit, RAD şi ECI), furnizor de servicii pentru principalele firme de telefonie mobilă ce acţionează în România, Vodafone-Mobifon-Connex şi Orange (în special cele de acces Internet). De altfel, în România se află singurul „birou de cercetare/dezvoltare“ deschis de Alvarion în afara Israelului, care acţionează pe toată zona2. Alte exemple! Cea mai mare lucrare din afara Israelului a firmei Magal Security System Ltd., în valoare de 15 milioane de dolari, este cea efectuată la Aeroportul Internaţional Bucureşti-Otopeni (israelienii realizând aşa-zisul „sistem perimetral de securitate). Numită Mind Software srl, la Iaşi s-a deschis din 2001 o filială a companiei israeliene MIND CTI ca sucursală europeană, „furnizând soluţii de facturare, administrare a relaţiilor cu clienţii, contabilitate şi management pentru servicii IT (voce, date, conţinut şi mesagerie unificată)“. Theo Nissim este un evreu plecat din România în 1984, în Israel. El a realizat în SUA (California) firma de vânzări electronice AuctionWatch.com Inc (site de management al licitaţiilor, cel mai mare din lume), căreia, de câţiva ani, i-a deschis o filială foarte activă şi în România.
Un truc destul de ieftin al serviciilor de spionaj extern, dar întotdeauna eficient, este cel al folosirii ca agenţi a unor „băieţii“ drăguţi, sportivi, antrenaţi în arta seducţiei, care să racoleze funcţionarele unor instituţii ţintă. Reţea românească de spionaj, cunoscută ca „reţeaua Caraman“ din cadrul DIE, a folosit cu succes la sfârşitul anilor ‘60 metoda, reuşind să penetreze informativ structurile NATO1. Casandra Chivu era funcţionar public în cadrul Primăriei Buzău, de peste şase ani lucrând la Direcţia de Urbanism (Serviciul de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului). Suferind de diabet, în anul 2000 ea a mers la Bucureşti pentru a participa la un seminar având ca temă diabetul. Labilă psihic şi vulnerabilă afectiv, ea era o ţintă uşoară pentru un seducător experimentat. Aşa că la seminar a fost abordată de un cetăţean israelian, de care s-a îndrăgostit, şi cu care a stabilit o „relaţie personală“. S-au cunoscut, au făcut schimb de numere de telefon, şi au ţinut legătura şi după ce el s-a întors în Israel. Vorbeau aproape în fiecare zi la telefon, dar şi prin intermediul Internetului. Ei i se părea normal să folosească calculatorul de la Primărie, ceea ce s-a întâmplat aproape 4 ani. Cetăţeanul evreu, despre care s-a aflat mai târziu că lucra pentru guvernul israelian, a învăţat-o pe Casandra să-şi instaleze pe calculatorul de la serviciu „un program de desen“2. Informat, nu se ştie de unde, despre intenţiile israelianului, viceprimarul Topciu a şters programul cu pricina în lipsa funcţionarei, atrăgându-i ulterior atenţia că acţiunile ei conduc la transmiterea de informaţii către Mossad, îndeosebi a unor schiţe cu secrete din primărie. Curând după aceea, Casandra Chivu a început să facă scandal la toate forurile străine că este o victimă a Serviciului Român de Informaţii (inclusiv la Jonathan Scheele, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti), care ar fi ameninţat-o direct (pretinde că un ofiţer S.R.I. i-ar fi atras atenţia că i-au fost monitorizate convorbirile cu agenţii Mossad, şi că dacă nu întrerupe aceste relaţii va suporta repercusiuni, ea şi familia ei). Agentul Rudolf Solomon, cetăţean austriac prins de Securitate în decembrie 1989 pe când ieşea din locuinţa de la Timişoara a lui Laslo Tökes, a mărturisit că ar fi agent al serviciilor de spionaj maghiare (a se vedea cap. Câţiva evrei pentru dărâmarea lui Ceauşescu). Evreu originar din România, de la Odorhei, el nu şi-a trădat niciodată patronii israelieni. Astăzi activează din plin în România, ca om de afaceri, afacerile sale fiind asociate acţiunilor iredentiste. După 1989 el a înfiinţat la Cluj firma Salto (comerţ, prestări servicii, transporturi etc.) în asociere cu Toth Csaba şi Kiss Budai-Tibor. Conform documentărilor SRI Cluj, societatea Salto s-a implicat în introducerea de armament în România (pentru aripa ultra-radicală a iredentismului maghiar), motiv pentru care asociaţii firmei au fost lucraţi informativ. S-a descoperit şi că directorul reprezentanţei de la Bucureşti a firmei Salto, numitul Ovidiu Vladu, este implicat şi în conducerea unui cazinou bucureştean (cu patroni israelieni). Plecând de la acest caz, analistul George Dora condamna „prezenţa unor foşti şi poate actuali agenţi ai serviciilor secrete maghiare în România, care sprijină acţiunile autonomist-separatiste ale grupului Tökes“. (Serviciul Român de Informaţii a documentat, începând din a doua jumătate a anului 1990 şi până în prezent, acţiuni separatiste iniţiate de etnici maghiari coordonaţi din exterior. Conform unor pretinse „uzuanţe din lumea serviciilor secrete“, nu s-au operat arestări, deşi în anumite cazuri ofiţerii Diviziunii A au reuşit să realizeze flagrante ce demonstrau activitatea contrară siguranţei naţionale a României.)
