O nouă materie: Holocaustul1. Controversata problemă a pretinsei participări a României la Holocaustul împotriva evreilor, respectiv la procedurile de exterminare a naţiei evreieşti, l-au determinat pe preşedintele român Ion Iliescu, prins la rândul său cu viclenie în dispută cu ziarele israeliene, să dispună constituirea unei Comisii Internaţionale [a se citi Evreieşti] pentru studierea Holocaustului.
În tot acest timp, o comisie a Academia Română s-a angajat în elaborarea unei ample lucrări bazată pe studii ale istoricilor români. Înainte, însă, ca această comisie să îşi poată prezenta rezultatele cercetărilor, un profesor de istorie de origine evreiască, Oliver Lustig, s-a adresat cu succes guvernului român (Adrian Năstase), cerând şi obţinând ca din anul 2004 să se introducă în şcolile româneşti o nouă materie: Holocaustul.
Elevii află primii necunoscutele Holocaustului din România! titra presa centrală românească în decembrie 2003, adăugând:
„Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care autorităţile nici măcar nu s-au pus de acord dacă în România a existat sau nu Holocaust …În prezent, oficialii români se mai întreabă dacă a existat sau nu Holocaust în ţara noastră sau în teritoriile controlate de români, dar în acelaşi timp, vor ca din anul 2004-2005 să introducă o materie specială, care să-i lămurească pe elevii de gimnaziu şi de liceu în legătură cu această problemă.“
Că nu mai încăpea nici o discuţie şi că totul era de fapt o acţiune menită să cultive „filosemitismul“ la tinerii români, o demonstrau declaraţiile celor de la Ministerul Educaţiei, în frunte cu ministrul Al. Athanasiu: „Din anul şcolar viitor, Holocaustul se va studia ca disciplină în gimnaziu, la clasele V-VIII. În prezent, în manualele de istorie există câteva capitole ce tratează această problematică, dar nu este de ajuns. Va exista o disciplină separată în acest sens ...Programa elaborată are în vedere o istorie a evreilor în România, un aspect general, dar se va insista pe problema Holocaustului... S-a simţit nevoia cunoaşterii comunităţii evreieşti de pe teritoriul României, comunitate care a fost foarte bine reprezentată. Problema legată de Holocaust este deosebit de sensibilă şi se impune educarea noii generaţii în spirit tolerant. Formarea profesorilor în ceea ce priveşte problematica evreiască a început încă din anul 2000“.
Acelaşi ministru al guvernului Năstase care a promovat programul şcolar de prezentare pozitivă a întregii activităţi evreieşti din România, analiza şi posibilitatea destituirii lui Alexandru Mironov din funcţia de secretar general al Comisiei UNESCO din România, urmare pretinselor afirmaţii făcute de acesta împotriva evreilor.
În final, un membru al Comisiei pentru studierea Holocaustului declara presei că nu are cunoştinţă despre existenţa unei programe de învăţământ pentru studierea Holocaustului: „E posibil să vă referiţi la manualul Consiliului Europei, tradus şi la noi cu sprijinul Editurii Hilderman şi al Ministerului Culturii şi Cultelor“. Că nu era astfel o demonstra faptul că manualul şcolar românesc urma să se ocupe cu precădere de istoria evreilor din România1.
După ce făcea o vizită în Israel, în martie 2004, ministrul român al educaţiei, acelaşi Athanasiu, declara că istoria Holocaustului trebuie să devină în liceele din România o materie de sine stătătoare, susţinută de un manual care să dezvolte subiectul. „Acest lucru a fost bine primit de partea israeliană, iar eu îl socotesc un lucru absolut necesar - adăuga el -..., problema Holocaustului face parte din istoria europeană. Chiar în proiectul Constituţiei europene se vorbeşte de civilizaţia iudeo-creştină care stă la baza civilizaţiei europene“.
Cu asemenea manevre, elevii români ar putea fi împinşi finalmente chiar la ura de propriul neam, după ce vor fi învăţaţi că strămoşii lor au fost nişte asasini, şi vor vedea că ei trebuie să plătească pentru aceasta. Vor putea fi lăsaţi chiar repetenţi dacă nu îşi însuşesc „lecţia de istorie“ concepută de duşmanii neamului lor, care se poartă precum stăpânii lumii într-un nevăzut război pe care l-ar fi câştigat.
