Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

CREDINŢA CĂ DUMNEZEU NE AJUTĂ

„Credinţa că Dumnezeu ne ajută” este deseori o proiecţie psihologică, o interpretare personală a evenimentelor în funcţie de interesele omeneşti. Dacă aşteptările noastre nu sunt împlinite după cum dorim, atunci zicem că ne scade credinţa. Pe şleau spus, Dumnezeu ne dezamăgeşte. Asta fiindcă ne-am amăgit singuri, presupunând că ştiam cum gândeşte El sau, mai grav, impunându-i să acţioneze după mintea noastră. Când lucrurile se rezolvă oarecum bine, credinţa ne creşte. Iată deci cum ne creăm singuri propria ideologie, una foarte simplă, elementară.

De fapt, cum anume acţionează Dumnezeu şi legile Sale spre „binele nostru superior” este o chestiune de studiu şi introspecţie. Această înţelegere nu vine imediat şi la oricine. Nici în totalitate. Ea trebuie cultivată. Studiul cărţilor sapienţiale, a diverselor tradiţii spirituale, rugăciunile, meditaţiile individuale, discuţiile cu oameni elevaţi ne ajută să înţelegem tainele Dumnezeirii. Ne ajută să pricepem cum şi cât ne ajută Dumnezeu prin îngerii Săi. Pe noi şi pe ceilalţi.

În sensul celor de mai sus, controversatul Osho spunea în discursul „Dumnezeu este mort” un lucru care sună groaznic dacă nu este corect înţeles: «Este absolut necesar ca Dumnezeu să fie mort. Este o ficţiune confecţionată de om pentru consolare. Consolarea este opiu, vă împiedică să cunoaşteţi realitatea. Iar viaţa trece aşa de repede pe lângă voi... Cine vă dă un sistem de credinţă vă este duşman. Sistemul devine un obstacol în faţa ochilor şi nu mai puteţi vedea adevărul. Chiar şi dorinţa de a afla adevărul dispare.»

Cu alte cuvinte, noi nu Îl înţelegem complet pe Dumnezeu cel adevărat şi de aceea ne fabricăm propriile teorii despre El, mai mult false decât adevărate. Dumnezeul „nostru” este neviabil, născut deja mort... Dumnezeul cel viu nu poate fi restrâns la concepte, reguli şi emoţii omeneşti.

Nu întâmplător, Apostolul Pavel, inspirat de Mântuitor, punea iubirea mai presus de credinţă. IUBIREA CRISTICĂ înglobează şi intuirea adevărului. Iubirea universală nu poate fi păcălită de credinţa într-o idee falsă. Iubirea divină este o binecuvântare, un dar preţios, mai greu de obţinut decât orice altceva...

Credinţa şi deziluzia nu au lipsit şi nu vor lipsi niciodată din firea omului. Numai prin iubire (agapé) putem să ne ridicăm deasupra acestei dualităţi şi dileme chinuitoare. Iubirea le îmbrăţişează pe amândouă ca făcând parte din măreţia şi slăbiciunea omului.

Osho a fost, de multe ori, profund şi fascinant. Dar spusele sale pot fi înţelese total anapoda. De altfel, nici practicile spirituale propuse discipolilor săi nu au dat rezultatele sugerate de discursurile sale... El a fost, mai mult decât orice altceva, un filosof remarcabil al spiritualităţii.

Nu doar Osho folosea metafore şocante şi controversate. Isus din Nazaret era văzut de contemporanii Săi ca un izvor de înţelepciune şi Pace sufletească. Dar acelaşi Isus i-a avertizat pe cei mai apropiaţi: «Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.» (Matei 10:34) Şi chiar aşa s-a întâmplat... Desigur, e vorba despre RĂZBOIUL SPIRITUAL dus cu răul din lume. Acesta se manifestă în viaţa de zi cu zi a multora dintre noi, răpindu-ne pacea. Un adevărat creştin e cel care vrea să-I semene lui Isus – nu la fizic – ci la hotărâre, inteligenţă, iubire şi dorinţa de Bine. Dar acest fel de credincios – de orice religie ar fi el – întâmpină întotdeauna opoziţia ignoranţilor şi răilor. Viaţa sa duhovnicească e Pace, dar viaţa printre semeni e război. Crucificarea Mielului lui Dumnezeu este pilda nemuritoare că diavolii încarnaţi pe lume nu tolerează Binele şi pe cei ce Îl slujesc loiali. Într-un război, sunt inevitabile pierderile şi suferinţele, dar ele nu trebuie traduse ca o „trădare” din partea lui Dumnezeu!

