Spălare de bani la Casino Paris în Bucureşti
Până de curând, israelianul „aclimatizat“ în România Eli Moshe Avi1 locuia într-un luxos apartament din zona Restaurantului Budapesta din Bucureşti (ce era deţinut de Sorin Beraru). Cunoscut ca om de afaceri, niciodată nu a fost prea clar conturul şi amploarea afacerilor sale în România, dar apropiaţii săi vorbeau în şoaptă despre traficul ilegal de arme al acestuia şi despre traficul de droguri în sectorul 5 al Bucureştiului. Şoferul său personal, chiar, era unul dintre rechinii mai mici ai lumii interlope bucureştene.
Obiceiul lui Eli la sfârşit de săptămână era acela de a frecventa cazinourile bucureştene, îndeosebi cazinoul israelian Paris (VIP Casino s.r.l.), rebotezat la un moment dat Vegas, din incinta Hotelului Bucureşti (sau ce a mai rămas din acest hotel când era renovat spre a fi operat ca Radisson)2. Atunci când câştigă, el câştigă foarte puţin, uneori însă pierde (săptămânal) câteva zeci de mii de dolari, ceea ce nu îl întristează, căci acesta este scopul urmărit şi rolul său în reţea. Poate pierde astfel şi peste un milion de dolari pe an în cazinouri, iar ca el mai sunt şi alţii. Când şoferul său, ţinut pe un salariu destul de mic, a observat pierderea imensei sume de 30.000 de dolari într-o singură noapte, i-a spus: „Eli, ce te faci?“, acesta i-a răspuns făcându-i cu ochiul: „Nu erau banii mei! Mi-au fost daţi să îi pierd astăzi aici!“
Cei care câştigau „la masa“ la care pierdea Eli, erau la rândul lor cetăţeni israelieni. Ei veneau de joi sau de vineri seara cu una sau două curse charter Tel-Aviv - Bucureşti, şi se cazau în condiţii din cele mai avantajoase, obţinute fraudulos (prin mituirea directorilor), la Hotelul Bucureşti1. Preponderent erau israelieni bărbaţi, vârstnici, octogenari chiar2. Pentru ei erau mobilizate toate prostituatele din recepţia hotelului sau din cazinou. Aşezaţi la mesele de joc, ei câştigau frumoasele sume pierdute de Eli şi de alţii ca el. În acest fel, banii negrii din traficul de droguri din Bucureşti (obţinuţi de multe ori prin ruinarea familiilor tinerilor dependenţi), plecau din România ca bani curaţi (cu bon de la casieria cazinoului), fiind chipurile „câştigaţi“ cinstit la masa de joc. Evident, în toată această schemă este necesară şi complicitatea conducerii cazinoului, ceea ce s-a dovedit a nu fi o problemă. Cei care trebuiau să câştige, câştigau, iar jucătorii ocazionali, ca un făcut, pierdeau mereu.
Unii dintre „câştigătorii“ israelieni erau doar un modest grup finanţator al afacerilor negre cu droguri din România, ce pusese la bătaie capitalul propriu sau chiar credite personale luate de la diverse bănci străine, şi care acum îşi încasa câştigurile de la mafie.
Sub presiunea Asociaţiei Organizatorilor de Cazinouri (a lui Fredy Robinson, deci), încercarea din 2001 a statului român de a impozita câştigurile jucătorilor direct în cazinou a fost anulată după numai câteva luni. „Dacă vrea să-şi plătească impozitele este treaba lui şi a fiscului, nu a noastră“, susţineau afaceriştii. Acum, legislaţia cere jucătorului să-şi declare singur câştigul. În acelaşi an (2001) s-a declanşat „Războiul cazinourilor“, când şapte companii au dat în judecată Garda Financiară după ce au primit o amendă de opt milioane de dolari. Totul a început de la legea ce s-a aplicat timp de câteva luni în 2001 şi prevedea impozitarea cu 10% a câştigurilor clienţilor, banii trebuind opriţi direct la casieria cazinoului şi vărsaţi către bugetul de stat. Nici unul dintre cele şapte cazinouri nu a făcut-o. Procesul cu Casino Palace-ul a fost câştigat de Garda Financiară.
