Sandra brown

Capitolul douăzeci şi şapte

- Aşadar, asta este? De aceea nu vrei să pleci?

Randall trecuse dintr-o cameră în alta şi se oprise în cabinetul Larei unde ea împacheta cărţile. Venise cu avionul la Dallas şi acolo închiriase o maşină pentru Eden Pa’ss.

Cu cîteva ore înainte de sosirea lui, maşinile televiziunii bîntuiseră străzile şi se opriseră în faţa clinicii în aşteptare. Cînd în sfîrşit sosi, îl aştepta un număr impresionant de reporteri.

Coşmarul lui din Montesangre diminuase mult scandalul în care fusese implicată soţia sa. Ca un copil care şi-a primit pedeapsa şi a pornit o viaţă nouă, Randall a fost primit cu căldură de preşedinte şi de oficialii de la Departamentul de Stat. Era acum considerat expert pentru Montesangre. Era pe prima pagină a ziarelor.

Lara a rămas în casă cît timp Randall a participat la o conferinţă de presă ad-hoc. După cîteva minute el s-a scuzat faţă de reporteri.

- Eu şi soţia mea am fost foarte puţin singuri de cînd ne-am întors. Sînt convins că înţelegeţi.

După cîteva glume, reporterii au strîns microfoanele, au urcat în maşini şi au plecat.

Acum se lăsa întunericul, dar Lara nu a aprins lumina. Semiîntunericul era mai potrivit cu starea ei de spirit. îi ascundea şi cearcănele de sub ochi.

Ştiind că nu-l va mai vedea niciodată pe Keiy, plînsese cu disperare toată noaptea. El a plecat, urînd-o. Durerea pe care o simţea acum se asemăna cu aceea pe care a simţit-o la Miami, cînd şi-a dat seama că tot coşmarul a fost real. Nu a dormit toată noaptea. Apoi a început să împacheteze. Din cînd în cînd se oprea şi privea în gol, întunericul o făcea să simtă cabinetul ca un refugiu împotriva disperării. Venise aici, în cabinetul doctorului Patton, şi îşi dorise să se bucure mulţi ani de meseria lui.

- Este atît de provincial mobilat, observă Randall şi se aşeză pe un fotoliu.

- Echipamentul este modern.

- Vorbesc de atmosferă. Nu seamănă cu tine.

- Bolnavii nu există numai în oraşe, Randall. Puteam practica foarte bine şi aici. Dacă mi s-ar fi dat ocazia.

- Teritoriul lui Tackett?

- Indiscutabil.

- Sînt curios. Randall îşi încrucişă picioarele cu eleganţa lui Fred Astaire. De ce Dumnezeu, cînd puteai alege un întreg continent, ai ales acest oraş? De ce ai ales oraşul în care ştiai că vei fi dispreţuită? Ai înclinaţii masochiste?

Lara nu avea intenţia să-i povestească lui Randall ultimii trei ani din viaţa ei. De fapt nu avea intenţia să îl lase să rămînă sub acoperişul ei. Totuşi, înainte de a-i spune să plece, trebuia să îi comunice ceva.

- Nu a fost uşor pentru mine să-mi înnod cariera de unde s-a rupt, începu ea. Deşi am fost grav rănită, mi-am pierdut copilul şi soţul într-o revoluţie sîngeroasă, oamenii nu m-au iertat. Eram considerată încă amanta lui Clark. Am cerut posturi la spitalurile din întreaga ţară. Unii m-au angajat, dar cînd au făcut legătura între Lara Mallory şi doamna Randall Porter, mi-au cerut politicos să plec pentru binele instituţiei. Lucrul acesta s-a întîmplat de zeci de ori.

- Şi atunci te-ai hotărît să vii aici. Presupun că ai folosit banii din poliţa mea de asigurare ca să te finanţezi. Şi totuşi nu înţeleg de ce ai ales acest oraş.

- Nu eu am cumpărat clinica, Randall. Mi-a fost cumpărată şi cedată prin testament. De Clark. Se opri pentru a sublinia ideea. A fost ultimul lucru oficial pe care l-a făcut înainte de a muri.

Lui Randall îi trebuiră cîteva momente să asimileze informaţia. Cînd înţelese luă o gură de aer.

- Ei bine, aş zice că şi-a răscumpărat păcatele. Ce gest înduioşător de moral!

