Sandra brown

Capitolul şaisprezece

Bowie îşi ridică gulerul jachetei şi se lipi de zidul exterior al casei. Acoperişul îl mai proteja puţin de ploaia nemiloasă. Era ud leoarcă. Nici el nu ştia de ce venise la casa Tackett la ora aceasta din noapte şi stătea acum în ploaie. Trebuia să fi fost acum în faţa televizorului cumpărat la mîna a doua. Rulota închiriată drept locuinţă avea puţin confort, dar măcar era uscată.

Oricum ar fi fost vremea, el nu avea ce căuta acum aici. Sănătatea lui Jody Tackett era o problemă intimă de familie. Ei nu suportau intruşii curioşi. Şi totuşi, raţiunea nu-i afectase hotărîrea de a veni aici; simţise că trebuia să vină. Cînd venise a observat că Lincoln-ul lui Keiy era plecat, ca şi maşina lui Janellen. Îşi parcă maşina în spatele garajului, aproape că o ascunse. Singura maşină din faţa casei era a menajerei. Nu consideră că ar fi trebuit să-şi anunţe prezenţa. Ce să-i spună el menajerei? Să zicem că ar fi spus adevărul - că era îngrijorat de domnişoara Janellen. Probabil că atunci menajera ar fi vrut să ştie de ce îl interesa şi el ar fi trebuit să-i spună că nu era treaba ei, iar ea i-ar fi alungat de pe proprietatea privată. De aceea stătea acum în umbră ud pînă la piele. Nu putea să justifice prezenţa lui acolo. Ştia un singur lucru, trebuia să aştepte. Ba mai mult, avea de gînd să aştepte exact acolo unde stătea acum, chiar dacă vremea ar fi devenit iad, pînă cînd s-ar fi convins că domnişoara Janellen era bine.

Nu se mai văzuse cu ea din după-amiaza aceea, cînd s-au sărutat şi ea i-a făcut uluitoarea declaraţie de dragoste. Bineînţeles, că nu a luat-o în serios.

S-a întîmplat ceva cu ea atunci - poate că a bătut-o soarele în cap sau poate că a luat pastile pentru alergie şi era tulburată. Probabil că după aceea ar fi vrut să îşi taie limba.

Pentru că înţelegea oamenii care dădeau drumul la vorbe fără să gîndească, a evitat-o pe Janellen şi a scutit-o de stînjeneala de a-i oferi scuze pentru comportarea ei bizară. Categoric şi ea l-a evitat.

Şi, totuşi, nu se puteau feri unul de altul la nesfîrşit. Mai devreme sau mai tîrziu tot se vor ,întîlni, aşa că puteau foarte bine să se întîlnească astă seară. El nu putea face nimic privind sănătatea mamei ei, dar o putea ajuta să se elibereze de griji. O putea asigura că el nu va profita niciodată de nişte cuvinte spuse printr-o întîmplare, din motive obscure.

La capătul aleii apărură două faruri de maşină. Stomacul lui Bowie tresări reflex cînd maşina se apropie de casa Tackett. Bowie se lipi de perete nedorind să fie văzut pînă nu era sigur că era maşina lui Janellen. Keiy purta un pistol Beretta sub scaunul şoferului, lucru ştiut de toată lumea. Dacă era văzut, l-ar fi considerat un hoţ şi ar fi tras înainte de a pune întrebări.

Farurile a căror lumină era estompată de ploaie se apropiau încet. Bowie recunoscu maşina lui Janellen. Ea parcă şi fugi spre uşa din spate. Cînd o deschise, uşa scîrţîi. Era pe jumătate intrată în casă cînd el o strigă încet.

Speriată, Janellen se întoarse. Ploaia îi spăla chipul palid.

- Bowie! Ce Dumnezeu faci aici?

- Te simţi bine?

- Eu, da, dar tu eşti ud pînă la piele. De cîtă vreme stai aici? Hai, intră.

