Vânzarea de organe
Iată încă un caz! În România este interzisă vânzarea organelor umane, această practică constituind o infracţiune şi pedepsindu-se cu închisoarea. Cu toate acestea, conform unei anchete a poliţiei braziliene, afacerea a înflorit chiar sub patronajul statului Israel, cu implicarea serviciilor secrete ale acestuia, dar precedente au existat cu duiumul.
Profesorul Zaka Shapira, şef de secţie la spitalul Beilingson din Petah Tikva (Israel) a efectuat la 17 şi 18 ianuarie 1998 şase operaţii de transplant de rinichi, unor israelieni, la spitalul central din Talin, capitala Estoniei. Rinichii nu erau însă de la decedaţi sau membri de familie, ci prelevaţi de la „donatori“ români şi moldoveni. Doctorul Shapira şi colaboratorii săi sunt legaţi de firma Parisan Ltd., cu care trebuia să realizeze un proiect pilot, numit „de probă“, în care partea israeliană se angajase să furnizeze, fără plată, spitalului estonian, un aparat complex cu programe ce permit creşterea calităţii şi a rapidităţii în luarea unor decizii privind ţesuturile donatorului şi primitorului. Guvernul estonian a reacţionat dur, deschizând dosare penale tuturor celor implicaţii în operaţii, dar evreii au fugit cu rinichii în ei, reorganizând transplanturile în altă parte a lumii.
În Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost prezentat la sfârşitul anului 2003 Raportul despre traficul de organe în statele Europei. Raportorul european, plecând de la informaţiile din teren despre cazurile din Europa de Est, afirma că aici s-a creat o adevărată „problemă regională, din moment ce practicile de recrutare includ mai multe state din regiune, cum ar fi Ucraina, Rusia, Bulgaria, România, Republica Moldova şi Georgia“.
Fără a putea identifica organizatorii traficului de organe, raportul Consiliului Europei arăta că acesta este extrem de bine organizat şi de mobil, fiind asigurat de o întreagă armată de medici calificaţi şi de asistente, fiind bănuită implicarea autorităţilor, chiar şi a vameşilor ruşi, români sau moldoveni, deoarece organele, după extracţia de la donatori, pot fi transportate în mici containere cu gheaţă. Cei mai mulţi donatori sunt tineri săraci între 18 şi 28 de ani, organele fiind cu atât mai scumpe cu cât donatorii sunt mai tineri, deoarece au astfel o viaţă mai lungă. În afara donatorilor conştienţi, plătiţi totuşi destul de prost, mai este practicat şi furtul de la pacienţii decedaţi în spitale. Au fost cunoscute cazuri în care cadavrele au fost pur şi simplu golite de organe (chiar şi de către ganglionii limfatici). Preţurile sunt mici pentru donatori, dar aduc profituri mari pentru traficanţi: 2.500-3.000 de dolari pentru un rinichi, între 3.000 şi 15.000 de euro pentru o inimă sau pentru un transplant de cornee, iar un testicul ajunge la câteva sute de mii de euro.
Subteranele afacerii au început a se clarifica când în ianuarie 2004 doi ofiţeri israelieni au fost arestaţi în Brazilia, fiind implicaţi, împreună cu un fost căpitan de poliţie brazilian în retragere, Bonifacio de Silva, în traficul de organe provenind de la români, moldoveni, brazilieni şi ruşi.
Ex-poliţistul brazilian a fost de la început sincer cu foştii săi colegi, colaborând fără rezerve, şi dând declaraţii complete (ceea ce este probabil să îi aducă o suspendare a condamnării): „După o serie de examene medicale şi de teste de compatibilitate sangvină cu un eventual pacient, în calitate de client, «donatorii» erau găzduiţi la Durban, în Africa de Sud, unde organul prelevat era socotit la 10.000 de dolari1. Rinichii, pentru că despre ei este vorba, erau ulterior «vânduţi» cu până la 120.000 de dolari bucata pacienţilor dispuşi să plătească“.
