Războiul nevăzut

Paradisurile Fiscale

Guvernator din anii ’90 al Băncii Naţionale a României, Mu­­gur Isărescu, descria în anul 1979, în plin regim soci­a­list, una dintre me­­to­­de­­le fo­losite de capitaliştii occidentali pentru a ex­­por­ta pro­­fi­tu­rile unei ţări pro­du­că­toare, astfel în­cât aceasta să nu câş­ti­ge nimic (prin impozite) de pe ur­ma înstrăinării re­sur­selor sale. Această metodă este as­tăzi in­tens prac­ti­ca­tă în Ro­mânia de către „in­ves­ti­torii“ străini, ceea ce poate explica de ce Bittner ra­­por­ta oficial pier­deri prin fir­mele sale de pes­cu­it, deşi a recu­nos­cut către re­vis­ta Capi­tal pro­fi­turi de milioane de dolari anual.

Iată schema (cunoscută de Isărescu încă din comunism):

„Un mecanism «legal» de evaziune fiscală îl con­sti­tu­ie cel al pre­ţurilor de transfer. De exemplu, o firmă mul­ti­­na­ţi­o­na­lă dintr-o ţară expor­tă mărfuri în altă ţară uti­li­zând în acest scop serviciul a două filiale ale sale: cea din Baha­mas [sau orice off-shore dintr-un para­dis financiar] şi cea din ţara importatoare [ţara de reală destinaţie]. So­ci­e­ta­tea mamă din ţara ex­por­ta­toa­re [România de azi] exportă iniţial filialei din Bahamas [off-shore-ului], stabilind în mod artificial un preţ de transfer scă­zut, astfel încât profi­tu­rile operaţiunii apar la filiala din Ba­ha­mas. La rândul ei, filiala din Baha­mas, exportă măr­fu­ri­le filialei din ţara im­por­ta­toa­re la un preţ de trans­fer artificial ridicat, astfel încât şi de aceas­tă dată pro­fi­tu­ri­le apar în bilan­ţul filialei din Baha­mas. Scopul acestor operaţiuni este transferarea celei mai mari părţi din profit în Bahamas, unde impozitele pe venit sunt de­o­sebit de scăzute [de regulă, plafonate la până 1000 de dolari anual].

Mărfurile nu ajung niciodată în Baha­mas. To­tul este efectuat în scripte şi, deşi perceptorii de im­po­zi­te din ţara exportatoare şi din cea im­por­tatoare cunosc acest lucru, ei nu au ce face. Ei trebuie să impoziteze pro­fi­turile, care apar în bi­lan­ţuri, iar dacă acestea sunt întocmite cu do­cu­mente în regulă, meca­nismul de evaziune fiscală este perfect!“
Aşa se face că firmele israelienilor din România apar cu pro­­fi­turi zero sau chiar „în pierdere“, ca cele ale lui Bitt­ner. Apoi, apă­rând ca un fel de „investitori“ generoşi, ei mi­mează si­tuaţia că şi-ar aduce din banii per­sonali din afa­ra României, re­capitalizând firmele falimentare pentru ca aces­tea să poată supra­vieţui în nenorocita economie ro­mâ­nească. În realitate, aceşti bani sunt o oarecare parte din pro­fiturile realizate tot în Româ­nia şi adăpostite cu vicle­nie în paradisurile financiare.
Sinagoga ca registru al comerţului

O veche poveste evreiască este elocventă pentru rolul rabi­ni­lor şi al liderilor comunităţii în propăşirea vieţii eco­no­mice a evreimii. Nara­ţi­u­nea, bazată pe date autentice, lă­mureşte cum un tânăr evreu de 14 ani s-a adresat rabi­nului Odessei, cerându-i o îndrumare în viaţă. Acesta i-a răs­puns că va deveni un cunoscut co­mer­ciant la Cer­nă­uţi, dar pen­tru aceasta se va duce mai în­tâi în oraşul bu­co­vi­ne­an unde va munci ca an­ga­jat ucenic la prăvălia lui Isaac Loeb. Într-adevăr, ducându-se, precum fu­sese învăţat, la ra­bi­nul si­na­gogii din Cernăuţi, el a fost aju­tat să se an­ga­jeze, iar după mai mulţi ani şi-a deschis pro­pria afacere.

