Răzvan-alexandru petre

CE E MÂNTUIREA

Spune dogma creştină că „Isus ne-a mântuit”...

Ce se înţelege prin mântuire, în general? Garanţia că, după moarte, omul va ajunge în Rai, nu în Iad. Dar e de ajuns să ducă o viaţă curată, morală, demnă şi visul i se va împlini de la sine. Nu ne interesează aici adăugirile culturale, superstiţiile şi ritualurile îngrămădite peste esenţa eticii cosmice. Vom respecta, după puterile fiecăruia, principiile morale de bază, prezente în toate religiile, şi sufletului nostru îi va fi bine în lumea de dincolo. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că restul omenirii, cea necreştină, ar merge in corpore în Infern. Ceea ce este şi absurd, şi infirmat de mărturiile celor întorşi din moarte clinică sau dedublări astrale!

Mai putem găsi şi un sens imediat, pământesc. Mântuirea specială pe care Isus a adus-o sufletelor creştinilor constă în faptul că ne-a arătat calea Binelui şi a demascat Răul. Că ne întăreşte gleznele care suie scara către Dumnezeu. Dar depinde de noi să ne înălţăm cât mai sus. Trebuie să ne câştigăm rangul spiritual prin luptă duhovnicească. E dreptul nostru, efortul nostru şi bucuria de a evolua permanent. Isus nu a semnat niciun cec în alb pentru vreun viitor adept. Dar, desigur, ne ajută pe fiecare să ne purificăm şi să evoluăm, dacă dorim. Aderarea formală la un cult sau ritual creştin nu ne garantează nimic, ci doar ne poate sprijini eforturile de auto-depăşire.

 

HĂITUIREA FIULUI LUI DUMNEZEU

Să revedem faptele şi bănuielile rezonabile.

Isus fusese un luptător curajos care sfidase autorităţile religioase. Era un revoluţionar paşnic, dar influent. Urmărit de poliţia clericală, nu prea mai avea unde a se ascunde: aproape că fusese capturat de câteva ori. Trădarea era deja prezentă în micul grup al discipolilor. Chiar dacă ar fi reuşit să scape cumva şi de data asta, misiunea Sa publică era deja compromisă: nu mai avea cum să predice mulţimilor din Israel fără a fi descoperit şi arestat. Soarta îi era pecetluită de însăşi faptele Sale – prea bune pentru o lume atât de bicisnică. Numai câte exorcisme făcuse El, spre lauda Tatălui!... Obiectiv vorbind, nu mai putea să-şi continue misiunea sfântă pentru care se întrupase. În Ceruri, îl aştepta tronul vacant pe care îl părăsise în urmă cu 34 de ani (mai exact, 38 de ani, căci data corectă a naşterii sale o precede cu 4 ani pe cea oficial cunoscută).

În acest context, să mai ţinem cont că Isus era totuşi un om, nu un robot. Avea o personalitate puternică şi, ca orice sfânt, o mare sensibilitate sufletească. Poate că i se făcuse deja lehamite de nesfârşita răutate şi inerţie a oamenilor (găsim câteva lamentări ale Sale în scriptură). Şi s-a lăsat în voia evenimentelor nefaste.

Se mai ridică o chestiune. În virtutea sensibilităţii sale extreme, poate, doar poate că Isus a avut şi unele comportamente exagerate (de genul blestemării smochinului), necunoscute nouă. Prin suferinţele crucificării, Isus şi-a spălat toate micile păcate pe care le făcuse, vrând-nevrând. Orice om îşi face karmă prin însăşi faptul de a trăi. Pentru sufletele supuse reîncarnării, este obişnuit să moară cu păcate neispăşite şi dorinţe neîmplinite. Spre deosebire de ele, ca să se reîntoarcă în slava cerească, Spiritul cristic nu trebuia să rămână cu nici cea mai măruntă pată.

Totuşi, prea crud i-a fost supliciul! Vedeţi filmul lui Mel Gibson ca vă faceţi o mică idee despre chinurile injuste suportate de cel mai pur Om care a existat vreodată pe Pământ! Discrepanţa este şocantă şi ne stoarce lacrimile.

În spatele oamenilor care Îl vânau, se aflau interesele puternicelor spirite luciferice, manevrând intenţiile mai-marilor zilei. În lupta spirituală teribilă, Fiul lui Dumnezeu punctase numeroase victorii. Venise momentul să-şi asume acele succese, cu preţul vieţii.

Dumnezeu nu a dovedit cruzime fiindcă nu a făptuit un miracol ca să-L salveze pe omul Isus. Ar fi fost nevoie acum de un lanţ nesfârşit de miracole, adică de răsturnarea completă a ordinii firii. El doar a respectat legile lumii materiale. O lume plină de păcate, robită lui Lucifer. O lume în care, dacă zgândări un cuib de viespi, te poţi aştepta la înţepături dureroase, pline cu venin...

 

ISUS A MURIT ÎN RĂZBOI, CA UN EROU

Dacă nu garantarea mântuirii creştinilor, putem găsi un alt înţeles în uciderea Fiului lui Dumnezeu?

S-a spus că bunul Isus a fost o victimă a nedreptăţii. Totuşi, El şi martirii creştini, ca soldaţi ai lui Dumnezeu, au căzut în lupta cu Răul. Moartea în război poate fi eroică sau accidentală, rapidă sau chinuitoare. Dar aţi auzit vreodată vorbindu-se de soldaţi „nevinovaţi” căzuţi „pe nedrept” în bătălie?!...

Ideea este ca noi, creştinii, oricât de buni am fi, să nu ne considerăm victime când suferim pe nedrept! Dacă suntem cu adevărat buni, atunci creăm schimbări bune în jurul nostru chiar şi prin simpla noastră prezenţă. Consecutiv, îi deranjăm pe adepţii răului, nu puţini. Suntem nişte soldaţi ai Binelui în războiul spiritual care se dă continuu. Ne putem aştepta la lovituri neplăcute, neaşteptate şi nedrepte, chiar capitale. De ce oamenii merituoşi nu au noroc? De ce oamenii buni sunt batjocoriţi? De ce sfinţii sunt ucişi? Poate că d’aia.

Asta înseamnă să adoptăm mentalitatea eroului spiritual, nu a victimei. A războinicului, nu a supusului sau sclavului. Să fim paşnici, liniştiţi, iubitori (şi toate celelalte calităţi creştine), conştienţi că acestea sunt armele noastre spirituale – deci ARME! Că aducând lumina în noi şi în lume, chinuim gândacii întunericului. Dar trebuie să facem o alegere fermă. Să nu fim căldicei, încercând să nu supărăm pe nimeni! Ci, ori cu Dumnezeu, ori cu Mamona!

“Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6:24)

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:15-16)

Ţinând cont de toate cele scrise mai sus, avem destule motive (logice, emoţionale şi spirituale) să înţelegem supunerea lui Isus în faţa morţii inevitabile. Întregul martiriu a fost CAUZAT de ceea ce cunoaştem cu toţii: mizeria umană.

Este un adevăr crud, dar cam trist. Cât a trăit, Isus s-a sacrificat uman şi mistic. Mai era cazul şi de un sacrificiu de tip magic prin moarte? Chiar aveam nevoie de calvarul Fiului Divin pentru a ne mântui? Martiriul a avut şi un SCOP?

Dogma oficială pare încurajatoare: prin moartea Sa, noi suntem mântuiţi. Dar are şi o bază reală? Să căutăm o justificare raţională a acestei credinţe, în cele de mai jos. Adevărul absolut însă numai Dumnezeu îl ştie.

 3