Potrivit presei braziliene, fostul ofiţer israelian Tauber Gady, arestat şi acuzat de apartenenţă la o reţea internaţională de trafic cu organe umane, a declarat la anchetă că Israelul finanţează grefele de organe umane efectuate în alte ţări, prin sistemul de asigurări de sănătate. Grefele de organe nu sunt interzise în Israel, dar nu există donatori evrei pentru cei interesaţi, existând o «criză acută» de organe, aşa că organele sunt luate de la români, moldoveni, ruşi sau brazilieni. „Gady a dat şi un nume - scria presa. El a explicat că un funcţionar din guvernul israelian, pe nume Ilan, i l-a indicat drept intermediar în Brazilia pe un căpitan în retragere din cadrul poliţiei militare“.
„Guvernul Israelului este la curent cu traficul de organe pentru pacienţii din ţară şi plăteşte toate tranzacţiile prin intermediul a patru planuri de sănătate - declara israelianul Taber Gady. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că guvernul israelian poate finanţa o chestie ilegală“2.
Sacrificarea copiilor. În cursul anului 2001, României i s-a cerut de către Uniunea Europeană să oprească vânzarea copiilor români („livrarea de orfani la export“), a căror adopţie de către străini era destinată mai degrabă traficului cu fiinţe umane. De aceea, în acelaşi an, guvernul român era obligat să semneze Moratoriul prin care se obliga că va stopa adopţiile internaţionale. Încă de la începutul anului explodase scandalul repede muşamalizat privind existenţa unor reţele de traficanţi de organe, dar Senatul român a respins vreo implicare a românilor în aceste afaceri, deşi devenise evident că diverşi români implicaţi în afacere încasau până la 50.000 de dolari pentru un copil vândut (de regulă orfani). Suspiciunile scoseseră în faţă imaginea Israelului, respectiv asupra scopului adopţiilor de copii români de către cetăţeni israelieni (fapt interzis de autorităţile rabinice, ce nu permit decât înfierea de copii evrei, nu şi de goimi). Informaţii ce parveniseră la Poliţia română arătau că, după ce ajungeau în Israel, la familiile plătite de către reţeaua mafiotă pentru „a înfia“ copiii, aceştia ajungeau să fie sacrificaţi, prelevându-li-se organele vitale pentru transplanturi.
La sfârşitul anului 2001, autorităţile de la Bucureşti, prin ambasada română din Israel, au cerut Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale israelian „să verifice situaţia tuturor copiilor adoptaţi din România în ultimii ani, şi dacă aceştia nu au suferit operaţii pentru prelevarea de organe“. Opiniei publice româneşti i s-a ascuns orice informaţie.
„Autorităţile israeliene au deschis o anchetă pentru a verifica informaţiile conform cărora mai multor copii de origine română, ceruţi spre adopţie de către cetăţeni israelieni, li s-au prelevat organe după ce au părăsit România“, scria Ha’aretz din 12 decembrie 2001.
Totul s-a acoperit însă de o perdea a tăcerii şi dezinformării. Intrând în priză pe subiect, cotidianul român Jurnalul Naţional a aflat că oficiali româno-israelieni investighează şi informaţiile potrivit cărora ar exista două grupuri care au intermediat adoptarea ilegală de copii români. Unul dintre grupuri, compus din români şi condus de un israelian, ar fi falsificat actele pentru înfiere şi ar fi încredinţat copiii celor care i-au adoptat, eludând complet procedurile legale.
„Surse din Poliţie ne-au declarat că, în urmă cu o lună, au solicitat autorităţilor din şase state o serie de informaţii privind mai mulţi copii înfiaţi din România despre a căror soartă nu se mai ştie nimic. Printre acestea se află şi Israelul. Răspunsul autorităţilor a fost că, în prezent, o comisie rogatorie cercetează cele semnalate“. Ambasadorul României în Israel, Mariana Stoica, a negat presei că ar fi cerut informaţii despre copiii dispăruţi în Israel, ci numai despre legislaţia adopţiilor (Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2001).