Pentru oraşul Bucureşti, sinagoga din poveste este Tem­­plul Coral, unde rabinul şi alţi „lideri spirituali“ ai co­mu­nităţii sunt în­­drumătorii multor afaceri evreieşti. Unul din­tre aceştia este Jose Iacobescu, care conduce şi B’nai B’rith-ul în România, fiind totodată şi vice-preşedinte al Camerei de Co­merţ a României. Este obi­ce­iul ca evreii is­ra­­eli­eni propă­şiţi în afaceri prin România să treacă şi pe la „rabi“ pen­tru a-şi anunţa prezenţa şi afa­ce­ri­le. Până şi o afacere de con­sul­­tan­­ţă politică (cum era cea a is­rae­li­a­nu­lui Eyal Arad pen­­tru can­­di­da­­tura la pre­şe­din­ţia României a liderului PRM Cor­ne­liu Va­dim Tu­dor) a fost ju­­de­ca­tă în 2004 la Tem­plul Coral, în pre­zen­­ţa ofi­ci­­alilor am­ba­sa­dei isra­e­li­e­ne la Bucureşti.

Atunci când, după anul 1990, o întreprindere româ­nească s-a pri­va­ti­zat cu „ca­pital evreiesc“, s-au întâmplat 2 fenomene ce dez­­­vă­lu­ie un „mod de lucru“. O bună parte din personalul salariat a fost con­­ce­di­­ată, iar la con­du­ce­rea soci­e­tă­ţilor comerciale au fost nu­­­­mi­te per­­soane cu o as­cen­denţă evre­ias­că. Până şi se­cre­tarele directorilor au fost şi sunt de multe ori tinere fete ce au trecut pe la Tem­plul Coral sau la co­munitate, ce­rând ajutor pentru an­ga­jare de la „rabi“.

Al doilea fenomen constă în aceea că, treptat, par­te­nerii de afa­­ceri ai întreprinderilor româneşti sunt înlocuiţi, după pri­va­ti­za­rea aces­to­ra, cu firme ai căror proprietari sunt tot evrei (de la be­ne­ficiarii de co­menzi până la fur­ni­zorii de materiale). Mulţi din pa­tronii români s-au văzut astfel scoşi din afa­ce­ri­le cu firme cu care colaboraseră co­rect ani întregi de zile, ca în cazul Hotelului Bucureşti (azi Radisson Blu).

Din mulţimea de evrei care au deţinut funcţii im­por­­­­­­tante în Secu­­ritatea română, tandemul Pacepa-Bikel, ce a ac­ti­vat în spi­onajul şi comer­ţul exterior româneşti, a mai avut şi în zilele de a­zi, mai mult poate chiar decât în trecut, un cu­vânt de spus în eco­no­mia Ro­mâ­ni­ei, mai puţin făţiş, pri­vind pri­va­ti­zarea în­tre­prin­de­rilor acesteia.

Iată cum! Fiul şi nora ex-generalului evreu Ivan Bikel (or­to­grafiat şi Bichel) s-au asociat în firme cu familia pri­­­­mu­­lui-minis­tru Adrian Năstase, şi au fost numiţi tot­o­da­tă de către acesta pentru a face privatizările din România la ni­­ve­lul Au­to­ri­tă­ţii pentru Privatizare şi Administraţia Parti­ci­pa­­ţi­­­­i­lor Statului (A.P.A.P.S.), preşe­din­­tele A.P.A.P.S. fiind un om de paie, căruia i s-au lăsat doar firi­mi­tu­rile.
Evreul Bikel, un securist periculos…

