La moartea lui Corneliu Vadim Tudor
Când voievodul fără tron
Aseară a strigat apelul
Ne-am bulucit, dar prea târziu:
Sufletul lui trecea tunelul.
Stejarul veghetor de neam
A fost trăsnit, s-a dus ca fumul
Speranţa ni s-a retezat
Că vom avea ca el vreunul.
Poporul îşi găsise-un glas
Iar el răcnea nevoia lumii.
Acuma leul a tăcut.
Hienele se strâng, şi ulii.
Era puternic, omenos,
Măreţ şi tandru, pus pe glumă
Cum de-ncăpu atâta har
În chinuitu-i trup de humă?!
Fiindcă era ieşit din norme
Unii l-au poreclit „nebunul”
Pe geniul nostru. Arde-i, Doamne,
Pe cei ce ne mânjesc Tribunul!
Vedea în viitor ca sticla
Ştia trecutul ca în palmă
Trăia prezentul fără frică
Avea credinţă. Şi sudalmă,
Dar criticile sale aspre
Aveau doar scopul de-ndreptare.
S-a ridicat la Cer - un semn? -
În calendar, de „Înălţare”†
Avea un spirit luminat
Şi răul lumii îl durea
Fu printre noi „înger rănit”
S-a-ntors la Domnul ca o stea.
De vei vedea, de Sus, în ţară
Mişei care-s uniţi cu dracul
Plesneşte-le, Sfinte Vadim,
O labă, dă-i de-a berbeleacul!
Câţi te-au hulit, câţi te-au trădat!
Şi ai rămas ca în poveste:
Un uriaş de neînvins.
De ce ne-ai părăsit, Maestre?
Răzvan Petre, 15 septembrie 2015
Dostları ilə paylaş: |