- Nu pot decît să-i bănuiesc motivaţia, da, cred că s-a simţit dator faţă de mine.

- Şi acum presupun că o să-mi prezinţi o notă de plată. Cît îţi datorez pentru că m-ai însoţit în Montesangre.

- Divorţul.

- Se respinge.

- Nu eşti în situaţia de a-mi refuza ceva, se lansă ea vehement. Keiy şi cu mine te-am salvat din locul acela mizerabil! Sau ai uitat deja? Sau poate că faima bruscă ţi-a şters memoria?

Încet, un zîmbet îi înflori pe faţă: Era arogant ca şi vocea lui.

- Lara, Lara! Ce naivă eşti! După toate prin cîte ai trecut, tot nu reuşeşti să pătrunzi substanţa lucrurilor. Experienţa nu te-a învăţat nimic? Nu iese fum dacă... şi aşa mai departe. Mîna desenă un cerc în aer. Nu ai învăţat să treci dincolo de aparenţe şi să vezi realitatea din lucruri?

- Eşti elocvent, Randall. Ce naiba vrei să spui?

- Chiar crezi că tu şi pilotul acela înfierbîntat aţi precipitat eliberarea mea?

Vocea îi deveni blîndă, sibilinică. Larei se ridică părul pe ceafă. Avea o presimţire dezastruoasă.

- Ce vrei să spui?

- Gîndeşte-te, Lara. Ţi-ai trecut examenele cu note mari. Categoric poţi gîndi.

- În Montesangre...

- Da, o încurajă el. Continuă.

- Emilio...

- Foarte bine. Mai departe? Mai foloseşte-ţi mintea.

Barierele mentale erau opace, dar imediat ce a trecut de ele, totul i s-a părut limpede ca şi cristalul.

- Tu nu ai fost prizonier acolo!

- Ce fată bună! Îmi pare rău că te apreciez, dar nu-ţi face iluzii că mi-ai salvat viaţa. „Planul de cinci ani”, aşa cum l-am numit eu, oricum se realiza. Aventura ta comică împreună cu Keiy Tackett a fost doar momentul potrivit pe care eu şi Emilio l-am folosit drept catalizator. Deznodămîntul a fost mai convingător aşa.

Lara îl privi pe bărbatul cu care era legal căsătorită şi îşi dădu seama că vede privirea unui nebun. Era compuns, articulat şi periculos de eficient – cel mai înspăimîntător portret al omului mîrşav.

- Totul a fost o farsă? şopti ea.

Randall se ridică de pe fotoliu şi se apropie de ea.

- După dimineaţa aceea din Virginia eram dispreţuit la Washington.

Clark avea aliaţi puternici, inclusiv pe preşedinte. Preşedintele a fost fără îndoială stînjenit de comportamentul lui Clark, dar şi-a apărat protejatul. Pînă la un punct. La cererea lui Clark m-a numit ambasador. La suprafaţă am acceptat cu graţie şi umor de parcă mi-au făcut o favoare. De fapt am urît situaţia la fel de mult ca şi tine, ştiind că era o formă legală de pedeapsă. Nici nu am ajuns bine la post cînd am începu să plănuiesc să mă întorc la Washington erou. Emilio era un băiat inteligent care avea propriile lui ambiţii şi acestea s-au îndeplinit după moartea lui Perez.

- Crimă.

- Cum vrei, dragă. Împreună am conceput complotul care să ne dea fiecăruia ce doream. „Eliberarea” mea trebuia bine plănuită. Odată întors la Washington, trebuia să insist pentru redeschiderea ambasadei din Montesangre şi restabilirea relaţiilor diplomatice cu noul regim.

Imperceptibil, Lara se apropia de telefon.

- Regimul lui Emilio.

- Exact. La sfatul meu, preşedintele va recunoaşte foarte curînd regimul lui Emilio. Sprijinit de Statele Unite, el va deţine controlul absolut. Eu voi fi omul care a adus pacea cu o naţiune ostilă, lucru strategic în lupta cu traficanţii de droguri. După un timp, strădaniile mele vor fi răsplătite fie printr-o numire într-un post important din străinătate, fie la Washington. Lovitură de teatru, ce zici?

- Eşti nebun.