Şi patronii israelieni ai Casino Paris au ignorat drepturile statului român, lăsându-şi compatrioţii evrei cu câştigurile netaxate cu 10% (taxă ce trebuia reţinută de cazinou şi vărsată statului), neplătind nici impozitul aferent profitului cazinoului, aspecte descoperite finalmente tot de către Garda Financiară.
Scandalul a izbucnit abia în februarie 2002, când a devenit evident că „adevăraţii jucători şi-au găsit aproape întotdeauna închise portiţele pentru eventualele câştiguri… Firesc ar fi ca atunci când la «Paris» ţi-au găurit buzunarele de zeci, poate sute, de mii de dolari, disponibilitatea managerilor pentru eleganţă în faţa jucătorilor casei să fie absolută… Ca un făcut, în această locantă mai mereu se pierde [mai puţin de către clientela casei, israeliană - n.n.]. Se câştigă, la schimb, compania prostituatelor…“1.
Curând apar la iveală şi rezultatele investigaţiilor Gărzii Financiare, rezultate care îl acuză pe directorul israelian al cazinoului, Asal Hari Acher Shimon, care obţinuse drept de muncă temporar în România. Rezultatul controlului arată că dimensiunea câştigurilor ce au plecat din Casino Paris în buzunarele câştigătorilor în mai puţin de un an, depăşea valoarea de 5 milioane dolari SUA (170,28 miliarde lei vechi), din care Shimon n-a reţinut cei 500.000 datoraţi ca taxe statului român, aşa cum nici câştigurile cazinoului, ca profit, n-au fost impozitate.
În cursul anului 2003, Casino Paris a fost închis, iar Shimon a dispărut în paradisul infractorilor internaţionali, statul Israel. Schimbând firma prăvăliei, cazinoul a mers mai departe. El s-a chemat Casino Vegas, fiind deţinut de MGM Casino, un serele înfiinţat de israelianul Ofir Barnes. Când administratorul israelian al Casino Paris, Asal Shimon, a dispărut în 2003, a «vândut» tot inventarul noii firme cu patronat israelian, astfel încât statul român s-a mai ales cu praful de pe tobă. Nici măcar stufoasa firmă luminoasă a cazinoului nu a fost schimbată, înlocuindu-se doar cuvântul Paris cu cel de Vegas!
$
Patentul general
Şi alte cazinouri israeliene din Bucureşti au fost prinse că fură statul român. „Trei dintre cele mai cunoscute cazinouri bucureştene - Casa Vernescu, Plaza Casino Club şi Blindo Casino - se regăsesc pe lista neagră a Fiscului, fiecare dintre ele înregistrând debite de ordinul miliardelor nevirate la bugetul statului“ scria Curentul în 2003. Pentru a mai recupera din banii datoraţi statului, agenţii fiscali români au fost chiar nevoiţi, la un moment dat, să pună un sechestru temporar pe toate mesele de joc ale Plaza Casino Club.
La Cazinoul Casa Vernescu de pe Calea Victoriei (Casino Palace), controlat de puternicul afacerist israelian Fredy Robinson prin firma Queen Investment, situaţia era şi mai gravă. La acea dată cazinoul datora statului român taxe nevirate de aproape 2 milioane de dolari americani. De aceea, statul a pus sechestru pe cele două limuzine de lux Lincoln ale cazinoului, celebre în Bucureşti datorită lungimii lor neobişnuit de mari, vehicule cu care sunt plimbaţi jucătorii străini ce joacă zeci de mii de dolari la mese. Este curios că Fredy Robinson nu avea banii datoraţi statului român, dar făcea în schimb diverse sponsorizări, cum este cazul lucrării România Iudaică, 2000 de ani de continuitate, prin care se arată românilor că evreii sunt înainte-stătători faţă de ei pe acest pământuri.
Soluţia sechestrului pe bunuri a fost impusă de faptul că patronii cazinourilor au patentat o inginerie menită să împiedice statul român de a-i atinge, având banii la adăpost. Pe motivul unui mare necesar de lichidităţi băneşti în cazino, datorită specificului activităţii, ei îşi ţin conturile bancare nealimentate. Alteori, băncile comerciale asociate acestor patroni nici nu se obosesc să bage în seamă deciziile Ministerului Finanţelor în privinţa măsurilor de executare silită, luându-şi obiceiul „neonorării din partea unor societăţi bancare a titlurilor executorii transmise de către organele de executare în vederea încasării obligaţiilor restante faţă de bugetul de stat prin poprire asupra disponibilităţilor băneşti“, se arată într-un raport intern al Direcţiei generale de control fiscal din cadrul M.F. de la începutul anului 2004.