- Nu, am să plec acum. Ştia că este o figură jalnică. Am vrut doar să ştiu că eşti bine; am auzit ce s-a întîmplat de dimineaţă. Se spune că doamna Tackett este foarte bolnavă.

- Din păcate aşa este.

Janellen împinse uşa şi insistă ca el să intre. Fără tragere de inimă, Bowie păşi înăuntru, dar rămase lîngă uşă.

- Scoate-ţi haina. Şi cizmele. Eşti ud tot.

- Nu vreau să te agiţi.

- Nu mă agit. Să văd ce face mama şi s-o trimit pe Maydale acasă apoi mă întorc şi fac puţină cafea. Străbătu bucătăria întunecoasă, dar cînd ajunse la uşă se întoarse. Să nu cumva să pleci.

Lui Bowie i se umflă inima de bucurie încît abia mai putea respira. Nu ţipase, nu îl certase cînd l-a văzut. Semn bun. Acum aproape că îl rugase să nu plece.

- Nu, domnişoară, poţi fi sigură.

După ce plecă ea, el îşi scoase pălăria şi jacheta şi le atîrnă în cuierul de lîngă uşă. Apoi îşi scoase cizmele şi le aşeză lîngă o pereche care probabil că erau ale lui Keiy. Şi ciorapii îi erau uzi, dar răsuflă uşurat cînd văzu că nu sunt găuriţi.

În vîrful picioarelor se apropie de fereastră. Rămase privind în întuneric.

După cîteva minute auzi o conversaţie, la uşa din faţă, apoi pe fereastră o văzu pe Maydale plecînd. Simţind că Janellen se apropie de el, se întoarse.

- Ce face mama?

- Doarme.

- Înseamnă că se simte bine?

- Nu tocmai. Nu vrea să respecte indicaţiile doctorului. Este încăpăţînată. Nu crede că boala ei este serioasă.

- Şi eu am auzit că este încăpăţînată.

- Asta ca să fim politicoşi.

- Poate că nu e atît de grav bolnavă.

- Poate.

- Uneori, exagerează şi doctorii, ca să justifice nota de plată.

Zîmbetul ei palid arăta că nici ea nu crede ceea ce de fapt nici el nu

credea.

- Ei, dar ţi-am promis nişte cafea.

- Nu trebuie să te deranjezi.

- Nu, dar vreau. Şi mie mi-ar prinde bine. Nu cred că voi dormi în noaptea asta.

Se îndreptă spre aragaz cu paşi şi cu voce nesigură. Nu aprinse lumina, probabil pentru că nu dorea ca el să-i vadă lacrimile. Dar oricum el le văzuse. Ibricul îi alunecă din mînă înainte să-l pună pe masă. Împrăştie cafeaua.

- Doamne, ce neîndemînatică sînt.

Începu să-şi frîngă mîinile şi să-şi muşte cu brutalitate buza de jos. Bowie se simţea la fel de neajutorat ca şi ea.

- De ce nu stai jos, domnişoară Janellen? Fac eu cafeaua.

- Ştii ce aş vrea să faci tu...? Luptă mult pentru a rosti cuvintele. Aş vrea ca tu să...

- Da, doamnă?

Îl privea implorator.

- Dacă nu este prea mult, Bowie.

- Spuneţi.

Janellen scoase un sunet de neînţeles şi se prăbuşi. El o prinse şi o trase aproape, strîngînd-o drăgăstos. Era atît de fragilă, îi era frică să nu o strîngă prea tare. Dar ea, arătînd încredere, îşi sprijini obrazul pe umărul lui.

- Bowie, ce mă fac eu dacă moare mama? Ce?

- Continui să trăieşti, asta faci.

- Dar ce fel de viaţă voi avea?

- Depinde de cum vei dori să ţi-o faci.

- Vezi, tu nu înţelegi. Keiy şi mama sînt tot ce am eu pe lume. Nu vreau să îi pierd. Dacă mama moare, Keiy va pleca şi eu o să rămîn singură.

