Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

SPIRITUALIST SAU SPIRITIST?

Spiritualismul este curentul filosofic antinomic materialismului. Toate religiile şi cultele sunt spiritualiste, propovăduind că omul are un suflet care supravieţuieşte morţii corpului fizic. Profund înrădăcinată în om, această credinţă îşi dispută întâietatea cu aşa-zisul materialism, ce pune în centrul Universului gândirea umană, limitată şi limitativă. El cere mereu dovezi despre viaţa de Apoi, iar când le primeşte, le respinge ironic. Luat în serios, materialismul este o concepţie nihilistă, dezintegratoare a psihicului uman, considerând că viaţa şi universul sunt rodul întâmplării, care n-au nici un rost sau finalitate.

Admiţând că sufletul (sau spiritul) este nemuritor, nu mai avem decât o jumătate de pas până la a recunoaşte că este posibilă intrarea în legătură cu sufletele defuncţilor. Ceea ce religiile primitive chiar o pun în practică. Iar marile religii o fac şi ele, dar mai „cu perdea”. În acest punct, din concepţia spiritualistă se desprinde ramura mai radicală, spiritismul. Acesta caută să înţeleagă şi să aplice principiul comunicării între lumea materială şi cea spirituală. Spiritismul ştiinţific este datat relativ recent (are o vechime de circa 150 ani), dar fundamentele sale sunt cunoscute de mii de ani. Le regăsim în curentele religioase orientale şi în multe altele... Spiritismul nu este însă agreat public de teologia spiritualistă a marilor religii monoteiste actuale. De unde provine schisma ?

Teologia creştină afirmă că spiritul se naşte odată cu conceperea embrionului uman, vehiculul său material. Spiritismul afirmă că spiritul există din negura timpurilor, fiind creat de Dumnezeu în afara materiei. Teologia creştină susţine că, după moartea corpului, spiritul va vieţui veşnic în lumea de Apoi. Spiritismul, în schimb, susţine că spiritul se va mai întrupa de mai multe ori ca om, până în momentul când va fi evoluat suficient ca să nu mai sufere vreo experienţă terestră.

Acestea sunt diferenţele esenţiale care pun spiritualismul creştin şi spiritismul modern pe poziţii aparent ireconciliabile. Deşi susţinem cu toată forţa concepţia spiritistă, trebuie să recunoaştem avantajele celeilalte poziţii. Astfel, un teolog creştin are răspunsul de-a gata la întrebări dificile, precum: „Când a fost creat spiritul?”, „Dacă spiritul se reîncarnează, înseamnă că îi dispare personalitatea anterioară? Noua naştere este a doua moarte?”, „Dacă personalitatea nu e veşnică, înseamnă că existenţa omului după moarte este o iluzie?”...

Aici am atins o problemă subtilă şi sensibilă, fie pentru că nu prea a fost explicată, fie pentru că ne este mai greu s-o acceptăm. Avem cu toţii intuiţia că moartea nu este decât o treaptă către altă existenţă, dar oare ce fel de existenţă? Când ne gândim la supravieţuirea noastră după moarte, ne închipuim că măcar personalitatea, dacă nu şi corpul, într-o formă schimbată, va continua să dăinuie. De fapt, aşa şi este la început, în prima etapă. Urmează însă un proces destul de rapid de transformare a personalităţii, în sensul îndepărtării graduale a obiceiurilor şi ideilor eronate din punctul de vedere al legilor divine. Aceasta n-ar trebui să ne sperie, căci şi în timpul vieţii fizice personalitatea ni se cizelează, se transformă, de la tinereţe până la bătrâneţe. Întotdeauna ne identificăm cu personalitatea prezentă, fără a ne pierde însă identitatea ca persoană. Aşa e şi după moarte, nu ne pierdem identitatea, dar ne perfecţionăm personalitatea.

În momentul reîncarnării, s-ar părea că identitatea de sine dispare. Nu mai ştim cine am fost, ce am făcut, ce am ştiut şi reluăm procesul lent de formare a unei noi personalităţi. Este truda elementelor Naturii şi, mai ales, a spiritului de a construi şi a reconstrui viaţa umană. Oare, de aici să se fi inspirat mitul lui Sisif ...?