În urma controlului de la finanţe, cazinoul Blindo şi-a declarat începerea procedurilor de faliment, pentru o datorie de 2,2 milioane de dolari, deşi a continuat să funcţioneze în cadrul hotelului Hilton-Athenée Palace.
„Regele cazinourilor“
Nefiind singur în branşă, acest supranume şi l-a câştigat totuşi un israelian, pe nume Ofer Maximov, ce şi-a stabilit centrul acţiunilor la Bucureşti. Principala sa activitate infracţională era spălarea de bani, şi nu i s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi greşit spălând şi cei 50 de milioane de dolari delapidaţi în 2002 de sora sa, Esther Alon, directoare de investiţii la banca israeliană Trade Bank.
Prima grijă a lui Maximov a fost să „piardă urma banilor“ la jocurile de noroc, însă cazinourile unde Maximov „a pierdut“ marile sume de bani erau deţinute de asociaţi sau cunoscuţi de ai săi. Maximov şi amicii săi se pregăteau chiar să îşi deschidă propriul cazino, la Sinaia, într-un spaţiu pus la dispoziţie de Hotelul Anda, dorind astfel să îşi capitalizeze afacerea. Asociaţii săi israelieni din cazinoul de la Sinaia erau cunoscuţi la rândul lor în urma mai multor scandaluri legate de cazinouri sau magazine duty free.
Poliţia română avea deja informaţii că „Maximov face parte dintr-o reţea internaţională care se ocupă nu doar de jocuri de noroc, ci şi de spălare de bani, trafic de droguri etc. Prin intermediul unor indivizi cunoscuţi drept «jumperi», firmele din subordinea lui Maximov încasau mari sume de bani rezultate din câştigurile jucătorilor. Reţeaua condusă de Maximov are încrengături în zeci de ţări, de pe mai multe continente.“
Şi Interpolul îl căuta pe Maximov de mult timp, pentru multe infracţiuni de delapidare şi înşelăciune în formă agravantă, pentru care avea mandat de arestare internaţional. El a fost găsit însă numai de către Poliţia israeliană, după ce sora sa a comis delapidarea din anul 2002 pe teritoriul Israelului. Se pare că israelienii cunoşteau exact locaţia acestuia, căci au intenţionat chiar să trimită un comando cu misiunea de a-l lichida, dar finalmente au decis să colaboreze cu Poliţia română în arestarea sa.
Ce nu anticipase Maximov, a fost faptul că furtul de la Trade Bank-Tel Aviv avea să se transforme într-un imens scandal politic, datorită cunoscutelor sale relaţii cu politicienii israelieni. Scandalul a condus la situaţia ca bursa de la Tel Aviv să fie puternic zguduită, indicele acesteia scăzând cu două procente. Shekel-ul, moneda naţională a Israelului, a scăzut şi el, în raport cu celelalte valute, după ce timp de 10 zile mai multe filiale ale băncii Trade Bank şi-au închis porţile.
Faţă de amploarea evenimentelor, autorităţile israeliene nu mai puteau închide ochii. Ele au contactat Poliţia română şi, în seara zilei de 15 mai 2002, Ofer Maximov a fost arestat într-un apartament din Bucureşti, plecând făcut pachet, cu cătuşe pe mâini, pe direcţia Tel Aviv-Israel. Despre faptul că Poliţia israeliană nu este la fel de promptă cu infracţiunile comise împotriva României de către Sorin Beraru, Shimon Nahor şi alţii, presa română comenta: „De ce? Aceştia au cetăţenie israeliană şi legea interzice extrădarea propriilor cetăţeni“.
Firma grupului lui Maximov era Nimfa Comimpex srl (avându-i ca acţionari pe israelienii Ofer Maximov - 40%, pe unchiul său, Mor Yehuda - 25%, pe Erlich Nehemia de la cazinourile bucureştene - 25%, plus încă o rudă de-a lui Maximov, pe nume Victor Nişulescu - 10%), firmă specializată în jocuri de noroc, ce demara deschiderea cazinoului prahovean. Odată Maximov extrădat în Israel, Erlich Nehemia, nume greu în afacerile cazinourilor din România, pretindea despre cazinoul de la hotelul Anda, Casino Maxim, că: „Nu are nici o legătură cu Maximov, nu vine de la numele lui. Vine de la câştiguri la maximum!“. Între angajaţii noului cazinou a apărut de la început şi directoarea de protocol evreică din cadrul primăriei Sinaia, Luciferina Meyer.