Ziarul Adevărul dezvăluia chiar şi preţurile la negru al organelor copiilor români, moldoveni sau ucrainieni: o inimă de copil - 35.000 euro; un ficat - 30.000 euro; un stomac - 30.000; un rinichi - 7.000 euro; un sugar viu - 50.000 euro (creşterea sa este mult mai ieftină decât valoarea însumată a organelor sale la momentul sacrificării).
Deşi am fi fost fericiţi să aflăm că toţi copiii români au fost găsiţi la noile lor familii israeliene, asupra subiectului s-a aşternut o tăcere nefirească, chiar stânjenitoare. Totuşi, din 2001 traficarea copiilor a încetat numai de ochii demnitarilor europeni. Chiar Adrian Năstase, când era prim-ministru avusese grijă ca în Ordonanţa de Urgenţă emisă în urma semnării «Moratoriului» să strecoare o clauză: adopţiile sunt posibile în cazuri excepţionale, adică atunci când vor muşchii lui. 1115 copii români au fost vânduţi cu acordul său, direct sau indirect, către Israel şi unele state europene, până când, la începutul anului 2004 buboiul explodează. Emma Nicholson, demnitar european, descoperă că pe relaţia personală cu premierul italian Berlusconi, Năstase a dat la export 105 copii „orfani“.
Raportor privind activitatea din perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană, baroneasa Nicholson cere stoparea negocierilor cu România în vederea aderării la Uniune. Alţi demnitari europeni cer României returnarea celor 60 de milioane de dolari primiţi de la Uniune ca sprijin financiar pentru creşterea orfanilor.
Clasa politică română se inflamează. „Orfanii români - livraţi băncilor de organe şi reţelelor de pedofilie“ titra cotidianul Naţional în 6 februarie 2004, plecând de la informaţiile prezentate în conferinţa de presă organizată de politicienii din opoziţie, ce beneficiau de informaţii de la Emma Nicholson, declarând:
„Cei 105 copii livraţi lui Berlusconi sunt copii furnizaţi reţelelor de proxeneţi şi băncilor de organe“. Conform unui Memorandum dat publicităţii, emis de secretarul general al guvernului român de atunci, Şerban Mihăilescu, şi primul ministru Adrian Năstase, copiii exportaţi trebuiau să aibă vârste cuprinse între 5 şi 17 ani, iar „bonitatea familiilor care adoptă copii este garantată la intervenţia personală a unor oficiali străini sau români“ (referire directă la relaţia personală de „prietenie“ dintre Silvio Berlusconi şi Adrian Năstase).
„Iată ticăloşia guvernului - spuneau aceştia -. Pe listă se află tineri de 16-17 ani! Cine vrea să ne convingă că tineri care la vârsta întocmirii dosarelor de adopţie aveau 17 ani au fost înfiaţi la 21 de ani? Cine vrea să ne convingă că sunt familii care înfiază trei-patru copii de 16-17 ani? Sunt copii furnizaţi reţelelor de proxeneţi şi pentru băncile de organe!“
Mai trebuie arătat că înainte de introducerea «Moratoriului» împotriva adopţiilor internaţionale în anul 2001, preţurile pentru cumpărarea copiilor din România depăşeau cu uşurinţă suma de 30.000 USD/copil, mergând până la 50.000 sau chiar mai mult (pentru o tânără minoră româncă cumpărată ca sclavă sexuală se ajungea la plăţi incredibil de mari)1. Aşa se face că numai cei 105 copii daţi de A. Năstase în Italia depăşeau în valoare suma minimă a pieţei negre de 3 milioane de dolari, iar toţi cei 1115 copii exportaţi în perioada 2002-2004, peste 30 milioane dolari.
O parte din banii daţi pe copii erau transferaţi de regulă din străinătate în conturile vreunei fundaţii româneşti aparţinând membrilor reţelei de traficanţi. Astfel, în anii ’90, o fundaţie a primit 800.000 de dolari pentru contribuţia adusă la înfierea în străinătate a 46 de copii români. Moratoriul semnat cu Europa împotriva adopţiilor a ridicat preţul unui copil orfan român la valori pe care numai cei implicaţi în încălcarea obligaţiei României le cunosc, în cazul că nu au dat aceşti copii la schimb cu alte avantaje personale. Oricum, ei au destule fundaţii în familie.