S-au mai găsit însă români care, cu riscul de a plăti preţul libertăţii să încerce să transmită noilor generaţii adevărul, astfel încât conştiinţa acestora să nu fie pervertită spre sentimentul de auto-negare a identităţii şi demnităţii naţionale. Unii dintre aceştia sunt Paul Goma, Ion Coja, Vasile Zărnescu sau Marius Albin Marinescu (dar nu sunt singurii).
Holocaust în România?
Când preşedintele Iliescu a declarat în 2003 pentru ziarul israelian Ha’aretz că Holocaustul a afectat şi alte populaţii, nu numai pe evrei, el a fost imediat sancţionat de istoricul evreu Armand Goşu, cu remarca că polonezii sau ruşii nu pot fi consideraţi victime ale Holocaustului nazist, căci în alte ocazii şi ei s-au dedat la asasinarea evreilor: „Polonezii, ucrainenii şi ruşii au fost victime ale masacrelor germane, însă nici un moment nu se poate vorbi de un Holocaust în aceste cazuri. Măcar şi pentru faptul că aceştia, la rândul lor, au participat, în câteva cazuri, la suprimarea evreilor“.
Dar crimele evreilor cum se raportează la acuzele aduse românilor? La Muzeul Holocaustului din Washington şi la sucursalele sale lucrează foarte mulţi specialişti, istorici şi peste un milion de cadre (toţi vor să mănânce din „industria“ şantajului istoric şi politic), dar nici unul nu a reuşit să descopere crimele comise de evrei asupra românilor. Iată câteva adevăruri, ce nu apar în „manualele“ de istorie, deşi au o deosebită importanţă pentru lămurirea „contenciosului“ româno-evreiesc:
Retragerea românilor din Bucovina. Reproducem declaraţia unui român, Raul Volcinschi, profesor universitar din Cluj, care locuia în Cernăuţi când în 1940 Bucovina a fost luată României de Rusia sovietică.
„În seara zilei de 27 iunie [1940] la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s-a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai... Nimic despre ultimatum! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi de «ăia»! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger, Feibiş, Fisher, Abacumov, Eisinger, Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând «Zum Flugplaz!» («La aeroport!»). M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.
În grupul amintit se afla şi [evreul] Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50 la Securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori: «pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ!»
Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la Securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.“1
Iată ce scria şi ziarul Universul în acele zile:
„La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie ora 1030, evreii şi deţinuţii de drept comun liberaţi din închisori au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi i-au jefuit şi maltratat pe refugiaţi. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice şi câţiva gardieni [români]. Evrei tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii români, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore şi, suindu-se pe monumentul Unirii, au arborat drapelul roşu. Tot ei au doborât crucea de pe catedrală şi au înlocuit-o cu steagul roşu şi cu portretul lui Stalin. Evreii de pe margine fotografiau scenele de maltratare, mai ales de umilire a militarilor, a teologilor, a preoţilor.
La Soroca, evreii conduşi de avocatul Michael Flexer (Fluchser) au ocupat primăria şi au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi pe ajutorul său Eustaţiu Gabriel.“
[Sursele documentare arată că banda evreiască a avocatului Flexer-Fluchser i-a mai ucis pe administratorul financiar Gheorghiu, pe avocatul Stănescu sau pe căpitanul Georgescu.]
„Legiunea de jandarmi Cernăuţi, care a fost evacuată la Rădăuţi, are următoarele pierderi: plutonierul Iacob, şeful postului jandarmi Bărăuţi-Cernăuţi, omorât de evrei; 10 jandarmi militari în termen dispăruţi; Legiunea Jandarmi Rădăuţi, din care au fost evacuate 9 posturi are următoarele pierderi: şeful postului Iabloniţa, mort în luptele cu evreii comunişti.“
Retragerea din Basarabia. Cu o lună înaintea începerii ocupaţiei militare sovietice a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Kominternul sovietic a însărcinat doi evrei, M. Leibovici şi I. Morgenstern, membri ai Partidului Comunist Român cu partea informativă a ocupării teritoriilor.