O Notă Secretă a Securităţii, întocmită la 05.12.1980 şi aflată în arhiva S.R.I. (ASRI, fond D, dosar nr.11200, vol.2, f.252-258), îl prezintă pe fostul general de Securitate Ivan Bikel, ca pe un agent dublu. Iată un extras din această notă:

„Bikel Ivan este născut în Arad, în anul 1927, este mem­bru P.C.R., căsătorit, are un copil, fiind de naţionalitate evreu. A fost încadrat în Ministerul de Interne în anul 1951 şi a lucrat ca ofiţer până în anul 1966, timp în care a fost în misi­uni pe linia aparatului de informaţii externe, în mai multe ţări: R.F.Ger­ma­nia, Austria, Suedia, Olanda, RDG şi Polonia …Între anii 1956-1959 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul agen­ţi­ei eco­nomice a României din Frank­furt pe Main, împreună cu tră­dătorul Ion Mihai Pa­ce­pa, cu care a între­ţinut relaţii per­­ma­nente, foarte apropiate.

În anul 1958, împreună cu Ion Mihai Pacepa, i-a primit la Frank­furt pe Main pe foştii ofiţeri… Horobeţ Con­stan­­tin şi Ciu­ciu­lin Ştefan, ambii foşti şefi de serviciu, primul răs­pun­zând de spaţiul SUA, iar al doilea de Ger­­ma­nia. Cu acest pri­lej, res­pec­ti­vii au luat cunoştinţă de con­ţi­nu­tul mi­si­u­­ni­lor cu care cei doi se deplasaseră în RFG. Atât Bikel Ivan, cât şi Ion Mihai Pacepa s-au aflat împreună cu Ciuciulin Ştefan până apro­a­­pe de mo­­­men­tul când acesta a fost arestat de către au­to­ri­tă­ţile vest-germane.

Astfel, în ziua când Horobeţ s-a deplasat în oraşul Worms pentru re­alizarea unei misiuni (unde a fost, de altfel, arestat), Bikel Ivan, Ion Mihai Pacepa şi Ciuciulin Ştefan au jucat tenis în parcul din apropierea se­diu­lui agenţiei, au dis­cu­tat despre misiunea lui Ciuciulin Ştefan şi, după servirea prân­zului, au vizionat împreună un film în oraş. Nu s-au alar­mat pentru în­târ­­zi­erea înapoierii din misiune a lui Ho­ro­beţ Constantin, ex­cep­tând momentul de după terminarea fil­mu­lui, când, pe stra­dă fiind, Bikel Ivan a început să ma­ni­fes­te o prudenţă şi o tea­mă ne­jus­ti­fi­cate, căutând să scape cât mai repede de com­pa­nia lui Ciuciulin Ştefan, de care s-au des­părţit, atât el, cât şi Ion Mi­hai Pacepa, în apropierea ho­te­lu­lui. Comportarea lui Bikel Ivan îşi găseşte o explicaţie şi apare des­tul de suspectă, cu atât mai mult, cu cât în mo­men­tul când Ciuciulin Ştefan se pre­gă­tea să între în cameră, au apă­rut mai mulţi poliţişti vest-ger­mani, din camerele ală­tu­ra­te, care l-au arestat.

În această perioadă, cât a lucrat la agenţia eco­no­mi­că, Bikel Ivan şi trădătorul Ion Mihai Pacepa s-au deplasat, frec­vent, îm­­pre­ună, în di­fe­rite localităţi din R.F.Germană, fără a se cu­noaş­te detalii privind com­por­tarea lor în astfel de de­pla­sări şi mi­si­u­nile pe care le-au îndeplinit… Totodată a re­zul­tat că Bikel Ivan a în­tre­­ţinut relaţii şi contacte sus­pec­te cu un diplomat străin acre­di­tat în Suedia, despre care nu a ra­por­tat nimănui.