Ovare, embrioni, evrei
De mai mulţi ani, israelienii procedează la însămânţarea evreicelor sterpe cu ovule fecundate prelevate de la românce. Cererea este atât de mare, încât, folosindu-se clinicile din România, afacerea a dezvoltat un veritabil turism. Fenomenul a declanşat totodată o vie controversă ideologică a autorităţile rabinice. Nu că nu am condamna această afacere pe seama zestrei biologice româneşti, dar motivele îngrijorărilor şi poziţia rabinilor este dovada celui mai elementar rasism. În loc să-i îngrijoreze faptul că le degenerează rasa, pe ei îi sperie spurcarea cu genele românilor.
„România exportă în Israel ovule umane fecundate“, afirma rabinul dr. Yigal Shafran într-un interviu din 16 septembrie 2002 dat ziarului israelian Ha’aretz. Ziarul arăta că medicii israelieni au început să importe ovule fertilizate de la femei din România de mai mulţi ani, dar acest fapt a trezit opoziţia autorităţilor rabinice. Conform revistei British Medical Journal, Israelul a interzis, cu începere de la 1 octombrie 2001, importul de ovule fertile congelate din străinătate, ceea ce a blocat cele peste 2000 de femei din Israel ce aşteptau transplantul de ovule fertile.
Potrivit revistei Hadassah Magazine din aprilie 2001, oamenii de afaceri din Israel au făcut afaceri bune, speculând restricţia. Astfel, un antreprenor a recunoscut că a semnat contracte cu 200 de cupluri pentru excursii în România, unde urmau să primească ovule donate. Deşi, oficial nu se cunoaşte (cu o excepţie din anul 2009) unde se fac transplanturile, mai multe clinici particulare „româneşti“ (controlate însă de medici israelieni) au practicat (mai practică) această metodă, precum Sabyc Medical Center, Medsana, Global Art şi o clinică de la Cluj. „Pacientele“ evreice vin în România ca simple turiste şi sunt internate la una din clinicile specializate în fertilizarea in vitro unde sunt fertilizate cu embrioni recoltaţi de la românce, după care pleacă înapoi în Israel. Un astfel de tratament costă între 3 şi 10 mii de euro.
Natalitatea din România, ce scade constant, este astfel transferată spre Israel. Capii afacerii cu ovule de la clinica Sabyc, israelienii Harry Miron (Mironescu, ca cetăţean român), patronul clinicii, şi fiul acestuia,Yair Miron (un dandy milionar al cluburilor bucureştene), au fost arestaţi de autorităţile române abia în iulie 2009, deşi noi semnalasem cazul încă din ediţiile anterioare ale prezentei lucrări (2004, 2005, 2006). Altor doi medici evrei implicaţi în afacerea frauduloasă cu ovule de la românce, Natan Levit şi Zeskind Genia, li s-a interzis să părăsească România. Imediat Israelul cerea eliberarea acestora pe motiv că sunt persecutaţi.
Deşi funcţionase ilegal timp de zece ani, aducându-le profituri uriaşe proprietarilor (doar în timpul percheziţiilor din noaptea de dinspre 20 iulie 2009, procurorii au confiscat 200.000 de euro, achitaţi pentru inseminări), clinica primise şi aviz pentru fertilizarea in vitro cu o săptămână în urmă de la Agenţia Naţională de Transplant din România.