Într-adevăr, personalitatea umană nu este veşnică în sine, dar ea impregnează personalitatea spiritului etern. Toată experienţa omului nu se pierde, ci îmbogăţeşte spiritul. Cât despre identitatea de sine, ea ne este dată tocmai de spiritul din noi. Ca dovadă, persoanele „posedate”, cu personalitate dublă, îşi schimbă identitatea când sunt în posesia unui alt spirit. Dar noi suntem obişnuiţi să ne identificăm cu mintea noastră. Când însă dormim, ce se întâmplă, dispărem? Nu, nu mintea ne dă identitatea de sine, ci altceva, care, hai să acceptăm, este spiritul din noi!

 

EVOLUŢIA SPIRITUALĂ

Deseori putem citi sau auzi despre „evoluţia spirituală”. Cei mai mulţi se referă la evoluţia morală şi mintală a omului. Alţii, la dobândirea unor calităţi paranormale. Ei înţeleg că practicarea austerităţilor, tehnicilor psiho-somatice, meditaţiile, studierea unor doctrine, toate acestea îi ajută să-şi ascută simţurile, gândirea, intuiţia, sănătatea. Numai că nu întotdeauna spiritul omului are ceva de câştigat de aici. Singur spiritul ştie cel mai bine ce ar trebui să facă sau să suporte omul pentru ca el, spiritul, să se purifice şi să evolueze.

Prin urmare, practicile sunt cu adevărat spirituale doar dacă ele îl ajută pe om să recepţioneze mai clar dorinţele spiritului său şi să acţioneze în viaţă conform lor. Din păcate, există multe capcane care îl pândesc pe adeptul unei discipline esoterice. Nu întotdeauna el îşi dezvoltă personalitatea în mod armonios, ci exagerează într-un sens sau altul, ceea ce îl îndepărtează de idealul propus.

Deci, pe de o parte, este posibil ca omul să-şi amplifice anumite capacităţi personale, dar acestea ar putea fi în dauna spiritului său în încarnarea prezentă. Pe de altă parte, spiritul poate avea în vedere anumite fapte, sacrificii sau alegeri, pe care omul, plin de prejudecăţi despre ceea ce crede el că înseamnă „spiritualitate”, nu le va face.

 

SPIRIT ŞI PERSONALITATE

Spiritul are uneori, sau deseori, păreri diferite de cele ale minţii. Orice om normal poate avea momente sau perioade când nu este în acord cu glasul conştiinţei sale. De unde aceste identităţi diferite, de parcă omul ar fi construit din fragmente disparate ?

Spiritul este acelaşi şi înainte, şi după încarnare, şi după ieşirea din trup. Odată cu încarnarea într-un embrion, se creează o minte omenească nouă (tri-etajată în planurile fizico-eteric, astral şi mentalo-cauzal), ce dobândeşte o relativă autonomie. Orice alcătuire de materie subtilă se ordonează în jurul unui nucleu; cu cât alcătuirea e mai complexă, cu atât „centrul” este mai inteligent. Toate fiinţele (vii sau nevii) sunt conduse de către un spirit, mai mult sau mai puţin evoluat.

Autonomia minţii este relativă, mintea nu se manifestă coerent în somn (când spiritul e plecat din corp). Mintea are nevoie de lumina spiritului pentru a o anima. Deşi mintea pământeanului comun este cam rebelă faţă de spirit, numai acesta din urmă o poate pune în funcţiune. În timpul somnului, mintea fizică rămâne ataşată creierului, generând visele – uneori ca răspuns la mesajele trimise de spirit din călătoriile sale. Dar cum să interpretăm senzaţiile descrise amănunţit de pacienţii ieşiţi din moarte clinică: ridicarea corpului energetic (copia corpului fizic), intrarea în „tunel”, entitatea radioasă plină de iubire, peisajul paradisiac, mesajul divin...? De data aceasta, ieşirea corpului energetic se face şi cu preluarea minţii fizice (alcătuită din substanţă eterică densă), ce conţine memoria fizică şi întreaga personalitate a omului material.