Fiind îndepărtat din aparatul de informaţii externe şi din Mi­nisterul de Interne, datorită bunelor relaţii ce le avea, a fost sprijinit de tră­dă­to­rul Ion Mihai Pacepa să se an­ga­jeze mai întâi ca şef al protocolului din Romtrans şi, apoi, din anul 1968, la re­prezentanţa din Bucureşti a con­cernului vest-german Franz Kirch­feld. Sunt date din care rezultă că la an­gajarea în acel loc a con­tribuit şi fostul consilier al con­cer­nului, Kope­­li­a­­nos Mi­ch­ael [din­tr-o familie originară din Rusia, pe numele real, evre­iesc, Ko­pe­lici], cu care atât Ivan Bikel, cât şi tră­dă­to­rul Ion Pa­ce­pa se cunoş­teau şi între­ţineau bune relaţii, încă din pe­rioada 1956-1959, când au fost împreună la post în R.F. Germană…

Fiind cunoscător al mai multor limbi de circulaţie in­­­­ter­­­na­ţi­o­na­lă, acesta a lucrat un timp la con­cer­nul Krupp, pre­cum şi ca trans­lator la comisia Pieţei Comune de la Bru­xe­l­les, din anul 1959. Sunt date din care re­zul­tă că sus­­­­nu­mitul a lucrat pentru mai multe servicii de informaţii străine…

Fiind lucrat, despre Bikel Ivan, ca reprezentant de firme co­mer­cia­le străine, au rezultat unele aspecte care pre­zin­tă in­teres ope­rativ mai de­o­sebit... Fiind coordonat în ac­ti­­vi­ta­tea pe care o des­­făşoară la reprezen­tanţă de către Kope­lianos Michael [Ko­pe­lici], Bikel Ivan a intermediat con­­­tac­tul aces­tu­ia şi stabilirea de relaţii apropiate cu mai mulţi fun­cţionari români… [ca] Năs­­ta­se, fost şef al agenţiei eco­no­mi­ce [ro­mâ­ne] din Köln, Si­mon Titu de la Forexim (pe care îl cunoştea de mult timp) [şi care era tot evreu¹], şi alţii…

Bikel Ivan a facilitat lui Kopelianos o mare liber­tate de miş­ca­re în România. Tot Bikel Ivan a faci­li­tat lui Kopelianos şi pri­­­miri la cabinetul trădătorului Ion Mihai Pacepa…“.
… care privatizează astăzi 

Dacă vrem să ştim cu adevărat cine a fost şeful pri­va­ti­ză­ri­lor din România perioadei 2001-2004 (epoca domniei lui Năstase), nu­mi­tul Ovidiu Muşetescu, sunt suficiente câteva săpături, care ne vor arăta că Muşetescu a fost mari­o­neta unei reţele du­bi­oa­se ce îl implica pe primul-ministru Adrian Năstase şi fa­­mi­lia sa, precum şi o echi­pă evreiască le­ga­tă de numele ge­ne­­ralului trădător Pacepa, şi nu a făcut decât ca la nivelul Fondului Pro­pri­etăţii de Stat (redenumit APAPS) să salveze privatizările frauduloase.

Este vorba în primul rând de firma Bocard Consul­ting, ce aparţine Oanei Stoica (fost director la A.P.A.P.S. şi apro­­­pi­ată de Muşetescu) şi di­rec­torului Depar­ta­men­tului Juridic al A.P.A.P.S., Gabriel Mladenovici. Mla­de­­no­­vici fă­cea parte, însă, dintre oamenii lui Radu Sârbu, ex-pre­şe­din­tele ţărănist al Fon­­du­lui Proprietăţii de Stat (transformat în A.P.A.P.S.), pen­tru care, ca jurist, reprezenta FPS în toate pri­­va­tizările frau­du­loase, apă­rân­du-le în instanţă².

O altă firmă din această constelaţie aparţine fiului fos­­­­tului gene­ral DIE (evreul Ivan Bichel, de care am vorbit mai sus, pe numele său real Bikel), Sorin Bichel, care apărea aso­ci­at în fir­ma Bicks Industries cu Lu­ci­­an Goj, în chiar perioada cât acesta era şef al Departamentului Pri­vati­zare-Res­truc­tu­ra­re din APA­PS, cel mai important pentru privatizarea eco­no­­mi­ei româ­neşti.