Acest Erlich Nehemia, numit de salariaţii cazinoului drept „Hemi“, este născut pe 15 octombrie 1965 în Israel. Ocupându-se de diverse afaceri în România de la începutul anilor ’90 declara în 2002 că el este singurul „investitor“ la cazinoul din Sinaia: „Aici sunt banii mei 100%. Pe Maximov l-am pus aşa, pentru că l-a recomandat unchiul său Mor Yehuda, în care am mare încredere. Dar acum o să-l scot din firmă, şi am terminat bâlciul!“. Nu a reuşit să explice însă cum, într-o firmă pe care susţinea că o controlează, familia lui Maximov (Yehuda şi Nişulescu) deţinea majoritatea. Unde trebuia să funcţioneze cazinoul lui Maximov, într-un corp de clădire alipit hotelului Anda, a început să funcţioneze un cazinou „italian“ cu exact acelaşi nume, Casino Maxim, deţinut însă de firma Syno Maxim Casino srl, înfiinţată la Sinaia în chiar anul ieşirii din scenă al lui Maximov, 2002, şi care, la vedere, are un acţionariat italiano-româno, în afacere fiind asociat şi proprietarul român al hotelului, alături de mandatarii italieni, presupuşi intermediari ai evreului italian Stambouli, asociatul israelienilor de la Casino Bucur şi de la alte cazinouri bucureştene.
De fapt, evidenţa firmelor care desfăşurau la 1 august 2006 o activitate legală de cazinou în România, arată că majoritatea sunt înfiinţate după episodul arestării lui Maximov (2002), precum (numele firmei nu corespunde numelui „de scenă“ al cazinoului): Queen Investments Inc (a lui Fredy Robinson; din 1993), Grand Casino srl din Bucureşti (1999), Casino Bastione srl din Timişoara (2002), Seven Seas srl din Galaţi (2002), Rose International srl din Bucureşti (2002), Princess Planet srl din Bucureşti (2002), E & Punto International Co srl din Bucureşti (2002), Fortunato International srl din Iaşi (2003), Empire International Game Worls din Bucureşti (2003), MGM Casino International srl (fostă Vegas Casino) din Bucureşti (2003) ş.a. O reţea de cazinouri bucureştene, apărută ulterior, se cheamă Maxbet, un astfel de cazino funcţionând în clădirea din locul fostului restaurant Mediaş (P-ţa Iancului).
Fredy Robinson
Privind deschiderea celuilalt cazinou din Sinaia, cel mare, afacerea a fost demarată din 2003, prin intermediul unor off-shore-uri olandeze (de fapt din Antilele Olandeze)1, care i-ar fi aparţinut tot lui Ofer Maximov şi altor israelieni, cf. Junalului Naţional (din 10 ianuarie 2005).
«Cazinoul din Sinaia» este considerat emblema staţiunii, fiind un adevărat palat construit pe la 1900. Astăzi Sinaia este un adevărat fief israelian, de când israelianul Eliahu Rasin a dobândit şi Hotelul Sinaia şi a concesionat spaţiile acestuia pentru diferite baruri, cofetării, fast-food-uri altor evrei. Pentru redeschiderea cazinoului israelienii au creat un s.r.l. special, numit Casino SA Sinaia, cu care au închiriat de la primărie clădirea cazinoului istoric, ce le-a concesionat-o pentru 20 de ani, cu tot cu 9.000 mp de teren şi cu dreptul de a exploata restul bunurilor, activităţilor şi serviciilor publice aferente, contra 136 mii de euro pe trimestru. La deschiderea cazinoului, la sfârşitul lui 2003, a participat, plin de importanţă, chiar şi prefectul de Prahova, dar după aceea toate autorităţile plângeau şi după clădire şi după bani. Primăria a reuşit să blocheze conturile firmei, dar acestea erau aproape goale, căci nu se lucra cu ele.