- O să te descurci foarte bine, domnişoară Janellen.

- Nu sînt convinsă.

- Ei, de ce vorbeşti aşa?

- Pentru că eu nu am avut niciodată o identitate a mea. Oamenii m-au văzut întotdeauna doar în legătură cu familia mea. Eu sînt fiica lui Clark Bătrînul. Sora mai mică a lui Clark şi Keiy. Fiica lui Jody. Deşi am făcut toată munca la Tackett Oil în ultimii ani, toată lumea crede că sînt marioneta mamei. - Poate că nu sînt departe de adevăr. Întotdeauna ea mi-a spus ce să fac, iar eu am ascultat-o, în parte pentru că avea dreptate, dar în principal cred că am făcut-o pentru că nu am avut curajul să o înfrunt şi să-i ofer o altă părere. Niciodată nu m-a deranjat că i-am dat socoteală, dar dacă ea nu va mai fi, ce se va întîmpla? Ce voi deveni eu? Cine sînt eu?

Bowie o scutură cu blîndeţe.

- Eşti Janellen Tackett, asta eşti. Şi este suficient. Eşti mai puternică decît îţi dai seama. Cînd va veni vremea şi va trebui să îţi susţii părerile, o vei face.

- Mi-e teamă, Bowie.

- De ce ţi-e teamă?

- Că am să devin o epavă. Că nu mă voi ridica la aşteptările lor. Rîse disperată. Sau, mai exact, mi-e teamă că voi face ce vor spune alţii şi mă voi prăbuşi dacă nu o voi mai avea pe mama să mă susţină.

- Nu va fi deloc aşa, spuse el întărindu-şi cuvintele cu un gest al capului. Ai ani de experienţă. Angajaţii s-au obişnuit să te asculte. Eşti isteaţă ca o lovitură de bici. Eu am avut impresia că sînt un om inteligent. Dar cînd sînt cu tine - şi pe Dumnezeul meu nu te mint - mă simt un prost.

- Nu eşti prost, Bowie. Eşti foarte isteţ. Nimeni nu a observat scurgerile de la sonda şapte.

- A fost o alarmă falsă.

- Dar nu am ştiut pînă cînd tu nu ai instalat aparatul de testare.

Într-adevăr instalase aparatul. Datele înregistrate au confirmat presupunerea lui. Exista o scurgere pe conductă. Putea fi oriunde. Pentru a o localiza, trebuia să mute aparatul de testare pe segmente.. Verificase ramificaţia, dar aceasta era închisă de ani de zile. Se simţea prost că a făcut din ţînţar armăsar.

Mîinile lui Janellen îi înconjurau talia şi el nu era în stare să se gîndească la sondă acum.

- Îmi pare rău de mama dumneavoastră, domnişoară Janellen pentru că ştiu cît de mult o iubiţi. Speram să trăiască o bătrîneţe liniştită şi să amîne cît mai mult durerea despărţirii. Dar cu sau fără ea, dumneavoastră sunteţi propriul stăpîn. Nu trebuie să fiţi fiica sau sora... sau soţia... nimănui. Sunteţi foarte bună aşa cum sînteţi. Aveţi destulă minte să nu lăsaţi pe nimeni să vă influenţeze…

- Tu eşti prea bun pentru mine, Bowie, şopti ea.

- Oof, la naiba, eu nu sînt bun de nimic.

- Nu-i adevărat! Eşti foarte bun pentru mine. Tu mă încurajezi, nu-mi speculezi slăbiciunile. Să nu mă înţelegi greşit. Îmi cunosc limitele. Ştiu că sînt inteligentă, dar nu sînt sclipitoare. Nu sunt curajoasă, sînt timidă şi nu am încredere în nimeni. Nu sînt drăguţă. Nu semăn cu fraţii mei.