 

PUTEREA CREDINŢEI SPIRITUALE

„Credinţa” NU înseamnă admiterea faptului că există nişte Forţe invizibile inteligente care se amestecă în realitatea oamenilor. Aceasta este ştiinţă spirituală. Din acest punct de vedere, toate credinţele religioase sunt de acord şi spun cam aceleaşi lucruri despre viaţa subtilă, invizibilă, cerească, angelică, nepământeană. Mai există o diferenţă: ştiinţa are puterea şi interesul să se corecteze, iar credinţa niciodată. Ştiinţa caută permanent adevărul, credinţa l-a găsit odată pentru totdeauna.

Credinţa de tip religios se bazează pe aceste Forţe exterioare în realizarea scopurilor tale pământeşti: pentru a învinge boala, suferinţa, bătrâneţea, sărăcia, urâtul din lume, moartea – toate aversiunile tale. Uneori, ai impresia că ai succes, că doar credinţa te-a ferit de ce era mai rău. Dar credinţa se întâlneşte mereu cu dezamăgirea, sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede...! Lumea nu se schimbă peste noapte doar fiindcă tu gândeşti pozitiv. În afară de situaţia unei regretabile alienări mintale, realitatea îţi alungă iluziile, speculaţiile întreţinute de alţii sau prin autosugestie.

La ADMITEREA sa în cultul sau secta spirituală, credinciosul simte că devine alt om. Nu e doar autosugestie, ci el chiar primeşte nişte daruri spirituale de iniţiere, cu scopul de a-i întări credinţa că se află pe drumul cel bun. E valabil pentru toate credinţele, chiar rivale fiind. Mai mult, e valabil chiar şi pentru cultele dovedite a fi aberante, precum sectele apocaliptice sau cele sinucigaşe. Aceasta înseamnă ori că Dumnezeu este total imparţial cu toate religiile (binecuvântându-le pe cele benefice), ori, mai degrabă, că ajutorul vine în fiecare cult de la alte entităţi spirituale. În orice caz, nu putem spune că Dumnezeul Suprem are vreo preferinţă religioasă. Mai există şi varianta ca aceeaşi Mare Entitate spirituală să se comporte diferit faţă de diversele culte ce i se închină.

Lăsând de o parte manipularea psihologică prin carismă sau halucinaţiile şi autosugestia discipolilor, care joacă un rol important în religie, există şi dovezi obiective ale puterii credinţei religioase. De exemplu, unii penticostali din America dansează cu şerpi veninoşi³⁹, ferm convinşi că nu vor fi muşcaţi; iar cei mai temerari chiar se lasă muşcaţi, convinşi fiind că nu păţesc nimic – şi rămân teferi! (Ca o simplă observaţie, nu Isus îi scapă de fiecare dată, căci creştinismul ne îndeamnă ferm „să nu îl ispitim pe Dumnezeu” - Matei 4.1-10)

Tot aşa, în delta Gangelui există comunităţi religioase care nu acceptă că veninul cobrei îi poate ucide. Deşi muşcăturile de cobră sunt frecvente, sătenii supravieţuiesc miraculos, revenindu-şi fără tratament, ci doar cu rugăciuni la zeităţile hinduse. Iar cobrele continuă să mişune nestingherite pe drumuri, prin gospodării, printre copii (vezi documentarul BBC „Gange, fluviul dătător de viaţă”⁴⁰ minutul 26-28).

Credinţa religioasă nu se poate lipsi de anumite Forţe suprafizice. Nu intervine degetul lui Dumnezeu, ci o pleiadă de Entităţi spirituale necunoscute. Acestea îi lasă să creadă pe oameni ce vor, atâta timp cât ei se supun normelor fundamentale dorite de ele. Ideologia religioasă (teologia) este doar o unealtă (mai mult sau mai puţin perfectă) pentru a câştiga cugetul credinciosului.