Totuşi, în opinia unor teologi evrei, nou-născuţii astfel rezultaţi nu pot fi consideraţi evrei (iar neevreul are statutul unui paria, conform dogmelor talmudice). Înaltul Tribunal Rabinic israelian a şi cerut restricţia acestor transplanturilor, deoarece „esenţial este faptul că ovulele sunt importate din România“, cum conchidea rabinul Shafran, care adăuga:
„Cine este mama? Femeia care naşte copilul sau cea de la care s-au luat ovulele? Este sau nu evreu copilul născut de o evreică dintr-un ovul românesc? Există patru abordări halakinice diferite şi ireconciliabile. Potrivit uneia dintre abordări, mama este cea de la care a fost luat ovulul, iar copilul care se va naşte nu va fi evreu. O a doua abordare consideră copilul ca aparţinând femeii care îl naşte, prin urmare nou-născutul va fi evreu. Într-o a treia versiune, copilul are două mame, fiecare dintre ele cu statutul religios propriu. În sfârşit, într-o ultimă abordare, copilul nu are mamă, pentru că fiecare dintre ele au înlocuit funcţiile celeilalte.“
Privatizări Româneşti
- Filiera evreiască -
Să ai copiii evrei !?
Fiul cel mare al ex-primului ministru Adrian Năstase, Andrei, fost elev al liceului Jean Monet din Bucureşti relata colegilor săi de clasă acum mai mulţi ani o situaţie incredibilă, privind participarea sa la un ritual de iniţiere mozaică la Templul Coral din capitală. Aceşti colegi au relatat, la rândul lor întreaga poveste acasă, părinţilor lor1. Este numai o legendă?
Înainte de a continua aceste relatări, suntem datori cu o explicaţie. Numeroase mărturii atestă că, atunci când evreica Ana Pauker se afla la conducerea statului român, ea activa ca o veritabilă agenţie matrimonială pentru tinerele evreice provenind din familii cu orientare comunistă. Linia ce trebuia urmată în epocă era aceea a căsătoriilor mixte: fruntaşi comunişti români cu evreice, sau fetele acestora cu evrei. De aceea, Ana Pauker deţinea un masiv catalog cu fotografiile evreicelor ce trebuiau măritate, iar Irina Cernaşov (viitoarea soacră a lui Adrian Năstase) şi sora ei, Tamara, erau prietenele foarte bune ale Anei Pauker.
Când s-a născut, în 4 decembrie 1929, Angelo Miculescu (viitorul socru al lui Adrian Năstase) purta numele de Romeo Constantin, fiind fiul unor cetăţeni stabiliţi la Constanţa despre care nimeni nu ştia de unde veniseră şi ce origine etnică au. După venirea la putere a comuniştilor şi după ce şi-a schimbat numele Angelo Miculescu s-a şi căsătorit corect politic, cu cosmopolita ruso-evreică Irina Cernaşov.
Aşa se face că Angelo Miculescu a ajuns un nomenclaturist comunist, ministru al Agriculturii, Irina Cernaşov, soţia sa, fiind mama Danei, soţia viitorului lider şi premier PSD Adrian Năstase, Dana Năstase1. Ca un veritabil „marana“, aceasta din urmă a continuat se pare să ţină în secret de tradiţia şi identitatea evreiască, iniţiindu-şi chiar şi copiii la Templu, pe Andrei şi pe Mihnea.
Ea este aceea care ţinea legătura cu „omul de afaceri al lui Adrian Năstase“, evreul Alexandru Bittner (ce provine dintr-o familie de evrei români), ce nu putea ca premier să aibă legături direct cu acesta, mai ales după dezvăluirile din documentul „Armaghedon II“. Întâlnirile aveau loc la vila pusă la dispoziţie Danei Năstase de către Bittner la Măneciu-Pământeni (Prahova, relativ aproape de comuna Cornu, unde se află ferma familiei Năstase). Vila şi ferma lui Bittner aflându-se tot la Măneciu2.
După cum se va vedea în paginile următoare, până ca Adrian Năstase să ajungă la putere în 2001 (prim-ministru al României), Dana Năstase câştiga „un ban cinstit“ de pe urma firmei sale Datis Consulting & Management, la care a numit-o administrator pe prietena… evreică Roxana Bichel, iar imediat după venirea la putere a „familiei“, acesteia i-au revenit sarcini mai importante, devenind „consilier al primului ministru pentru Privatizare-APAPS“, şi având sarcina de a-i dicta preşedintelui A.P.A.P.S., Ovidiu Muşetescu, comenzile asupra privatizăriilor.