- Ca o vulpe, Lara. Totul a fost foarte bine gîndit, te asigur. După ani de zile, fructele se culeg mai bine decît am planificat. Acum nu mai am nevoie decît de o soţie iubitoare care să-mi întregească imaginea de diplomat exemplar. Aşa că, dragă, vei rămîne credincioasă lîngă mine, le vei zîmbi reporterilor, le vei face din mînă mulţimilor, aşa cum voi dori eu. Nici măcar să nu-ţi treacă prin minte că îmi vei pune în pericol planul.

Lara începu să rîdă.

- Eşti un trădător cu iluzii de grandoare, Randall! Chiar crezi că voi face parte din acest „plan trădător de cinci ani”, cum îi spui tu?

- Da, cred, spuse el calm. Ce altă şansă ai?

- Să vorbesc. Să le spun despre brutalitatea lui Emilio. Îl voi suna pe...

- Cine te va crede pe tine? Cine va avea încredere în femeia care a fost surprinsă în plin adulter cu senatorul Tackett? Nu ai acum mai multă credibilitate decît în dimineaţa aceea. Făcu un semn spre telefon. Văd că vrei să suni. Dă-i drumul. Nu vei reuşi decît să te faci de rîs. Cine va crede că un ambasador al Statelor Unite a pornit o revoluţie contrară intereselor ţării sale?

- A pornit o revoluţie? Ce vrei să spui? Revoluţia a început cînd... maşina noastră... stai puţin! Duse mîna la tîmple ameţită de gînduri confuze. Se perindau atît de repede încît nu le putea ordona.

- Ai pierderi de memorie, dragă, spuse Randall cu voce lipicioasă de reptilă. Gîndeşte-te. Am spus Planul de cinci ani. A prins rădăcină cînd am ajuns în Montesangre, nu cînd am fost răpit.

Inima ei începu să bată cu putere, duse mîna la gît. Nu putea respira.

Ceva… uitase ceva. Trebuia să-şi amintească.... ceva...

Adevărul o izbi implacabil. Ceaţa se ridică de pe memorie şi momentele care au precedat atacul maşinii îi reveniră în minte cu încetineală.

„Se juca cu Ashley în spatele maşinii. Maşina se apropia de o intersecţie. Cînd a încetinit, oamenii înarmaţi i-au înconjurat. Şoferul a fost împuşcat şi a căzut peste volan. Ea a scos un ţipăt de teamă. Randall s-a întors şi a privit-o: „La revedere, Lara”.

Îi zîmbea fără teamă.

Reuşi să ia o gură de aer.

- Ai ştiut! urlă ea. Tu şi Emilio aţi aranjat ambuscada asupra maşinii! Tu ai ucis-o pe fiica noastră!

- Taci! Vrei să te audă toţi vecinii?

- Vreau să mă audă întreaga lume. Fulgerător, Randall o lovi peste gură. Îi vorbi repede, cu ton scăzut.

- Tîmpito! Nu am vrut să fie omorît copilul. Gloanţele nu îi erau destinate ei.

Lara nu se opri nici măcar o clipă asupra implicaţiei acestor cuvinte. Se repezi la geanta în care se afla încă aparatul de filmat. Era acolo unde îl lăsase în ziua în care se întorsese din Montesangre.

Protejată de întuneric, Lara băgă mîna în geantă. Degetele ei se încordară pe tocul revolverului. Îl scoase, se întoarse şi ţinti în pieptul lui Randall.
* *

*
- Este ultima şansă să te răzgîndeşti. Janellen îi zîmbea lui Bowie. Eu n-o să mă răzgîndesc. Sînt convinsă sută la sută de hotărîrea mea. Tu eşti acela care eziţi. Eu am hotărît. Nu am de gînd să dau înapoi şi nu te las nici pe tine. Îl îmbrăţişă. Porneşte maşina, domnule Cato. Sînt nerăbdătoare să ajung.

- Dacă mă vede cineva la volanul maşinii tale.

- Este întuneric. Nu ne vede nimeni. Şi dacă ne vede, vor crede că Keiy te-a rugat din nou să mă protejezi de reporteri.

- Mda. I-am văzut din nou în oraş.

- Sperau să îl vadă pe domnul Porter. Cuvintele întunecară fericirea lui Janellen şi o făcură să se încrunte. Mama a privit ştirile de la televizor. A fost tare îngrijorată.

- De ce?

- Pentru că totul aminteşte de scandal şi de Clark. Nu a vrut să mănînce. A rămas închisă în camera ei.

- Ai aşteptat-o pe Maydale?