În primele luni ale anului 2004, deşi în conflict cu statul român prin activitatea de la Cazinoul Palace (Vernescu), israelianul Robinson s-a adresat primăriei Sinaia pentru a prelua contractul de concesiune a Cazinouului Sinaia, având în vedere că instanţele de judecată au dat dreptate primăriei, prin evacuarea silită a S.C. Casino S.A. Sinaia şi rezilierea contractului ce îl avea pe Maximov în spate.
Astfel, în mai 2004, grupul Queen, deţinut de Robinson, cerea primăriei Sinaia, prin directorul israelian Chanan Schiffer, să-i cedeze clădirea în condiţii de renegociere a contractului (pentru mai puţini bani), deşi aceasta intenţionase chiar să păstreze renumitul palat în administrare proprie pentru a organiza un Centru Internaţional de Conferinţe1. Afacerea lui Robinson în cazinoul istoric prahovean a durat cel puţin un an, dar a eşuat mai apoi, astfel încât în Sinaia de azi funcţionează doar Maxim Casino, cazinou ce arborează ostentativ drapelul… italian.
Reamintim că „imperiul ruletei“ lui Robinson (evreu de origine băcăuană), pe lângă cazinourile bucureştene, mai cuprindea un cazinou la Chişinău, unul pe Internet, sau în alte ţări precum Grecia, Maroc, Uganda. Grupul israelian (Fredy Robinson, Yigal Zilkha şi Chanan Schiffer) mai deţineau EuromBank (fosta Dacia Felix), pe care au vândut-o către a doua bancă israeliană Leumi Le - Tel Aviv, o companie producătoare de marmură, un post tv (nefuncţional) şi o societate de asigurări.
Cum arătam şi în lucrarea Politica filo-Sionistă a României (capitolul Ofiţerii israelieni demarează afacerile româneşti), Fredy Robinson a venit în România la începutul anilor ’90 odată cu un val de „investitori“ israelieni ex-militari croiţi să înfiinţeze şi cazinouri şi alte afaceri:
„Din grupul adus în România făcea parte Enrico Aidan, fost luptător în rezistenţa tripolitană, mai apoi lucrător la King David Hotel în Tel Aviv. La ideea acestuia se înfiinţează două societăţi, SC Queen Investments SRL şi Casa Vernescu SRL, proprietatea a două mari companii israelite, Queen Investements şi Double Contact. La conducerea acestora s-au regăsit mai mulţi foşti lucrători sau colaboratori ai serviciilor israeliene - Zwika Greenbaum, Chanan Schiffer, Freddy Robinson, Liviu Mandler (ultimii doi implicaţi în falimentarea şi în preluarea băncii Dacia Felix), Enrico Aidan, Marius Salomon (evreu născut la Baia Mare, ulterior emigrat în Israel, lucrător al Mossad în Africa de Sud, pensionat şi refugiat în Bucureşti în cadrul programelor speciale de protecţie ale serviciilor israeliene). Prin aceste firme se înfiinţează cazinoul Casino Palace în Casa Vernescu de pe Calea Victoriei, în Bucureşti, clădire cedată de Uniunea Scriitorilor prin Mircea Dinescu (care a rămas prieten cu Freddy Robinson) 2.
Alt vechi lucrător Mossad venit cu grupul la începutul anilor ’90 a fost Mircea Bleher (un evreu născut la Timişoara, fiu al lui Braha Bleher), care a servit ca pilot de elicopter în armata israeliană, fiind ulterior racolat de serviciile de informaţii. El a dat în România o serie de tunuri financiare prin firmele Best Service Com şi Pacific Motors, ce au făcut obiectul multor scandaluri: „Afacerea Skoda 2“, „Afacerea Daewoo“ sau „Afacerea Piaggio“, derulate cu ajutorul celei mai mari bănci de stat româneşti de atunci, precum BRCE-ul sau Bancorex-ul. În acele vremuri ale anilor ’90, când „janquetteria“ evreiască invada România, adică turismul jocurilor de noroc sau de gambling, existau doar „două cazinouri mari şi late, unde se jucau vouchere emise în Israel şi se ridicau câştigurile tot acolo“: Palace-ul de la Casa Vernescu şi cazinoul Blindo de la hotelul Sofitel - Word Trade Center, proprietatea unor foşti fotbalişti evrei, David Azulai, Eli Ohana şi Nissim Zoar, şi aceştia în legătura şi protecţia Mossad.