La fel, şi la moartea ireversibilă, personalitatea rămâne integrală cele câteva zile până la dizolvarea corpului eteric şi minţii fizice (formată din materie eterică). Acestei perioade privilegiate, când mintea cunoaşte o stare de libertate şi putere nemaiîntâlnite, i se adresează tehnicile yoghine de atingere a stării de „nirvana”, specificate în Cartea Morţilor Tibetană, ca şi în alte tradiţii. Dacă însă omul nu a fost instruit în prealabil sau dacă nu vrea să renunţe la impulsurile grosiere, aceste câteva zile de plenitudine trec pe nesimţite şi natura îşi urmează cursul firesc. În mod natural, personalitatea se restrânge treptat în mintea astrală, iar, după câteva luni, rămâne doar cea a spiritului... Vom considera drept „cazuri speciale” acele spirite încă rămase ancorate în realitatea materială, adică fantomele.

Cu cât mintea este mai blocată şi mai densă, se accentuează gradul ei de auto-centrare, pierzând treptat simţul firesc al subordonării către Centrul spiritual. De aici, evidenta distincţie dintre minte şi spirit. Numai în cazul sfinţilor cu o minte super-rafinată, ea receptează spontan toate gândurile spiritului. Mintea şi spiritul gândesc la fel, iar sfântul poate spune: Eu sunt Spirit. Totuşi, mintea sa îşi păstrează calităţile intrinseci, pentru a se putea orienta în detaliile concrete ale lumii. Se confundă numai Voinţa şi Conştiinţa de Sine.

Mintea fizică, ca şi cea astrală şi cea mentalo-cauzală, are propriul său sentiment al individualităţii (asmita, sanscr.). El trebuie diluat într-atât încât auto-sacrificiul ego-ului în favoarea spiritului să nu pară dureros. „Distrugerea ego-ului”, ideal proclamat de unele căi spirituale, nu este un act de voinţă, ci un proces îndelungat de purificare a structurilor mentale. Nu suprimarea dorinţelor este calea înţeleptului, ci purificarea lor; adică păstrarea dorinţelor fireşti, personale, dar eliminând tendinţele răutăcioase, perverse, dăunătoare binelui şi vieţii. Mintea purificată, rarefiată, devine oglinda fidelă a spiritului, pierzându-şi apetenţa pentru eroare, păcat, acţiuni contrare voinţei spirituale. Ea va alege spontan doar ceea ce vine să îndeplinească planurile spiritului.

„Alungarea din Paradis” este chiar dobândirea minţii fizice (dense), care îl separă pe om de spiritul său. „Mărul cunoaşterii” este nevoia de a cunoaşte lumea prin intermediul minţii fizice. Procesul încarnării spiritelor semnifică „păcatul primordial”. El rămâne „păcat” doar dacă mintea îşi păstrează aspectul grosier, dar devine „mântuire”, sau „iluminare”, când ea se rafinează foarte mult. În schimb, când omul este egoist, mintea se centrează pe aspectele strict materiale, pierzându-şi contactul necesar cu spiritul.