Dar un şi mai important rol i s-a rezervat soţiei sale, Roxana Bichel, care a fost până în mai 2004 con­silierul pri­mu­lui ministru Năstase „pentru Priva­ti­zare“ la APAPS, nu­­mi­tă adi­­că la „Autoritate“ ca să îl contro­leze pe pre­şe­din­te­le aces­teia, fi­ind totodată şi asociată cu sora pri­mu­lui mi­­nis­tru Năstase, Dana Barb, în firma Onda Tra­ding srl. Ea a mai fost până în 2001, administrator al firmei soţiei pre­mi­erului Năs­tase, Dana Năs­ta­se, Datis Con­sul­ting & Ma­na­gement, dar apoi a primit mi­­­si­unea de a se dedica ex­clu­siv pri­va­ti­ză­­rilor din România, de pe postul cheie de „con­silier al mi­nis­trului Muşetescu“.

Surprinzător pentru investigatorul privatizărilor din acei ani, nu­me­le Roxanei Bichel se regăseşte în cele mai im­por­tan­te dintre acestea, efectuate în numele gu­ver­nu­lui Năs­ta­se: Sidex Galaţi, Alro Slatina (vân­du­­tă mafiei ruso-evre­ieşti din jurul lui Marc Rich), Combinatul Side­rur­gic Re­şi­ţa (vân­­­­dut pe un dolar grupului siderurgic rusesc TMK), sta­ţi­­u­nea ma­ri­timă S.C. Neptun-Olimp S.A., iniţiind şi pri­va­ti­za­­rea Băncii Comerciale Ro­mâ­­ne (în 2001) şi a Ta­ro­m-ulului.

Printre „jafurile marca Muşetescu“ mai sunt: ARO Câmpulung (fa­bricantul autohton de autovehicule de teren, „un exemplu extrem de co­rupţie şi de vindere a patrimoniului naţional pe nimic“, din platforma in­dus­trială ce a susţinut întreaga zonă, decenii la rând, dând de lucru la 14 mii de angajaţi, rămânând o ruină la propriu, după ce Muşetescu i-a vândut uzina cu active de zeci de milioane de dolari, în 2003, unui ame­ri­can de „ori­gine cubaneză“, John Perez (evreu?), cu numai 180 de mii de dolari; Rafo Oneşti (prima privatizare, către PSD-istul Iacubov, care a trans­fe­rat mai apoi rafinăria către evreii ruşi şi israelieni), IPRS Băneasa, Alprom (preluată de evreii ruşi), Nitramonia Făgăraş, COS Târgovişte şi Indus­tria Sârmei Câmpia Turzii (date tot unor unor enigmatici „ruşi“), Combinatul Side­rur­gic Reşiţa (preluat de ruşi pe un euro) etc. etc. 

Privatizarea Sidex Galaţi, cea mai mare uzină side­rur­­­gică din România, a făcut obiectul unui trafic de in­flu­en­­ţă inter­­na­ţi­onal în spatele că­ruia a stat o mită de 250.000 de do­lari. În 2001, Roxana Bichel a deschis plicul cu oferta câş­ti­­­­gă­­­toare a com­paniei Ispat, lângă ea aflându-se şi aso­ci­a­tul so­­ţu­lui ei, Lucian Goj, tot­odată director la Depar­ta­­men­tul de Pri­va­­ti­za­re (prin programe inter­naţionale). În urma traficului de influenţă asupra premierului Năs­­­tase, de a fa­vo­riza o fir­mă ce finanţa activităţile lui Blair¹, un important soldat de moment al ocultei mon­di­a­lis­te, s-a tre­cut peste fap­tul că la data privatizării sale, com­bi­na­tul si­de­rur­gic Sidex era o afa­ce­re de 5 miliarde de do­lari, iar guver­nul a vân­­dut-o pen­tru numai 50 de mi­li­oa­­ne, produ­sele lui asi­­gu­rând func­ţi­o­na­rea altor 1.700 de în­tre­prin­deri ro­mâ­neşti (cu un mili­on de salariaţi), 4% din PIB şi 10% din exportul Ro­mâ­niei.