Năstase & Bittner Comp
În perioada 2002-2003, când fosta administrator a F.N.I., Maria Vlas, se afla ascunsă în Israel pentru a scăpa de autorităţile penale româneşti, şeful acesteia, Sorin Ovidiu Vîntu (care o împinsese să plece în Israel, conform declaraţiei acesteia către procurori) avea multiple întâlniri de taină în Delta Dunării cu şefi ai serviciilor secrete româneşti sau cu înalţi demnitari, întâlniri despre care s-a aflat datorită accidentării şalupei de agrement pe care aveau loc discuţiile.
Tot Sorin Ovidiu Vîntu este cel care i-a promis infractorului israelian Sorin Beraru contacte la vârful clasei politice româneşti, când ancheta penală se demara împotriva acestuia pentru privatizarea CICO.
Nu ne-a mirat de aceea să aflăm că Delta Dunării era o adevărată feudă a israelianului Bittner. „Afacerile lui A. Bittner din Delta Dunării au mers excelent în ultimii doi ani. El a concesionat o bună parte din zonele de pescuit, fapt care îi permite să realizeze anual un profit de circa cinci milioane de dolari. Proprietăţile lui Bittner din zona Tulcea sunt evaluate la aproape două milioane de dolari. În plus, el are mai multe pontoane plutitoare, şalupe şi vase de pescuit a căror valoare depăşeşte un milion de dolari“ (revista Capital, 2003). Împotriva pescarilor de ocazie, Bittner umpluse Delta cu ale sale «corpuri de pază», bodyguarzi cu care nu era bine să ai de a face. Oricum, din Delta Dunării se scot anual (oficial) peste 3.000 tone de peşte, ceea ce însemnă aproape 10 milioane de dolari, Europa cerând cu precădere sturion şi şalău (dar este prins tot soiul de peşte, pentru toate pieţele: ştiucă, crap, caras ş.a., plus broaşte pentru Franţa şi Italia, şi lipitori pentru Germania). În plus, România este pe primul loc la exportul mondial de caviar (icre negre) de morun1.
Firma de peşte a lui Bittner, Rom Fish Distribution S.A. (RFD, cum apărea pe alocuri), cuprinsă în Jurilovca Holding S.A., acapara încet dar sigur piaţa de peşte din România prin reţeaua de magazine „Fish Market“, dar nu numai (alimentând şi marile supermarketuri). În Bucureşti, el îşi desfăcea peştele prin „Fish Market“-urile din Piaţa Amzei (nr.15), Piaţa Floreasca, Piaţa Delfinului, Piaţa Moghioroş, Piaţa Titan (Miniş), Piaţa Matache, Piaţa Rahova, hala de peşte a Halelor Obor (pe care o monopolizase) şi alte câteva magazine de pe bulevardele bucureştene. Majoritatea acestor centre sunt fostele magazine „Alimentara“ reorganizate în centrala Delfincom S.A., de unde Bittner le-a „privatizat“ la sfârşitul anilor ’90, printr-una dintre firmele sale (Lipsca).
În Constanţa are magazinele din Piaţa Griviţei, Piaţa Tomis (controlată de co-etnicul său Ofer, magnat israelian), Piaţa Brick, Piaţa Balada, Piaţa Poarta, alte magazine avându-le la Mangalia şi Costineşti.
În 2004, la Halele Obor din Bucureşti, Bittner eliminase întreaga concurenţă, preluând toată hala de peşte. Cei peste zece comercianţi juridici ce-şi desfăceau peştele în hală povesteau cum au fost „terminaţi“ de controalele excesive pentru a se face loc Fish Market-ului israelian. S-a ajuns până acolo încât li se strecura un peşte stricat în marfă exact în momentul când descindea Protecţia Consumatorului, în frunte cu Rovana Plumb, prietena intimă a Danei Năstase (promovată şi la conducerea PSD în 2004). Până să preia Hala Obor, evreul îşi desfăcea peştele în apropiere, pe strada Ritmului nr.16, străduindu-se să menţină preţurile mai jos decât cele din hală. După ce a luat hala, oferta a scăzut drastic, dispărând toţi micii negustori ce se înghesuiau să-şi expună marfa, concurându-se între ei. Câteva mici „tarabe“ cu peşte în toată hala, din greu decorată cu ustensile de pescuit (năvoade autentice) şi chiar o mare lotcă (barcă) lipovenească atârnată din tavan. O adevărată risipă în decoraţiuni s-ar putea crede, dacă acestea n-ar fi de fapt furate de la pescari ai deltei, transformaţi în robi. Mândru de puterea sa totală din deltă, Bittner se adresa unui ziarist de la Evenimentul Zilei, denigrând totodată populaţia deltei (pescarii): „Sunt leneşi, beţivi şi nu vor să muncească! Am confiscat de la ei 120 kilometri de scule. Şi aici am cam 100 de bărci, tot confiscate, pe care urmează să le ardem“.