La prima vedere, un oarecare profesor din Pucioasa (judeţul Dâmboviţa), Marius Cârciumaru, a fost în atenţia Securităţii înainte de 1990, dar a fost lucrat informativ şi după aceea, cu mijloace specifice, şi de către Serviciul Român de Informaţii, filiala Dâmboviţa. Ofiţerii SRI din Dâmboviţa, în urma unei combinaţii operative, au reuşit în 1990 să documenteze faptul că profesorul Cârciumaru era suspect de trădare şi racolare ca spion de către Mossad. Una dintre primele sale misiuni a fost înfiinţarea unui partid politic în 1990, Partidul Socialist Democratic, concomitent cu firma Delta SRL, ale cărei beneficii urmau să fie folosite de partid. Acesta nu a fost singurul partid de buzunar creat cu „ajutor“ israelian. Supravegherea lui Marius Cârciumaru a dezvăluit că el intrase în legătură cu doi cetăţeni israelieni, Moshe Barlev şi Adrian Gratz, faţă de care s-a angajat printr-o aşa-numită „Promisiune de preferinţă“ la data de 23 mai 1990. Ca atare, pe 25 mai 1990, cei doi agenţi israelieni l-ar fi plătit pe Cârciumaru şi l-au pus să semneze un angajament de colaborator pe linie informativă:
„Staff“-ul Partidului Socialist Democratic (obedient israelienilor), în frunte cu Marius Cârciumaru, a făcut mai multe deplasări în Israel, la începutul anilor ’90, în scopul de a construi un partid puternic, care să se impună în faţa Frontului Salvării Naţionale ca un potenţial partener la guvernare. Componenţa uneia dintre delegaţii îi mai cuprindea pe Emil Constantinescu (viitor preşedinte al României), colonelul (r) Nicu Anghel şi Petre Mihai Băcanu (de la România Liberă). Cu excepţia campaniei electorale din 1992, Emil Constantinescu nu a mai făcut nici un comentariu cu privire la apartenenţa la „partidul israelian“, Partidul Socialist Democratic Român (PSDR), dar, după ce devenea preşedinte în 1996, numea între consilieri pe Traian Radu Negrei, fost coleg de la PSDR şi candidat la alegerile din 1990, mai apoi mare mason şi companion politic al lui Oprescu. Asasinat în stil mafiot. În plină stradă, în faţa casei sale, în dimineaţa zilei de 15 iulie 1998, omul de afaceri român Mihai Ionescu a fost asasinat în Bucureşti, fiind împuşcat de către autori rămaşi până astăzi nedescoperiţi, cazul fiind unul dintre celebrele eşecuri ale Poliţiei Române. Pentru adâncirea aspectelor privind colaborarea dintre mafiile israeliană şi italiană în lumea cazinourilor, considerăm lămuritoare datele din capitolul 7: Cazinouri pentru bani evreieşti. Înainte de 1989, Mihai Ionescu lucra la Comturist (reţeaua de magazine ce vindea produse străine pe valută occidentală) fiind şi informator al Securităţii, cu numele conspirativ „Iorgu“, dar finalmente a devenit agent dublu, lucrând totodată pentru israelieni şi italieni. Securitatea a informat Direcţia economică a Miliţiei (I.G.M.) că Ionescu deţinea ilicit la domiciliul personal 20.000 de dolari şi aparatură electronică introdusă ilegal în ţară. El a fost de aceea arestat în 1984, faptele confirmându-se. Securitatea îl bănuise pe Ionescu de trădare, deoarece în repetate rânduri, fie a furnizat informaţii incorecte cu privire la obiectivele în lucru, fie a participat la acţiuni de intoxicare cu bună ştiinţă a organelor româneşti de contraspionaj. Mai rezultase că, deşi în calitate de colaborator al Securităţii avea datoria să raporteze ofiţerului de legătură orice contact comercial ce ar fi defavorizat partea română, se lăsase corupt de „oameni de afaceri“ străini, israelieni şi italieni, cărora le dezvăluise date secrete, precum şi faptul că era informator. După 1989, Mihai Ionescu şi-a refăcut reţeaua de relaţii, dezvoltând o serie de afaceri cu partenerii