- Nu sînteţi drăguţă? Bowie o privea prostit. Lui se părea foarte frumoasă. Dumnezeule, sînteţi cea mai drăguţă fată pe care am văzut-o în viaţa mea, domnişoară Janellen.

Intimidată şi confuză, Janellen îşi ridică bărbia cu mîndrie.

- Nu trebuie să-mi spui asta, doar pentru ce ţi-am spus eu atunci.

Bowie tuşi stînjenit.

- Vreau să spun chiar acum că nu vă consider responsabilă pentru cuvintele acelea.

- Nu?

- Nu.

Trăsăturile feţei ei erau tulburate de emoţie.

- De ce?

El se foi stînjenit.

- Pen'că ştiu că nu aţi vorbit serios, uite de asta.

Janellen îşi umezi buzele agitată.

- De fapt, Bowie, am vorbit foarte serios.

- Cum aţi spus?

- Da, le-am spus din suflet. Şi dacă tu, adică... ştii... dacă vrei să mă săruţi din nou, n-o să mă supăr.

Lui Bowie îi bîzîia capul. Picăturile de ploaie care cădeau pe acoperiş parcă îi cădeau direct pe creier. Inima îi bătea dureros. Abia reuşi să articuleze:

- Aş vrea să vă sărut, domnişoară Janellen. Sigur că aş vrea.

Îi prinse obrajii în palme şi se apropie de gura ei. Ea îi răspunse cu căldură. De data asta nu aveau nevoie de repetiţie. Au înnodat firul exact de unde s-a rupt şi s-au sărutat pînă au rămas fără respiraţie.

- Niciodată nu am ştiut că poţi simţi aşa, Bowie.

- Nici eu. Şi am sărutat ceva la viaţa mea.

S-au sărutat din nou şi din nou, mai dulce şi mai intim.

El ar fi vrut să o mîngîie. Totuşi, din instinct, cu inocenţă copilărească, ea se lipi de el şi făcu exact ceea ce îi trecea prin minte

Sentimentele erotice erau cutremurătoare. Erau ceea ce Bowie Cato nu simţise niciodată. Uită de toate şi îi cuprinse coapsele. Nu a fost un gest premeditat. Nu s-a gîndit la consecinţe. Dacă s-ar fi gîndit... nu ar fi făcut-o.

Exclamaţia blîndă a lui Janellen îl readuse brusc la realitatea rece şi îl umplu de ruşine şi dezgust pentru propria lui persoană. O eliberă imediat. Fără un cuvînt, traversă bucătăria, îşi apucă cizmele, pălăria şi jacheta şi ieşi în ploaie.

Cînd ajunse la camionul din spatele garajului un fulger tăie întunericul luminînd cerul. Bowie îşi imagină că Dumnezeu a vrut să pedepsească. A greşit cu puţin ţinta.

Tunetele de afară scuturau sticlele din rafturi şi paharele de pe masă.

* *

*
- Ce furtună! exclamă Hap Hollister turnînd un alt pahar pentru Keiy.

- Mă ţine legat. În seara asta trebuia să zbor la Midland cu un petrolist şi soţia lui.

- Sînt mîndru de tine, Keiy. Ai avut destulă minte să nu pleci pe vremea asta.

- Mie nu mi-a fost frică. Femeii i-a fost, a spus că nu vrea să moară într-un accident de avion.

Clătinînd din cap, Hap plecă să-i servească pe ceilalţi clienţi. Unii jucau biliard, alţii priveau un meci de baseball la televizor. Beţivii erau grupaţi cîte doi, cîte trei.

Numai Keiy bea singur la un capăt de tejghea. Expresia întunecată din privire le semnala celorlalţi că nu este în toane bune. Incidentul de la magazin a ajuns la toate urechile din oraş, de aceea dorinţa lui tăcută de a fi lăsat singur era respectată de toţi clienţii tavernei.