Iată şi câteva mărturii:
„Evreii din România au fost informaţi de ocuparea Basarabiei înainte de darea ultimatumului de către U.R.S.S., dedându-se la o intensă propagandă şi pregătind din timp steaguri roşii şi placarde cu trăiască armata sovietică şi Stalin.“
(Nota Informativă nr.127/25.VII.1940,
Arh. M.Ap.N. fond Corpul 4 armata, dosar nr.69)
„Joi, 28 iunie 1940, la 6 dimineaţa, mă aflam la Comandamentul Corpului 3 armată. De cu noapte se anunţase: trupele sovietice vor intra în Chişinău la orele 10. La ora 7, s-a anunţat că sovieticii vor intra la orele 14. În grădinile publice şi-au făcut apariţia bandele teroriste, arborând steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc autobuzele, trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor. Evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi să le jefuiască... Ofiţerilor li se smulg tresele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă drumul în hohotele de râs ale «populaţiei locale». Unii militari sunt duşi - nu se ştie unde, fiindcă în spatele civililor se află militari ruşi, ei îi preiau... La Chişinău au fost împuşcaţi comisarii Pascal, Nicolae, Mateescu, Severin şi Stol.“ (Universul 28 iunie 1940)
„Au fost reţinuţi în timpul retragerii şi făcuţi prizonieri 282 ofiţeri, dintre care cca 100 erau activi. În timpul Retragerii, ucişi, dispăruţi: 356 cadre, 42.876 soldaţi şi gradaţi.“
(Bilanţul Comunicat de Marele Stat Major)
„Ce-am văzut am să spun şi la morţi... Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi arme. Ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi... Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi ciomege, ne trăgeau de picioare de pe cai, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai ales femeile [evreicele] erau turbate... Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne-ntoarcem! Atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor.“
(scrisoarea soldatului C-tin Delea din Teleorman
către familie, reţinută de cenzura militară)
„La Chişinău, 400-500 evrei constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul Spitalului de Copii, ca imediat clădirea acestuia să le fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele l-au împuşcat, după care au năvălit în spital devastându-l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri.“
(Arhiva M.Ap.N., fond Marele Stat Major, Secţia 2, dosar nr.941)
„La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi, care au scăpat numai datorită intervenţiei unui detaşament de jandarmi ce a făcut uz de arme; Inspectorul financiar Preoţescu şi fostul inspector financiar, pensionar, Pădureanu din Chişinău au fost împuşcaţi. La Chişinău, listele de executări au fost întocmite de intelectualii comunişti evrei avocat Carol Steinberg, avocata Etea Dinor şi dr. Derevici... Perceptorul şi notarul din comuna Ceadar-Lung (Tighina) au fost omorâţi; preotul din Tighina; şeful postului de jandarmi din Abaclia (Tighina) a fost împuşcat de trei evrei ...Comisarul ajutor Chela Grigore de la poliţia Vâlcov, sunt indicaţiuni că a fost omorât... În Cazaclia şi Ceadarlunga au fost omorâţi notari, preoţi şi poliţişti... La Reni au fost incidente grave între evreii care împuşcaseră 2 marinari români şi autorităţile militare româneşti. Evreii purtau brasarde roşii…
În exodul lor, refugiaţii [români] au avut de întâmpinat vexaţiuni, umilinţi şi lovituri, iar în unele cazuri au trebuit să lase în urmă morţi, numai datorită comuniştilor evrei, care, în afară de acestea, i-au devalizat de puţinele lucruri cu care mai scăpaseră.