Tot de numele lui Dinescu se mai leagă o bună afacere a israelianului, căci CNSAS-ul (Consiliul Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii), în conducerea căruia s-a aflat şi Mircea Dinescu, a închiriat de la Robinson în 2001, pentru 40.000 de euro pe lună, sediul din str. Dragoslavele nr. 2-4, în susbsolul căruia să ţină arhiva de dosare preluate de la SRI, după ce a refuzat sediile „necorespunzătoare“ oferite de guvern, acesta nefiind sediul CNSAS, ci un „depozit“ (altul este la Popeşti-Leordeni).
Israelul ca un „El Dorado
al hoţilor“.
Crima organizată
Cetăţean elveţian, evreul Jean Ziegler, ex-membru al parlamentului elveţian şi al celui european, şi-a propus să facă o carieră din pretinsa combatere a criminalităţii organizate la nivel european, demonizând ruşii sau românii, dar nesuflând nici o vorbă despre infractorii de origine evreiască. Autor al unor studii în domeniu, pentru a ascunde realitatea că majoritatea infractorilor ruşi au nume evreieşti, Ziegler foloseşte în cazul acestora iniţialele.
Chiar şi în faţa evidenţei că Israelul este marele complice şi artizan al criminalităţii economice, adăpostind toţi infractorii evrei daţi în urmărire şi căutaţi de organele penale ale ţărilor europene, Ziegler caută explicaţii ce denotă lipsa de obiectivitate şi de bună credinţă.
În lucrarea sa de referinţă, Seniorii crimei-Organizaţii secrete contra democraţiei, el relatează cazul multimilionarului rus Serghei Majarov, care, locuind la Paris, în data de 22 noiembrie 1994 este asasinat la comanda unui asociat al său, prieten din copilărie, despre care ne spune că se numeşte „O.M.“, pentru reglarea conturilor în împărţirea sumei de 1,5 milioane de dolari. Ziegler nu ne spune că O.M. ar fi evreu (camuflând şi acest nume ca atâtea altele din lucrarea sa, singura necamuflarea a numelor evreieşti fiind în cazul când consideră că poate să laude respectivele personaje), dar iată ce scrie:
„O.M. dispăruse în Israel.
Deschid aici o paranteză: se întâmplă frecvent ca naşi căutaţi în Europa să dispară în Israel. Asta nu înseamnă că această ţară este un El Dorado pentru seniorii crimei organizate [ba chiar este pentru infractorii evrei, existând nenumărate exemple în acest sens -n.a.]. Lupii stepelor din Est folosesc Israelul pentru un alt motiv: orice nou imigrant poate, după câteva luni, să ceară un paşaport. Poate după aceea să părăsească ţara când vrea, fără ca paşaportul să-i fie anulat. Un paşaport israelian este cartea de identitate ideală pentru Europa de Vest…“.
El susţine că ar fi posibil, deşi nu aduce nici un singur caz ca probă în acest sens, ca infractorii israelieni să nici nu fie evrei, ci ruşi sau indivizi de altă naţionalitate din estul Europei care au înşelat vigilenţa autorităţilor israeliene dobândind cetăţenia mult râvnită, şi asta deoarece „autorităţile rabinice israeliene, care, teoretic, înlătură cazurile îndoielnice, sunt copleşite de muncă“, adică ar putea face greşeli.
Nimic mai perfid în această atitudine, deoarece: 1. Nu există nici un astfel de caz dovedit; 2. Nu poţi explica astfel numărul foarte mare de infractori israelieni dispăruţi în Israel, după tunurile date în Europa; 3. Problema o reprezintă Israelul însuşi, care acordă azil secret tuturor evreilor căutaţi prin Interpol pentru infracţiunile (de regulă tunuri financiare) comise pretutindeni în lume, nici unul dintre aceştia nefiind localizat şi predat de către autorităţile israeliene. Sunt bine cunoscute solicitările poliţiei române, rămase fără răspuns, în cazurile Sorin Schmuel Beraru (Bar Or Shmuel), Shimon Nahor (Herşcovici), Maria Vlas, Elan Schwartzenberg. „Se întâmplă frecvent ca naşi căutaţi în Europa să dispară în Israel“, o spune chiar Ziegler. Ce înseamnă aceasta? Că însuşi Israelul are o mare vină, protejând astfel, la vedere, afacerile criminale.
Dostları ilə paylaş: |