Ca să exemplificăm cum poate o minte densă să pervertească adevărul, iată o posibilă interpretare a învăţăturii spirituale de mai sus, într-o optică deformată: „Omul este înrobit de spiritul său şi este sacrificat pentru interese duhovniceşti. Omul e vulnerabil, iar suferinţele sale nu-l interesează pe nemuritorul spirit. Spiritul îşi are motivele sale ascunse pentru care omul nu e lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte şi i se retează plăcerile vieţii; numai spiritul, singur, beneficiază, iar omul rabdă şi îi trece viaţa...” Aceasta este o viziune trunchiată a realităţii, pentru că, în fond, personalitatea umană este strâns împletită cu cea a spiritului. Ca dovadă, în cazurile de posesiune demonică sau de personalitate dublă, un alt spirit preia temporar funcţiile de comandă ale minţii suferindului, iar atunci survine pierderea memoriei, schimbarea felului de a fi şi a gândi, chiar modificarea fizionomiei, cu reluarea acestora după ieşirea din „transă”, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Prin urmare, individualitatea omului este dată de spiritul care locuieşte în el, dar mintea sa, limitată la preocupările lumeşti, nu are puterea şi fineţea de a sesiza realităţile subtile. Ca o ieşire din acest impas existenţial, anumiţi yoghini recomandă celor interesaţi să practice meditaţia introspectivă. Repetând mental întrebarea „Cine sunt eu?”, discipolul ar putea avea, la un moment dat, revelaţia propriului Sine – starea de samadhi. Ca ecou al frământărilor sale autentice, practicantul ar putea simţi o stare de expansiune în infinit, fericire indescriptibilă, iubire a tuturor fiinţelor şi lucrurilor, înţelegerea conexiunii universale dintre fapte şi urmări etc. Este numai o exemplificare parţială, de scurtă durată, a stării de spirit pur şi etern. Abia de atunci încolo începe cu adevărat cunoaşterea a ceea ce este SPIRITUL...

FERICIREA – ÎMPĂCAREA CU PROPRIA CONŞTIINŢĂ

„Ce este fericirea?”, „Cum s-o dobândim şi s-o păstrăm?”, sunt întrebări perene, rămase fără un răspuns mulţumitor şi definitiv. Şi aceasta pentru că întrebările sunt prost puse...

Ne naştem fără să o fi cerut, în condiţii care nu depind de noi, şi murim fără a înţelege de ce, lăsând în urmă părerea că „viaţa este deşertăciune”.

Învăţăturile spirituale ne dezvăluie că omul este un agregat de elemente diferite, combinate sub impulsul unor cauze diverse. Una din cauzele ascunse este bagajul karmic, adunat de spirit în existenţele anterioare, care uneori ne poate da răspuns la interogaţia „De ce mi se întâmplă asta tocmai mie?!”. Omul, ca orice obiect al lumii relative, nu are consistenţă prin sine, ci este o creaţie în perpetuă mişcare şi transformare, coordonată de spiritul propriu.

Pentru a afla fericirea, mult mai util ar fi să ne gândim „Ce să fac pentru ca spiritul meu să fie mulţumit?”. Astfel, ne-am pune necondiţionat în slujba stăpânului fiinţei noastre, cauza principală a vieţii, cel care ne dă coerenţă şi individualitate. Secretul fericirii, preconizat de orice cale spirituală, este renunţarea la căutarea excesivă a plăcerilor şi fericirii personale, în favoarea unui comportament non-egoist, dedicat scopului profund al spiritului încarnat. Punerea în armonie cu spiritul, împlinirea misiunii pe care şi-a asumat-o spiritul pentru această încarnare, aceasta este cheia fericirii omului...

Fără a deveni masochist, fără a şoca pe nimeni, fără a-ţi pierde minţile, poţi fi fericit, chiar dacă îţi subminezi micile sau marile plăceri egoiste. Dacă cineva merită să i te dedici, atunci acela este propriul spirit, care îţi va perpetua existenţa în eternitate. Lui să-i slujeşti, lui să i te sacrifici, fericirea lui să o doreşti – şi vei fi recompensat cu fericire.

Fericirea este împăcarea cu propria Conştiinţă.

Scopul oricărui spirit superior este în deplin acord cu Voinţa şi Iubirea Divină. Urmărind Plăcerea lui Dumnezeu, îţi mulţumeşti spiritul. Slujindu-ţi spiritul, Îl bucuri pe Dumnezeu. Aceasta este legătura esenţială şi indestructibilă dintre religii şi spiritualitate.

Să nu ne amorţim însă vigilenţa! Adoptând mecanic nişte norme şi idei spirituale, aplicându-le fără discernământ, fără dorinţa sinceră de a nu încălca legile universale, nu vom evolua, dimpotrivă. Egoismul spiritual ne îndepărtează de Divinitate cu viteza luminii !

2000