Aşa cum au aranjat ei şi Janellen s-au întîlnit în birou la Tackett Oil.

- Da. A venit să stea toată noaptea, i-am spus că plec la Longview la un seminar important.

- Şi Keiy?

- Keiy nu ajunge niciodată acasă înainte de amiază, uneori nici atunci. Zice că joacă poker pînă la ziuă cu Balky. Spune că e mai uşor să doarmă acolo decît să vină acasă. Oricum ei nu va şti că eu am plecat.

Bowie privea nervos fiecare maşină care trecea.

- Nu e bine să ne furişăm. O să se întîmple ceva îngrozitor.

- Oof, Bowie. Janellen oftă cu o exasperare plină de afecţiune. Eşti cea mai pesimistă şi cea mai fatalistă persoană pe care am cunoscut-o. Acum cîteva luni tu erai cel cu cazier, dar eu de atunci trăiesc ca într-o închisoare. Trebuie să schimbăm norocul.

- O să ţi-l schimbi dacă stai mult cu mine, spuse el supărat. O să ţi-l pierzi.

- Ţi-am spus de un milion de ori că nu îmi pasă. Familia mea a avut mulţi bani, dar nu am fost nişte oameni fericiţi. Între părinţii mei nu a fost dragoste. Antagonismul dintre ei i-a afectat şi pe fraţii mei şi pe mine. L-am simţit încă din copilărie, pînă să creştem şi să înţelegem ce se întîmpla. L-a făcut pe Clark un perfecţionist, care nu-şi putea ierta nici cea mai mică greşeală. Keiy a pornit exact în direcţia opusă şi nu dădea doi bani pe ce se întîmpla cu el, deşi eu sînt convinsă că acesta a fost un mecanism de autoapărare pentru el. Nu voia ca nimeni să ştie cînd suferă, deşi a suferit profund la moartea tatei şi pentru faptul că mama l-a respins. Iar eu, eu am devenit o timidă. Mi-a fost teamă să spun ce gîndesc. Crede-mă, Bowie, banii nu aduc fericirea şi dragostea. Prefer dragostea tuturor bogăţiilor din lume.

- Asta pentru că nu ai trăit niciodată fără aceste bogăţii.

Au ajuns de multe ori la aceste argumente. Janellen era hotărîtă să nu lase cearta să-i umbrească cea mai fericită noapte din viaţa ei.

- Ştiu exact ce fac, Bowie. Am trecut de vîrsta cînd trebuia să cer voie să fac ceva. Te iubesc la nebunie şi cred că şi tu mă iubeşti la fel.

El o privi şi-i răspunse foarte serios:

- Ştii că te iubesc.

- Asta o să ne dea puterea de a înfrunta totul. Ce ni se poate întîmpla atît de rău, să nu fim în stare să facem faţă?

- La naiba! gemu el. Tocmai ai sfidat soarta şi o să ne arate ea!

- Bowie, exclamă Janellen rîzînd, ce figură eşti!

Darcy îl văzu pe Keiy în momentul în care acesta intră în taverna Palmierul, Keiy se aşeză izolat, la capătul tejghelei, comandă de băut şi rămase ca un cîine jelind după un os.

Darcy era într-o dispoziţie spumoasă. Fergus era la şcoală, la o şedinţă de consiliu, care în mod obişnuit ţinea cîteva ore. Lui Darcy îi plăceau la nebunie şedinţele de consiliu. Îi dădeau o seară liberă.

Heather era de serviciu la motel. Avea toate şansele să se întoarcă acasă ca regină încoronată. A cheltuit o groază de bani cu toaletele lui Heather. Dacă Heather va fi declarată regina anului, Darcy va putea intra în cercurile restrînse din Eden Pa’ss. Deşi avea în fiecare an o maşină nouă, deşi purta haine foarte moderne şi costisitoare, deşi locuia în cea mai mare casă din Eden Pa’ss. Darcy era încă respinsă de aceste cercuri. Poate că Fergus nu se gîndea la subtilităţi, dar pentru Darcy ele contau foarte mult. Era hotărîtă ca Heather să schimbe această situaţie. Ea va fi biletul de trecere care o va propulsa pe Darcy.

Keiy răspîndea în jurul lui un fel de ameninţare, dar Darcy se hotărî să-l abordeze. Ce dacă ultima dată l-a scuipat? Ce dacă el a ameninţat-o că o omoară? Nu-i mergeau prea bine treburile în ultima vreme. Poate că ar avea şanse să-l facă mai receptiv.