Vorbind despre Adrian Năstase şi despre Bittner, pe care îl considerau însă doar un paravan al lui Năstase, pescarii din Deltă credeau că „Toate sunt ale lor! Obretinu’ Mare, Obretinu’ Mic… Şi i-au învrăjbit pe paznici împotriva noastră. Sunt în stare să ne împuşte dacă încercăm să pescuim. Într-o zi, au încărcat puşca şi au spus că trag… în aşa hal au ajuns! Poliţistul care era de faţă m-a luat deoparte şi mi-a şoptit că nu vrea să fie pârât de paznic, că îl dă afară din serviciu. Toţi sunt supuşii lui Năstase! Dacă Năstase iese preşedinte, ne pune botniţă! Nici apă nu ne mai lasă să bem din lacul lui“.
Moş Petea (Petre Andrei), un bătrân de 88 de ani ce trecea drept înţeleptul satului Sabangia din deltă, spunea oamenilor în vară: „Banditismul din PSD ne-a luat pâinea de la gură! Nici baie nu putem face. Cică e colonia lui Năstase. Dar ce, suntem indieni?! Trec pe-aici numai escorte, elicoptere. Un sfert din Dobrogea e flămândă, şi Năstase îşi face peste tot cabane!“; în timp ce o bătrână adăuga: „Ne-a păcălit Năstase… A cumpărat Dunărea de la kilometrul 0, nu-i mai trebuie nimic!… Nu mai avem voie să pescuim. Suntem obligaţi să ne angajăm la Bittner. Dar ăsta nu dă oamenilor banii la timp…“1.
„Aia e cabana lui Adrian Năstase! - arătau şi pescarii din satul Enisala, ziariştilor de la Evenimentul Zilei -. Da, sigur că vine pe aici. A fost de multe ori cu elicopterul. Au venit politicieni mulţi cu el. Noi l-am recunoscut pe [Bogdan Niculescu] Duvăz. Celorlalţi nu le ştim numele. Este o cabană în care se strâng vânătorii, dar vedeţi că are paznic şi nu vă lasă să intraţi… Noi am aflat doar că [vila] este pe numele unuia Virgil Anghelache, care are bufet prin parlament… Aici vin vânătorii, fac tot felul de bunătăţi. Peste drum, în cealaltă cabană sunt dormitoarele“.
Jurilovca. Ce deţinea Bittner în deltă? Mai mult de jumătate din aceasta, partea cea mai productivă. Peste 100 de mii de hectare de luciu de apă şi terenuri. Numai complexul Razlem-Sinoe înseamnă 101.500 ha, fiind cel mai mare bazin piscicol natural de apă dulce din Europa. În afară de acest complex, Bittner a mai concesionat alte cinci lacuri de apă sărată, aflate la vărsarea Dunării în Marea Neagră, şi o zonă de exploatare a stufului la Zmeica-Goloviţă, ca şi braţul Sfântul Gheorghe. Majoritatea contractelor şi concesiunilor le-a semnat în 2004, când guvernarea Năstase se apucase de „lichidarea de stoc“.