străini. S-a încercat chiar propulsarea sa în politică, în 1990, când a candidat fără succes pentru Parlament pe listele Mişcării Ecologiste din România, condusă de evreul David Marcian Bleahu (alt evreu, Dolphi Drimmer, conducea Partidul Ecologist Român, ambii „lideri“ intrând în Parlament). Deşi nu s-a impus ca persoană publică, în anturajul lui Mihai Ionescu puteau fi întâlniţi miniştri, deputaţi, ofiţeri din armată, serviciile secrete şi poliţie. Mai mult sau mai puţin justificat, îi plăcea să se laude că este ofiţer acoperit de informaţii al S.R.I.. Ulterior asasinării sale, ofiţerii de la UM. 0962 (fostul „doi şi un sfert“, ce ţine de Ministerul de Interne) au aflat că Ionescu avea o plângere penală la I.G.P. efectuată de o cetăţeancă israeliancă care i-ar fi dat suma de două milioane de dolari pentru a-i facilita deschiderea unui cazino în Bucureşti. Suma a fost avansată în primul trimestru al anului 1998, dar Ionescu ar fi încălcat înţelegerea, cheltuind în alte scopuri o mare parte din bani. Deoarece numele israeliencei era asociat agenturii Mossad-ului în România, el nu a fost vreodată mediatizat. Că ceva plutea în aer cu două săptămâni înaintea asasinatului, este dovedit de faptul că în jurul datei de 1 iulie 1998, Mihai Ionescu a avut o întâlnire de şase ore cu un ofiţer superior din SRI de la Direcţia de protecţie, printre subiectele abordate fiind cel al implicării lui Ionescu în exportul ilegal de valută şi al relaţiilor sale cu foste cadre de conducere din S.R.I. (Virgil Măgureanu şi alţii). În această discuţie, ofiţerul S.R.I. i-a promis «protecţie» lui Ionescu dacă dezvăluie acele servicii secrete, şi identitatea agenţilor acestora, implicate în operaţiuni ilicite pe teritoriul României (contrabandă, trafic de influenţă, export ilegal de valută etc.). „Momentul ales de SRI pentru a exercita presiuni asupra lui Mihai Ionescu demonstrează un studiu temeinic al persoanei «punctate» (aflată în atenţie pentru recrutare sau colaborare)“, scria George Dora (Gorzo) la o lună de la contact / 2 săptămâni de la asasinat. Se poate conchide că SRI nu numai că nu a fost în stare să-i acorde protecţia necesară lui Ionescu, dar probabil serviciile secrete vizate aveau deja o cârtiţă în cadrul SRI (la nivelul conducerii) care le-a pus în gardă, hotărându-se de aceea eliminarea sa1. Cel mai ciudat aspect al anchetării crimei, la care au conlucrat mai multe servicii secrete româneşti, este acela că Poliţia a exclus din start „filiera israeliană“, concentrându-se exclusiv pe „filiera mafiei italiene“, ce s-a dovedit a fi o fundătură. Ionescu era asociat cu italienii în firmele ce le avea, dar nu avea conflicte cu aceştia. Dimpotrivă, ei îi erau îndatoraţi şi aveau nevoie de el, afacerile lor prăbuşindu-se odată cu asasinatul. Chiar de la începutul anchetei, George Dora trăgea degeaba clopotele: „Este de remarcat faptul că partenerii israelieni au întreprins numeroase diligenţe pe lângă Ionescu, fie pentru a-şi respecta cuvântul [privind cazinoul], fie pentru a returna suma primită. Această pistă, fără a fi ignorată de anchetatori, este totuşi puţin exploatată, în special datorită faptului că investigaţia ar urma să se desfăşoare în Israel.
Yüklə 6,05 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
Este remarcabil cum firmele israeliene sau chiar cele „ruseşti“ în care sunt prezenţi etnicii evrei conectaţi la Mossad, duc o adevărată vânătoare de racolare a foştilor ofiţeri sau şefi ai serviciilor secrete româneşti. Unul dintre cele mai controversante cazuri cunoscute este cel al fostului director al SRI, Virgil Măgureanu, care a devenit reprezentantul pe România al firmei Netafim