Keiy bea şi se gîndea la Jody. Dar nu cu dragoste. Ar fi vrut să-i dea mamei sale vreo două. La spital şi mai tîrziu, cînd Janellen a dus-o acasă împotriva recomandărilor doctorului, Jody le-a scos sufletul.

- Am să angajez o soră medicală să aibă grijă de tine, Jody, i-a spus el. Janellen munceşte la birou, iar eu sînt plecat mai tot timpul. Maydale este o menajeră bună, dar nu se poate descurca în cazuri de urgenţă, cum a fost azi dimineaţă. Trebuie să stea cineva cu tine.

- Este o idee minunată, Keiy! exclamă Janellen. Nu-i aşa, mamă?

Fără să o ia în seamă pe Janellen, Jody îi suflă în faţă fumul de ţigară.

- Ai hotărît singur să-mi angajezi o soră?

- Va sta aici tot timpul cît vei avea nevoie să iei şi să duci anumite lucruri.

- Mă descurc singură foarte bine, mulţumesc. Nu vreau pe nimeni în jurul meu, nu vreau să se amestece nimeni în lucrurile mele şi să mă fure pe la spate.

- Am fost la o agenţie din Dallas, continuă el răbdător. Nu ne vor trimite un hoţ. Le-am spus limpede ce dorim. Şi le-am spus clar că tu nu eşti invalidă şi nu vrei să fii deranjată. Vor căuta o soră şi o vor trimite mîine după-amiază.

Ochii lui Jody se îngustară ameninţător.

- Anulează. Cine dracu ţi-a dat voie să hotărăşti în locul meu?

- Mamă, Keiy a făcut ce crede că este mai bine pentru tine.

- Îi spun eu ce este mai bine pentru mine. Vreau să-şi ia tălpăşiţa din viaţa mea. Şi tu, se răsti ea la Janellen. Ieşiţi din camera mea. Amîndoi.

Speriaţi să nu producă un alt atac, au plecat. Dar Keiy era bolnav de îngrijorare din cauza ei. Cînd a văzut-o întinsă pe jos în magazin, lipsită de demnitate, aproape că şi-a ieşit din minţi. Dar nu putea rămîne blînd şi înţelegător, cînd fiecare încercare a lui era primită cu venin. La naiba, era în stare să-i tragă o bătaie bună. Dacă nu respecta tratamentul prescris, putea muri. Numai un nebun putea sfida moartea în halul ăsta.

Zîmbind obosit, Keiy îşi aminti că şi el ar fi pilotat pe această furtună, dacă pasagerii ar fi acceptat.

Dar acestea erau regulile jocului, implicau riscuri, nu ştiai cum se termină.

Doctorii de la spital i-au spus fără menajamente situaţia în care se afla Jody. Ar fi avut nevoie şi de o altă părere. Ar fi vrut să asculte opiniile Larei Mallory.

- La dracu'! îi făcu semn lui Hap să-i umple paharul.

Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să se gîndească la Lara Mallory. Dar ca şi această băutură intoxicantă, ea se strecurase în minte, îl pătrunsese, îl saturase. Tăcută şi invizibilă, ea era mereu prezentă şi îşi bătea joc de mintea lui.

Era copilul fratelui său? Soţul ei ştiuse? Dar Clark ştiuse? Faptul că acel copil a murit de o moarte violentă a precipitat sinuciderea lui Clark?

Dacă era aşa, oare el nu le era dator lui Clark - şi Larei - să meargă la Montesangre şi să afle detaliile despre moartea copilului?

La naiba! Nu. Nu era treaba lui. Nimeni nu l-a numit pe el tutorele lui Clark. Era problema ei. Să o rezolve singură. El nu avea nici un amestec. Dar cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît era mai convins că Ashley era nepoata lui. A încercat să nu se gîndească, dar i-a fost imposibil. I-a fost imposibil să uite şi starea devastatoare în care s-a aflat Lara cînd i-a povestit despre asasinarea fiicei ei. Dumnezeule, cum să mai rămîi întreg la minte după ce trăieşti o asemenea experienţă?