Clanul Năstase voia ca totul să fie, până la ur­mă, o afacere de familie, de la economia ţării, până la ru­fe­le mur­­dare. Astfel, în 2003 s-a făcut remarcată pe strada Muncii din Predeal (la o adresă fără nu­măr) o somptuoasă vilă su­pra­etajată, cu as­pec­tul unui mini­hotel, cu ne­numărate apar­­ta­men­te, ce apar­­ţi­nea gru­pu­­lui fa­mi­li­ei Năs­ta­se: Dana Mari­na Barb (sora lui Năstase), Ro­xa­­na Bichel (prietena de la pri­vatizări), Daciana Sârbu (fiica mi­nis­­tru­lui Ilie Sârbu şi viitoare soţie a lui Victor Ponta), de­pu­tatul Ris­tea Priboi şi alţii. Vila a fost con­stru­ită de firma Edil­const, deţinută de liderul PSD Radu Flo­rea, ce a be­neficiat în 2000-2004 de ma­jo­ri­ta­­tea lu­cră­ri­lor edi­­li­ta­re din judeţ fi­nan­­ţate din banii publici pro­­veniţi din fon­duri eu­ro­pene, via guvernul Năstase, ceea ce spune destul.

Un alt om de bază al clanului era avocata Marieta Anas­tasescu, om de casă şi de privatizări, ca şi Roxana Bi­chel. În acelaşi timp, toate fir­mele off-shore reprezentate de Ale­xandru Bittner în România, ca şi aface­rile sale, sunt re­pre­zentate juridic de cabinetul acesteia, Anastasescu şi Aso­ci­aţii, ca şi grupul „rusesc“ Conares-Mechel (în spatele căruia stau etnici evrei şi mafia lui Marc Rich), pe care l-a ajutat să preia combinatele metalurgice COS Târgovişte şi cel de sârmă de la Câmpia Turzii, atunci, în timpul guvernării Năstase, când casa Anastasescu era plătită de stat, prin AVAB. Anastasescu şi Asociaţii este co-autoare şi a altor privatizări, precum Terom Iaşi, Hidrosib Sibiu, Macomb, Lipsca, Prestări Servicii şi Com­prest Bucureşti (ultimele trei în favoarea lui Bittner sau a oamenilor acestuia, el fiind astăzi dispărut din prim-plan).

Marieta Anastasescu este însă implicată şi în afa­ce­rea casei din Zambaccian a lui Adrian Năstase, din care ea deţine un întreg etaj. Tere­nul pe care s-a construit casa a fost vândut fictiv de la Gabriel Bivo­laru prin două bă­trâ­ne, mama evreicei Mona de Freitas (Socec) şi mama Ro­xanei Bichel (omul de casă al clanului Năstase), de tranzacţie ocu­pân­du-se şi avo­catul Şerban Lovin, juristul israelienilor de la Hotelul Bucureşti (Radisson)¹. Şi cum o mână spală pe alta, israelie­nii au beneficiat de o protecţie abu­zivă din partea APAPS².