Pe de altă parte, pentru a împiedica retragerea populaţiei româneşti, evreii distrugeau vehiculele cu care se retrăgeau românii, iar în unele cazuri au încercat să incendieze traversele de cale ferată pentru a provoca deraieri.“
(Raportul Biroului 2 contrainformaţii din 3 iulie 1940,
Arhiva Marelui Stat Major, dosar nr.14.033)1
„Ciocniri între populaţia evreiască şi refugiaţi şi trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopţii; sunt şi victime... În oraşul Iaşi populaţia evreiască, în majoritate simpatizantă comunistă, arată pe faţă bucuria vecinătăţii ruşilor pe Prut şi are o atitudine sfidătoare. Această atitudine nemulţumeşte şi îngrijorează populaţia românească, care vede o agravare a situaţiei în viitor.“
„Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, furând tezaurul instituţiilor statului etc... Astfel, în afară de cele raportate: s-a atacat camionul cu tezaurul administraţiei Soroca furându-se circa 157 milioane lei şi asasinându-se administratorul financiar.“
(Raportul nr.1.764 al locotenent-colonelului Ion Palade
din 30 iunie 1940 către Marele Stat Major)
„După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în iulie 1941, criminali ca Rozenberg, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluchaeser, Glinsberg, Zuckermann, Burmann, Glaubach - chiar şi «marii ruşi» de la Popăuţi care, pe când ucideau popi, declarau că ei vor „Moldova până la Seret!“ au şters-o în furgoanele Armatei Roşii, nu au rămas să dea seama faptelor lor...“
(Paul Goma, Secerişul Roşu)
Istoria topită. Deşi în zadar, în anul 1994 un grup de istorici militari (locotenent-colonel Alesandru Duţu, colonel dr. Nicolae Ciobanu, locotenent-colonel Alexandru Oşca, colonel Aurelian Miriţă, locotenent-colonel Petru Out), împreună cu istoricii dr. Constantin Botoran, dr. Ion Alexandrescu, dr. Ion Calafeteanu, dr. Maria Covaci, Irina Guţu şi Gheorghe Pintilie au efectuat pentru Fundaţia Culturală Română un volum de cercetări istorice pe tema Situaţia evreilor din România în anii celui de-al II-lea Război Mondial. Lucrarea avea egida Institutului de Istorie şi Teorie Militară, Arhivelor Statului-Bucureşti, Arhivei M.Ap.N. şi a Centrului de Studii Transilvane.
Au rezultat trei volume ale unui studiu, primul cu o asemenea tematică în istoriografia românească, care reda, în lumina adevărului istoric, situaţia evreilor din România în perioada 1939-1947. Autorii considerau că „elucidarea ştiinţifică a acestei problematici, neglijată de cercetarea istorică românească, nu se poate face decât pornind de la sursele primare, de la izvoare“.
Cartea-document se referea la evoluţia demografică şi apariţia problemei evreieşti în România, statutul politico-juridic al evreilor, legislaţia antievreiască, atitudinea agresivă a evreilor în timpul retragerii armatei şi autorităţilor civile române din Basarabia şi nordul Bucovinei (iunie 1940), reacţia militarilor români faţă de aceste manifestări antiromâneşti şi implicarea lor în „pogromul“ de la Iaşi (iunie 1941), refuzul autorităţilor române de a ceda presiunilor germane privind aplicarea în România a „soluţiei finale“ de exterminare a evreilor, deportarea evreilor din Basarabia, nordul Bucovinei şi Herţa în Transnistria, regimul dur din lagăre şi readucerea unora dintre deportaţi înapoi în ţară, emigrarea evreiască etc.
Lucrarea nu numai că nu a mai fost difuzată, dar... a fost pur şi simplu topită, ca în vremurile celei mai dure cenzuri. Împrejurările sunt enigmatice, dar reacţiile prof. Ion Coja arată că distrugerea cărţii este rezultatul presiunilor exercitate în acest sens de către conducerea Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România asupra lui Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române. Profesorul Coja, care a făcut mari eforturi pentru a publica lucrarea topită, a adresat un memoriu-protest ambasadei Israelului, în timp ce româno-israelianul Teşu Solomovici îşi permitea chiar să-l ameninţe pe dl. prof. Ion Coja când în iunie 2003 afirma public: „a publica toate documentele, unele insuportabil de antievreieşti, fără a le însoţi de un minim aparat critic, poate implica şi penalul“.1
În acest fel, probele apărării românilor sunt permanent ascunse judecării publice, fiind permise numai probele acuzării, şi dintre acestea multe mincinoase. Iată un exemplu, narat de scriitorul Paul Goma:
„«Voi ne-aţi trimis la Auschwitz!», voi fiind noi, românii... Logică de cristal, ilustrată de ultramediatizatul Elie Wiesel, cel care prin 1980, declara la televiziunea franceză că el şi ai săi din Sighet fuseseră arestaţi şi trimişi la Auschwitz - în aprilie 1944 - de către... jandarmii români! Am mai spus-o? Ei bine, am s-o re-re-spun. Eugéne Ionesco atrăsese atenţia prietenului său asupra adevărului: Transilvania de nord - deci Sighetul - fusese, între 30 septembrie 1940 şi primăvara anului 1945 sub ocupaţie maghiară, prin urmare jandarmii erau unguri, nu români... Wiesel răspunsese că nu contează «amănuntul», oricum francezii tot nu cunosc istorie şi puţin le pasă de «asta».