Acum cîteva săptămîni ar fi pus pariu pe viaţa lui că nu va avea vreodată gînduri caritabile pentru Lara Mallory. După ce i-a auzit povestea, s-ar fi simţitca un ticălos dacă nu i-ar fi fost puţină milă de ea. Şi a îmbrăţişat-o. A mîngîiat-o. A sărutat-o.

Furios, sorbi ultima picătură din pahar, apoi îl privi fix.

Da, a sărutat-o. Şi nu a fost absolut deloc un gest caritabil. A sărutat-o pe amanta fratelui său, pe femeia care i-a distrus familia. Ea l-a acuzat că a profitat de starea emoţională, dar greşea. Se prefăcea că avea motivele lui, dar, pe Dumnezeul lui, cînd o săruta, în mintea lui nu a existat gîndul că ea era mincinoasă şi femeia adulteră care l-a distrus pe Clark. În braţele lui, ea nu era decît o femeie pe care îşi dorea cu disperare să o atingă. Se abătuse de la principiile pe care şi le stabilise singur - îi uitase numele.

- Nu ai nimic mai bun de făcut decît să priveşti într-un pahar? De exemplu, să oferi ceva de băut unei doamne.

Încruntîndu-se la intrusul nedorit, Keiy îşi ridică privirea şi o descoperi pe Darcy Winston aşezată pe scaunul de lîngă el.

- De unde ai apărut?

- M-am oprit pînă mai stă ploaia. Îmi dai ceva de băut?

Hap se apropie de ei. Keiy îi făcu un semn arătînd spre Darcy. El refuză alt pahar.

- Cum, beau singură? Cîtă nepoliteţe!,

- Da, cam aşa ceva. Bei singură. Văd că nu înţelegi aluzia.

- Eşti îngrijorat de mama ta?

- Printre altele.

- Îmi pare rău, Keiy.

Keiy ştia că Darcy nu dă doi bani pe alţii, dar îi mulţumi tăcut.

- Şi la ce te mai gîndeşti?

- Nu la multe.

- Mincinosule. Eşti urîcios. Are vreo legătură cu împăcarea dintre Helen Berry şi Jimmy Bradley? Aud că sînt îndrăgostiţi mai tare ca înainte.

Keiy îşi lăsă bărbia în piept. Chicoti dispreţuitor.

- Ce ţi se pare atît de amuzant?

- Oraşul ăsta. În cealaltă parte a lumii ar putea exploda o bombă cu hidrogen, dar oamenii din oraşul ăsta tot ar fi mai preocupaţi să afle cine se culcă cu cine.

- Tu cu cine te culci?

- Asta-i treaba mea.

- Ticălosule.

Îl privea atît de feroce, încît el izbucni în rîs.

- Dar îmbrăcată mai eşti Darcy, pentru o noapte de marţi, observă el..

Darcy era în călduri, se vedea cît de colo.

- Am fost la o întîlnire a Societăţii Librarilor.

- Eden Pa’ss are o asemenea societate? Eu nu ştiam nici măcar dacă avem o librărie.

- Bineînţeles că avem. Şi societatea noastră are patruzeci şi doi de membri.

- Nu glumeşti? Şi cîţi ştiu să citească?

- Foarte nostim! Hai Termină de băut paharul şi îl trînti pe tejghea.

Mulţumesc. Sună-mă cînd ţi-ai recăpătat simţul umorului. Eşti nesuferit acum.

- Ce ai spus de a-i supărat-o aşa? îl întrebă Hap după ce o văzu ieşind.

- Contează?

Încă mai ploua, dar Keiy nici nu observă în drum spre maşină. Mintea lui zbura în cu totul alte direcţii. Intră în maşină şi puse cheia în contact înainte să observe. Era întinsă pe scaunul din piele galbenă şi îşi ţinea o mînă între pulpele picioarelor.