În anul 2009, preşedintele Traian Băsescu îşi dăduse acordul oficial de începere a urmăririi penale împotriva lui Muşetescu pentru pri­va­tizarea Alro Slatina şi Alprom (cele date de regimul Năstase evreilor ruşi ai lui Marc Rich). Urma să fie, cel mai probabil, interogat asupra mai multor ase­me­nea privatizări. Nu a mai fost să fie, căci face brusc un can­cer galopant şi se stinge în acelaşi an, motiv pentru Adrian Năstase să îl plân­gă pe blogul personal în data 18 octombrie 2009: „A murit Ovidiu Muşe­tescu. Un vechi prieten. Un coleg de politică şi unul dintre cei mai loiali membri ai partidului. Ne ştiam de prin 1990. Mi-l aduc aminte de atunci, de la întâlniri... Am fost de atâtea ori împreună. Inclusiv în guvern. Devotat, discret, eficient, a plecat aşa cum a trăit. Fără să supere pe ci­neva. Fără să deranjeze... Ovidiu a fost unul dintre puţinii pe care i-am cunoscut în po­litică, loial echipei până la căpat.“ (Loial şi prin moarte?)

Vova merge mai departe

Vladimir Cohn s-a născut în Uniunea Sovietică în anul 1944 şi a ajuns în România cu taică-său, care avea misiunea instalării comunis­mu­lui. Avea să se reorienteze, însă, şi, în timp ce româ­nii trăiau în comunism, el, Vladimir Cohn ajunge „mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Ame­ricii“. Antrenorul echipei de fotbal a ministerului de Interne, Dinamo, Cornel Dinu, pleca chiar înainte de „revoluţia“ din 1989 într-o de­plasare în Italia, unde ajungea în 13 decembrie 1989 şi unde îl prind revoltele de la Timi­şoara din 16-17 decembrie.

În 18 decembrie el discuta cu prie­te­nul Vladimir Cohn, care îi spu­nea: „Cornelică, acesta este sfârşitul lui Ceauşescu. La Fonte dei Marmi (orăşel de lângă Florenţa) m-am întâlnit cu doi colonei americani. Îi ştiu de mult. Mi-au spus că acum este sfârşitul lui Ceauşescu. S-a ho­tărât la Malta. La Timişoara a fost doar începutul. Urmează şi la Bucu­reşti. Tot ei mi-au împărtăşit că tot la Malta s-a hotărât ca în România să acţi­o­ne­ze ruşii. Mâine eşti în Bucu­reşti. Vezi ce poţi să faci, te cunoaşte lumea, te duce mintea!“.

Şi, într-adevăr, întors la Bucureşti, Cornel Dinu s-a lipit de evreul Petre Roman, prieten cu Cohn, Roman devenind premierul revoluţiei cu ajutorul lui Brucan, iar pe Dinu numindu-l secretar de stat în ministerul Sporturilor imediat după revoluţia din 1989, până în 1992. Din această poziţie, Dinu ajunge acţionar al FC Dinamo, împreună cu Cohn şi cu alţii (Niculae Badea, Cristi Borcea).

Apropiat cercurilor puterii de la Bucureşti, Vladimir Cohn a fost vice­preşedinte al clubului de fotbal Di­namo Bucu­reşti. De la tatăl său, co­misarul sovietic Kom­in­ter­nist, s-a ales prietenia cu Petre (Neu­lan­der) Ro­man, tot fiu de co­mu­nist evreu, prim-mi­nis­­tru al Ro­mâ­­niei. A devenit celebru prin deţinerea clu­bu­lui-res­ta­u­rant Nasty din Bucu­reşti şi prin scan­dalul pri­­va­ti­ză­rii uni­cu­lui producător de carton pre­sat din Ro­mâ­nia, fabrica Rom­Carton S.A., unde a bătut salariaţii cu aju­torul po­liţiei lo­cale, după care fa­bri­ca a ajuns parte a grupului evreiesc Ross­mann, cel mai mare pro­du­că­­tor „european“ din ambalaje de carton ondulat.

Deşi contestat public ur­ma­re privatizărilor contro­ver­­sa­te al căror protagonist a fost, de la ICCH Tr. Severin la fabricile de hărtie de la Su­ceava şi de la Ghimbav, Vladimir Cohn a preluat în 2003 de la A.P.A.­P.S.-ul lui Muşetescu, în con­diţii extrem de du­bioase, cel mai mare combinat de ce­lu­loză şi hârtie din Ro­­mâ­nia, cel de la Brăila, botezat apoi Celhart Donaris.

