Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

SUNT SCEPTIC, DAR MĂ TRATEZ...

Gândirea este o activitate psihică permanent dubitativă. Finalitatea gândirii sunt însă concluziile, îndoiala fiind doar mijlocul obţinerii lor. Dacă ele lipsesc, ca în cazul scepticismului, poate apare inconfortul şi deciziile absurde în situaţii critice. Gândirea este mobilă, iar scepticismul este doar o fază primară a gândirii.

Ca atitudine cvasi-permanentă, scepticismul se opune credulităţii. Dacă ultima trage concluzii fără a verifica vreodată ipotezele, primul lansează continuu ipoteze fără a ajunge vreodată la concluzii. Evident că sunt două extreme care reflectă abateri faţă de actul de gândire corect.

În ştiinţă, scepticismul este sănătos, dar el nu durează prea mult, ci până la confirmarea sau infirmarea ipotezelor iniţiale. Ulterior savantul înlocuieşte scepticismul cu convingerile sale, dobândite în urma analizei riguroase a faptelor. Rezultatele ştiinţei se prezintă publicului drept convingeri, niciodată ca interogaţii sau îndoieli.

Influenţată poate de atitudinea onoraţilor savanţi, societatea a preluat această poză, dar într-un mod denaturat, necritic, de genul „este cool să fii sceptic”. Declarându-se mândru ca fiind „sceptic”, omul neinstruit consideră că astfel se afirmă în faţa celorlalţi ca un om inteligent, incredul, nesuperstiţios, fără prejudecăţi, realist, neinfluenţabil, macho etc. Este mai mult o armă cu care să-şi impună egoul în mediul social.

Devine însă o sabie cu două tăişuri atunci când el confundă scepticismul cu materialismul, pretinzând că gândirea sănătoasă se bazează numai pe evidenţe concrete, materiale. Ca şi cum gândirea nu ar fi de folos decât în chestiuni palpabile şi nu ar putea fi validată decât în modul primitiv, cum se adresează Divinităţii poetul „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”. De fapt, procesul gândirii este pur informaţional, iar sfera sa de cuprindere depăşeşte cu mult partea concretă, acoperind şi domenii ce nu au legătură directă cu grijile subzistenţei, dar care sunt esenţiale pentru progresul umanităţii (arta, filosofia, muzica, teoriile ştiinţifice etc.).

Atunci când vine vorba despre fenomenele paranormale, spiritualitate, experimente parapsihologice, a devenit o modă să te declari „sceptic”. Unii „skeptics” chiar au lansat un curent de gândire pseudo-ştiinţific care denigrează orice dovadă prezentată în sprijinul teoriilor despre paranormal. Le anulează din start, fără drept de apel. Se pare că această modă a respingerii apriorice a evidenţelor spirituale, imateriale, prinde foarte bine la persoanele ignorante sau semidocte într-ale ştiinţei, sau la savanţii specializaţi într-un domeniu restrâns, sau la oamenii cu o moralitate îndoielnică (ce se tem de mustrările de conştiinţă pentru faptele lor egoiste şi corupte).

Tragem aici un semnal de alarmă cu privire la această eroare de gândire ce se manifestă la unii semeni de-ai noştri. Iată definiţia de dicţionar: Scepticism = concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii veridice a realităţii lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoştinţe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet şi imprecis al acesteia. Atitudine de neîncredere, de îndoială faţă de cineva sau de ceva. (DEX)

Prin urmare, scepticismul afirmă imposibilitatea cunoaşterii în general, atitudine cunoscută şi sub numele de agnosticism. Este o atitudine complet opusă spiritului ştiinţific, care, dimpotrivă, vrea şi poate să cunoască lumea. Apoi, neîncrederea permanentă poate avea cauze patologice, ca în paranoia. Mai mult, un om nu-şi poate menţine tonusul psihic decât dacă are anumite certitudini, pe care îşi construieşte restul vieţii interioare. Îndoiala, ca metodă gnoseologică, nu se aplică programatic în viaţa de zi cu zi, unde omul se bazează pe un set de idei colective, instincte, dar şi scheme mentale achiziţionate în timp şi intuiţie, care îl ghidează automat în hăţişul fluxului imens de informaţii ce îi bombardează clipă de clipă mintea.

Este important de menţionat că „scepticul” nu pune la îndoială decât fenomenele paranormale, dar nu se gândeşte deloc să analizeze cu atenţie cât de juste sunt concepţiile materialiste, faţă de care manifestă o credulitate completă. De fapt, el este un credincios al „religiei” materialiste, care neagă orice realitate nepalpabilă. „Scepticul” este un credul îmbrăcat în halat de laborator.

Deşi vrea să ne arate dispreţul său faţă de superstiţii şi cât de puternic este el, în realitate „scepticul”, din teamă faţă de necunoscut, foloseşte ritualul primitiv al batjocoririi paranormalului şi denigrării celor care îl susţin cu probe. Este „sceptic”, adică se teme de necunoscut.

Deşi vrea să pară inteligent şi cult, în realitate „scepticul” este un ignorant într-ale ştiinţei spirituale şi metodelor de studiu parapsihologic, precum şi al rezultatelor remarcabile obţinute până acum de cercetătorii domeniului. Este „sceptic”, adică nu poate să înţeleagă.

Deşi se dă drept un om greu de convins, în realitate „scepticul” este un om uşor influenţat de opinia majorităţii populaţiei, necunoscătoare într-ale parapsihologiei, neavând forţa să gândească independent. Este „sceptic”, adică merge cu turma.

Deşi pozează într-un om cu picioarele pe pământ, în realitate „scepticul” nu este realist, fiindcă nu înţelege că nu are unde să fugă din calea fenomenelor paranormale, care ne însoţesc vieţile tuturor, de la naştere până la moarte. „Paranormalul” este doar numele dat zonelor albe de pe harta cunoaşterii ştiinţifice, dar el nu este imaginar, ci cât se poate de real, obiectiv, inseparabil de existenţa universală.

Conform argumentelor de mai sus, a fi „sceptic” nu este chiar onorant, ba chiar ne aminteşte de o comedie franţuzească celebră „Je suis timide mais je me soigne”. Data viitoare, când ne găsim în faţa unor evidenţe paranormale şi nu ştim ce să credem, poate că ar fi bine să rostim până la capăt: „Sunt sceptic, dar mă tratez...”.

14 octombrie 2009