- Ştiu ce ai.

- Nu ai nici cea mai mică idee, Darcy.

- Sînt expertă în chestiile astea. M-am născut cu al şaselea simţ. Ştiu ce doreşte un bărbat doar dacă mă uit la el.

- Nu mai spune!

- Ba spun. Cînd un bărbat o vrea, se citeşte pe el, ca şi pe o femeie.

- Dacă ar fi adevărat, în urma ta ar umbla mereu o haită de cîini.

Luînd cuvintele doar ca pe un compliment, ea întinse mîna şi îl mîngîie.

- Tu mă vrei, Keiy. Ştiu eu. Însă eşti prea încăpăţînat ca să-ţi ceri scuze pentru cuvintele acelea urîte, pe care mi le-ai spus.

Îl mîngîia, iar el trebuia să recunoască - avea tehnică şi funcţiona excelent.

- Este o prostie. Nici unul dintre noi nu vrea să facă primul pas spre împăcare. Dar nu are rost să ne împiedicăm de mîndrie, nu-i aşa?

Trase în jos fermoarul jeanşilor. Keiy, luîndu-şi aerul unui observator imparţial, o lăsă. Era curios să-şi studieze răspunsurile instinctuale. Ea începu să-l maseze uşor. El începea să se încordeze.

- Ştiam eu, oftă ea. Ştiam eu că tu ai nevoie de atingerea magică a lui Darcy.

Îi zîmbi seducător, apoi îşi aplecă gura spre coapsele lui. Ştia ea ce face. Keiy îşi rezemă capul de spătar şi închise ochii. Nu o dorea pe Darcy şi de aceea era uimit să constate că trupul lui funcţiona fără raţiune. Pe de altă parte, se întrebă el, de ce să îl surprindă acest lucru? S-a culcat cu femei pe care nici nu ştia cum le cheamă. Nu le mai ştia numărul. Trupul lui se putea descurca şi fără raţiune.

Era bucuros că Darcy nu l-a sărutat. Ar fi fost prea intim. Ar fi însemnat să dea ceva din el unei femei care nu însemna nimic pentru el. Nu o plăcea.

Dacă Darcy l-ar fi sărutat, gura ei avară ar fi distrus gustul altui sărut, pe care nu dorea să îl uite. Amintirea acelui sărut trebuia ţinută sub cheie. Din cînd în cînd şi-l amintea. Dulce şi sexy. Uneori îl nemulţumea şi se simţea ca un prost. Patetic, se gîndi Keiy, este felul în care oamenii doresc ceea ce nu pot avea niciodată.

Acum îşi blocă mintea şi îşi lăsă trupul să răspundă în voie. Nu a atins-o pe Darcy. A strîns volanul în mîini pînă i s-au albit degetele. Imediat după orgasm şi-a încheiat calm pantalonii.

Darcy şi-a şters buzele cu o batistă.

- Ştii de unde aflăm noi că Dumnezeu este bărbat? Keiy nu spuse nimic.

Dacă Dumnezeu ar fi femeie ar avea gust de ciocolată.

- Încîntător!

Fie că nu a sesizat dezgustul din cuvîntul acesta, fie că l-a ignorat. Rîzînd, Darcy se lipi de el.

- Unde vrei să mergem? Sau folosim canapeaua din spate? Păcat că nu se fac maşini mai mari. Era nostim.

- Noapte bună, Darcy. Eu plec acasă.

- Pe dracu'! Nu am terminat.

- Eu am terminat.

- Vrei să spui că eu...

- Ai făcut exact ce ţi-a plăcut. Nu te-am rugat eu. Acum vrei, te rog, să-ţi mişti fundul din maşina mea ca să pot pleca?

Ea îl scuipă în faţă.

Iute ca o cobră, el îşi înfipse mîna în părul ei şi o trase aproape.

- Nu te-am omorît pentru că m-ai împuşcat, dar pentru chestia asta aş putea să te omor.