Concret, firma lui Cohn, Ecopack & Ecopaper, a achi­zi­ţi­­onat de la sta­tul român combinatul brăilean pentru nu­mai 1 milion de do­lari (deşi exis­­tau oferte mai bune), în con­di­ţi­ile în care com­­bi­na­tul nu avea datorii la stat, având chiar un pro­fit net în 2002 de 100 mili­arde de lei (de trei ori mai mult de­cât suma cu care Cohn a cumpărat afa­ce­rea, 33 mi­li­arde de lei), la ca­re se adăugau importante con­tractele in­­ter­ne şi ex­terne moş­­­te­ni­te de noul patron. Însă, în loc să dez­volte fabrica, Cohn a concediat rapid cca 800 de an­gajaţi, „pro­gra­­mul de restructurare“ (salariile compen­sa­torii - 2 mi­li­oa­ne de euro) fiind rea­li­zat cu bani de la buget de stat prin apli­ca­rea O.G. 8/2003. Aşa că statul a plă­tit cu 1,2 mili­oa­­ne de euro mai mult de­cât a câş­­­ti­gat, ca să dea cel mai mare com­binat de hâr­tie afa­ce­ristului evreu. Cu ajutorul APAPS (agen­ţia sta­tu­lui), Cohn a închis sec­ţi­i­le Cartoane şi Hâr­tie igi­e­nică (cu pro­dusele cele mai ieftine din Ro­mâ­nia), vânzând ino­xul şi ti­ta­nul din utilaje, ca şi materialele de construcţie.



Averea lui Vladimir Cohn a fost estimată la 100 de milioane de euro, bani depozitaţi în Elveţia, inclusiv în conturi secrete precum la HSBC Private Bank, filiala eleveţiană a băncii britanice HSBC (administrată de familia Rothschild), ce a obţinut profituri importante din administrarea de conturi secrete de peste 100 miliarde de dolari ale unor organizaţii cri­mi­nale, traficanţi de arme şi diamante, lista deponenţilor incluzând şi familii regale şi miliardari influenţi. Potrivit unui raport publicat de International Consortium of Investigative Journalist (ICIJ) în 2015, banca elveţiană a ajutat peste 100.000 de indivizi şi companii din 200 de ţări să eludeze fiscul, ascunzând identitatea deponenţilor. Acelaşi raport arată că circa 220 de clienţi ai HSBC Elveţia, cu conturi totale de 1,3 miliarde dolari, au legă­tu­ră cu România, iar 11 au cetăţenie sau paşaport românesc. Contul lui Cohn de la HSBC este asociat cu firma Kameran Financial - Elveţia, implicată în România în afacerea de ambalaje de carton Ecopack din Ghimbav.

Este evidentă prietenia pe care Vova Cohn a avut-o cu guver­na­rea PSD-istă din 2001-2004, care i-a adus şi mai multe fabrici româ­neşti, şi din faptul că s-a asociat în afaceri şi cu penalul Remus Truică, şef de cabinet în guvernul Năstase.

Supranumit şi „Regele Cartonului“ din România, Cohn a pros­pe­rat după criza din 2008, urcând în top 300 cei mai bogaţi români, în urma afa­cerii sale din industria cartonului şi a hârtiei, prin fabricile Romcarton din Bu­cureşti, Ambro din Suceava sau EcoPaper (fostul Celohart) din Zărneşti, el fiind de fapt un fel de monopolist al domeniului. Aşa că în 2017, Vova Cohn voia să cumpere şi hotelul de lux de 5 stele Rex din Mamaia de la familia afaceristului Dan Adamescu, după moartea acestuia.

În acelaşi timp, familia lui face obiectul subiectelor de can-can. Astfel, fiul său, Martin Cohn, stabilit în West Village, Manhattan-New York (SUA), trece drept „unul dintre cele mai apreciate modele masculine la New York“, care prezintă... haine de damă cocoţat pe tocuri extrem de înalte.