Prima firmă „de peşte“ pe care Bittner şi-a înfiinţat-o este Piscicola Tour SRL unde este asociat minoritar şi Finiş Bartolomeu, un apropiat al Danei Năstase şi al lui Bogdan Niculescu Duvăz, implicat totodată în dubioasa privatizare a BTT. Vine apoi, la rând, staţiunea privată Eden de la Gura Portiţei, pe care Bittner şi-a deschis-o în 2002, în prezenţa lui Dan Matei Agathon, ministru al Turismului. Tot în 2002 a preluat prin concesiune de la statul român peste jumătate din Deltă. În plus a obţinut şi un contract pentru exploatarea stufului, la Zmeica-Goloviţa. Piscicola Jurilovca a cumpărat-o pe numele unui amărât, un dulgher din Măneciu, cu scopul de a prelua şi proprietatea a 4,2 ha de teren din exploatare, care, de hatârul său au fost trecute de autorităţi din posesia Administraţiei Biosferei Delta Dunării (patrimoniu Unesco) la Agenţia Domeniilor Statului, ca să le poată cumpăra.
Baza principală de acţiune a „grupului Bittner“ este chiar complexul piscicol de la Jurilovca, cumpărată de la stat (APAPS) din 2003 la preţul a două apartamente (760 milioane lei), unde are şi o fabrică de conserve. Întrebat de ziarişti dacă este partener în afacere cu Adrian Năstase, Bittner evită răspunsul, apreciind că nu are nici o importanţă. Pe lângă cabanele şi vilele personale, israelianul face şi turism în deltă. La Gura Portiţei şi-a deschis din iunie 2002 (în prezenţa ministrului turismului Dan Matei Agathon) o staţiune privată numită Eden, unde are 30 de camere de trei stele şi 70 de cabane. Şi la Lunca şi-a construit un hotel de trei stele cu 30 de camere. Cum am mai arătat, în zona Tulcea avea proprietăţi (azi transferate pe off-shore-uri cu acţionariat ascuns) de aproape două milioane de dolari, iar în deltă pontoane plutitoare, şalupe şi vase de pescuit de peste un milion de dolari.
„Satul Jurilovca, unde îşi are sediul firma prin care Bittner a demarat afacerile în Deltă, pare copiat după celelalte. Oamenii au aceleaşi necazuri. «Bittner nu ne mai lasă să facem nimic. Nici să tăiem un maldăr de stuf. Ne dă salarii mici, cum să putem trăi din 2,5 milioane de lei [250] şi bonuri de masă? Avem nevoie de bani şi nu putem să mâncăm numai peşte! Ca să treci dincolo, la Gura Portiţei, te costă trei milioane de lei dus-întors. Să vedeţi ce oameni şi ce fete [prostituate] vin… Se zice că le aduce de la Bucureşti şi le dă 500 de dolari… La fabrica asta de conserve a adus ţigani din Măneciu», se plâng câţiva localnici.“ (Ev. Zilei)
Combinaţiile. Acuzat peste tot de relaţii oculte cu israelianul Alex Bittner (care îl „finanţează“ de peste 10 ani), Năstase sfârşea prin a-şi recunoaşte public la începutul lui 2004 „prietenia“ cu acesta), ceea ce determina presa centrală să conchidă că „Legăturile de amiciţie dintre familiile Năstase şi Bittner sunt atât de bine cunoscute în lumea mondenă, încât nu mai pot fi negate… Dana Năstase recunoştea că este prietenă cu Sherry Bittner, soţia lui Alexandru Bittner.“ Într-un interviu acordat agenţiei Mediafax ea spunea că a încercat împreună cu Sherry Bittner să facă bani inclusiv din „pasiunea“ lor pentru operele de artă: „Cu Paula Mihai şi Sherry Bittner am deschis un astfel de magazin“.
Pasiunea pentru tablouri şi artă a familiei Năstase a ajuns să inspire şi romanul politic. O. Ungherea, fost ofiţer de informaţii al Ministerului de Interne, apropiat de partidul de guvern (ex-PDSR) descria astfel în 2004 o zi (6 iulie 1994) din viaţa preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al PDSR, Adrian Năstase, ca finalizându-se cu dobândirea a trei tablouri1.
Dostları ilə paylaş: |