Mie îmi pasă de «asta» - ca român, ca basarabean.
Evreii au tot vorbit în ultima jumătate de veac despre asta a lor; şi tot vorbind, au monopolizat Cuvântul, au monopolizat suferinţa: pentru ei nu există, în Istorie, decât un singur genocid, cel al căror victime au fost ei şi nu acceptă că în lagărele naziste au fost exterminaţi şi ţiganii şi slavii în general, în special polonezii: începând din septembrie 1939 ucrainenii, ruşii după iulie 1941...“
Puţinele lucrări ştiinţifice ce adoptă şi poziţii favorabile românilor nu au un circuit public real, ceea ce face ca informaţiile conţinute de ele să nu aibă nici o eficienţă politică (căci problema, ridicată azi de cercurile evreieşti, este una politico-economică). Aşa este şi cazul lucrării lui Ioan Scurtu şi C-tin Hilbor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru (Bucureşti 1992, Editura Academiei de Înalte Studii Militare), care a avut o circulaţie redusă. Alţi autori practică autocenzura. Este cazul istoricului Alex Mihai Stoenescu, care în lucrarea sa Armata, mareşalul şi evreii (1998), a dat cu măsură câteva exemple ale atrocităţilor comise de evrei împotriva românilor: „Am renunţat la publicarea unor documente despre atrocităţi şi umiliri scandaloase, pentru a nu produce resentimente, scopul acestei lucrări fiind cu totul altul“. „Istoricii“ evrei nu au însă astfel de scrupule, scopul lor fiind damnarea publică internaţională a românilor, care „au fost mai răi decât nemţii şi austriecii“, zic ei. „România a ucis, a ucis, a ucis!“ ţipa ca un apucat în 2001, în plenul Academiei Române, promotorul nr.1 al industriei Holocaustului, Elie Wiesel.1
«Adevăruri» virtuale!
Beneficiind de resurse fără egal, «Industria Holocaustului» a ajuns astăzi la o amploare a stadiului cultivării şi dezvoltării incredibilă şi iraţională. Acest apogeu al investiţiilor ar fi meritat şi necesar unor cauze mai nobile, cum ar fi istoria ştiinţei sau cultura.
Aşa-zisul «Muzeu al Holocaustului» din Washington (transformat în „agenţie federală“ a SUA încă din timpul mandatului preşedintelui Bill Clinton), cu numeroasele sale replici în întreaga lume, este acum reprodus în amănunt şi pe Internet, ca realitate virtuală. Dacă într-o lună muzeul real este călcat de cca 200.000 de vizitatori, site-ul în schimb înregistrează şi 1.000.000.000 de vizitatori. Cu cca 1 milion de lucrători ce-l deservesc în întreaga lume, muzeul beneficiază şi de investiţii pe măsură în „high-tech“, mai ales în ceea ce priveşte varianta virtuală a muzeului.
Asupra „exponatelor“ muzeului din varianta on-line, fiecare persoană care intră pe site poate să aplice opţiunea zoom pentru a cerceta îndeaproape „documente“ şi detalii ale obiectelor, „filme documentare“ şi „comentarii ale unor specialişti ai muzeului“. Cu alte cuvinte, o adevărată maşină infernală a propagandei. De fapt, evreii americani au obţinut de la guvernanţii SUA ca americanii să fie obligaţi să contribuie la cheltuielile muzeului, 67% din bugetul total al acestuia provenind din taxe „cetăţeneşti“, iar după Washington Report rezultă că numai într-un an bugetul muzeului se ridică la cca 40 de milioane de dolari.
Dostları ilə paylaş: |