KARMA COLECTIVĂ S-A AGRAVAT DE LA ANUL UNU ÎNCOACE
Spuneam că jertfa cristică a paralizat doar parţial şi temporar acţiunea demonilor. Ulterior, necuraţii au prins iar putere, prin aportul păcatelor oamenilor. Mi-e teamă că, dacă va mai avea loc vreodată o astfel de suită de evenimente paranormale angelice (precum cele care au urmat „Învierii”), va fi doar DUPĂ o mare Purificare, pe care numai suferinţe grele, în masă, o pot aduce. Nu se va mai găsi niciun ţap ispăşitor... Privind invers, partea fericită a Apocalipsei este că va face posibile fenomenele spiritiste de anvergură, deschiderea Cerurilor.
Karma colectivă a planetei este foarte încărcată de crimele, violenţele, suferinţele trecutului multimilenar. Nu se ştie când şi unde poate crăpa aura protectoare a lumii, iar noroiul fetid al karmei negative să se reverse haotic peste o parte a ei...
Vasile Andru relatează în „Terapia destinului” (1994) cum o persoană vizionară, invitată la o adunare de căutători spirituali, a luat contact cu „entităţi cosmice” şi a transmis un mesaj:
«Pe oameni îi paşte o mare primejdie. Se apropie de Pământ un nor înecăcios, de culoare cafeniu-închis spre negru, care poate înghiţi Pământul. Nu este nor de praf radioactiv, dar este mai primejdios decât pucioasa şi radioactivitatea. Norul se apropie de Pământ şi Pământul este în mare pericol. Nu spun de la mine, ci transmit mesajul, avertismentul. Este un nor format din acumularea gândurilor rele ale oamenilor şi din toate răutăţile lor. El s-a îngreunat şi a început să coboare... acum la nivelul unui om, în curând va atinge capetele oamenilor, vor fi crize şi frământări cumplite.»
Apropo de începutul articolului, putem menţiona şi presiunea karmică produsă de sacrificiile ritualice de copii, virgine, în general, oameni curaţi la suflet (cu cât sunt sacrificaţi oameni mai puri şi nevinovaţi, cu atât diavolii se bucură mai tare). Ele sunt realizate ASTĂZI de secte şi grupări satanice, unele la nivelul elitelor occidentale care trag pârghiile puterii mondiale. Oare dacă şi-au vândut sufletele Satanei pentru a conduce lumea, ce destin va avea sărmana noastră lume, condusă de nişte dezaxaţi megalomani şi paranoici?!...
Citiţi alte opinii despre perspectivele dramatice ale planetei în articolul meu „DIN PREZENT, SPRE VIITORUL OMENIRII”.
„ÎMBLÂNZIREA” RITUALURILOR DE SACRIFICARE
Dar în istorie s-au întâmplat şi lucruri bune.
Tradiţia sacrificială a fost transformată radical în locurile mai civilizate. De exemplu, jertfele animale au fost înlocuite prin ofrande de flori, fructe şi plante plăcut mirositoare. Cu siguranţă că spiritele atrase de acestea erau de calitate mai bună decât înainte!
Sau, prin practica jertfirii animalelor domestice, care constituiau averea omului, el a învăţat treptat să-şi învingă apucăturile egoiste, rapacitatea, să-şi atenueze orgoliul, deci să se purifice şi dezlege de trebuinţe.
Urmărind linia civilizatorică, la un moment dat, nişte înţelepţi au deturnat radical sacrificiul exterior, transformându-l în sacrificiu interior, asceza religioasă. Omul îşi jertfeşte voia, confortul, sănătatea pe altarul dobândirii unor calităţi psihice şi spirituale.
Creştinismul descurajează jertfa ritualică şi încurajează învingerea pornirilor egoiste, viscerale, atavice – ceea ce echivalează cu un sacrificiu de sine (adică de ego).
Sensul spiritual al auto-sacrificiului în zilele noastre este minunat lămurit de maestrul spiritual Omram Mihail Ivanov:
«Mulţi călugări, asceţi, sau chiar simpli credincioşi şi-au aplicat voit tot felul de chinuri… gândindu-se că sunt „pe placul Domnului”. Ca şi cum Dumnezeu s-ar bucura văzând creatura umană rănită, însângerată… Rare sunt religiile care nu au preconizat acest gen de practici, unele o fac chiar în zilele noastre. Dar a venit vremea să înţelegem că Domnul nu are nevoie de suferinţele oamenilor. Epoca biciului, a chinului, a supliciului s-a încheiat. A-ţi brutaliza şi mutila trupul, a-ţi risca viaţa, această modalitate de a te sacrifica pentru Divinitate este sterilă.
Adevăratul sacrificiu se află în iubirea fraternă, dezinteresată, pentru toţi oamenii. Acela care a înţeles sensul şi puterea iubirii nu are nevoie să-şi aplice niște suferinţe: el va avea suficiente de împărţit cu toţi cei care au necazuri! Iar obstacolele ce le va întâlni în strădaniile sale de a-i ajuta vor fi tot atâtea ocazii să sufere! Dar el nu trebuie să dea înapoi în faţa acestor suferinţe: ele îl vor înălţa, îl vor înnobila.» (OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV)
4 COMUNIUNEA CU SPIRITUL LUI ISUS
Evanghelia ne descrie Patimile Mântuitorului într-un mod realist şi impresionant. În clipele cumplite când, în rugăciune, Isus îi cere Tatălui Divin să îl protejeze de moartea inevitabilă, atunci vedem drama omului Isus, „părăsit” de Domnul. Acest moment este, poate, singurul în care ne identificăm perfect cu Isus.
În alte ipostaze, El ne părea un supraom, un Fiu de Dumnezeu, oricum, Cineva special şi diferit de noi, ceilalţi. De data aceasta, vedem că şi el este un simplu om care suferă şi se resemnează când NU POATE FI AJUTAT de Dumnezeu Atotputernicul!
Chiar şi ateii pot empatiza aici cu Isus, ceea ce-i extraordinar! Mulţi „sunt făcuţi, nu născuţi” atei, au părăsit învăţăturile bisericii din dezamăgire, nu pentru că ar fi răi sau nespirituali. Ei păstrează nostalgia după credinţa în Dumnezeu, acea Forţă Supremă care organizează Universul...
Emoţionându-ne alături de îndureratul om Isus, ne punem la unison cu Spiritul Cristic. De la El primim instantaneu o stare afectivă, linişte sufletească, înţelepciune şi multe alte daruri spirituale de care avem nevoie. Este o rugăciune spontană.
Pentru a intra în starea meditativă potrivită acestui moment astral al omenirii, o cale simplă este să ascultăm inegalabila arie „Erbarme dich47„ din oratoriul-capodoperă „Matthäus Passion” de Bach care repetă aceste cuvinte, adaptate după Matei 26:39: „Îndură-Te de lacrimile mele, Doamne!” Este aria care ilustrează sonor filmul capodoperă „Sacrificul” de Andrei Tarkovsky.
Dostları ilə paylaş: |