Se aşeză pe scaunul de lîngă el.

- Bună, Hap. Vin alb, te rog. Pune şi cîteva cuburi de gheaţă. Îl privi pe Keiy. Tot mai eşti supărat pe mine?

- Nu.

- Oh! Ai învăţat să ierţi şi să fii iertat?

- Nu. Ca să fii supărat, trebuie să-ţi pese. Eu nu dau doi bani pe tine.

Darcy tresări furioasă, dar îi zîmbi lui Hap care îi servea vinul.

- Nu mă surprinde că eşti în starea asta. Trebuie să fi fost un şoc să descoperi că soţul ei trăieşte.

- Nu vreau să vorbesc despre asta.

- Cred şi eu. Este un subiect delicat. Măcar ai reuşit să te culci cu ea, înainte de a ateriza ambasadorul Porter în cadă?

Muşchii lui Keiy se încordară. Îi spuse că da. Darcy învîrtea un cub de gheaţă. Un singur lucru nu tolera unui bărbat - să o ignore. Prefera abuzul fizic şi verbal, decît să fie tratată cu indiferenţă. Dar acum era curioasă.

- A fost bună cum te-ai aşteptat? Mai bună? Mai bună, ghici ea după felul în care Keiy dădu pe gît paharul de băutură şi ceru altul.

Bîrfa din oraş spunea că ar trebui să fii prost, sau nebun, să-l înfrunţi pe Keiy Tackett. Era nervos în ultima vreme. Căuta cearta cu lumînarea.

Ieri, de exemplu, în amiaza mare, în centrul oraşului, agresase un reporter care a vrut să-l fotografieze. Mai tîrziu, la Barbecue Bobby, s-a luat de un tip străin de oraş, pentru că a parcat camioneta lîngă Lincolnul lui. Martorii au povestit că va trece multă vreme pînă cînd omul îşi va face curaj să vină din nou în Eden Pa’ss.

Toată lumea vedea că este beat la orice oră din zi şi că îşi petrecea ore în şir cu Balky, la pista de aterizare. Cineva a povestit că juca baseball la patru dimineaţa pe stadion, dar povestea nu a fost confirmată de nimeni.

Dacă Lara Mallory l-ar fi dezamăgit în pat, nu i-ar fi păsat că soţul ei a înviat din morţi. Dacă i-a plăcut, avea toate motivele să fie furios pe întorsătura pe care o luaseră lucrurile.

Din ce a auzit, din ce vedea acum cu ochii ei, Darcy înţelese că lui Keiy s-au înecat corăbiile.

Gelozia o muşcă de suflet. Îndrăzni să abordeze un alt punct sensibil.

- Cred că ştii acum pentru ce şi-a riscat cariera politică fratele tău. Mă întreb cum v-a comparat şi care din voi a avut o notă mai mare. Aţi discutat meritele fiecăruia?

- Mai du-te dracului, Darcy!

Ea rîse.

- Deci aţi discutat! Hmm! Interesant! Trei oameni într-un pat, este al naibii de aglomerat!

Keiy întoarse încet privirea şi o ţintui cu ochii injectaţi.

- Din cîte am auzit eu, tu ai lucrat în trio mai mult decît o dată.

Mînia lui Darcy fulgeră, dar se potoli imediat. Rîse seducător.

- E-x-a-c-t! Şi eu m-am distrat grozav. Ar trebui să mai încerci şi tu. Poate că ai făcut-o.

- Nu pe acest continent.

- Sună fascinant. Mor de curiozitate.

Îi mîngîie mîna cu vîrful degetului, el nu o respinse. Încurajată, Darcy scoase din poşetă un breloc cu o cheie, i-o flutură lui Keiy pe sub nas.

- Ai un avantaj distinct atunci cînd eşti proprietara unui motel. Ai chei pentru toate camerele. Ce spui? Se aplecă spre el şi îşi presă sînii. Hai, Keiy. Noi doi am făcut-o bine, nu? Ce altceva mai ai de făcut?

Keiy termină băutura dintr-o înghiţitură. Aruncă pe tejghea bani pentru ce a consumat el şi pentru vinul lui Darcy şi o împinse spre uşă. Nu spuse nimic decît afară.

- Maşina ta sau a mea?

- A mea. Submarinul tău se vede de la o poştă. Dacă maşina mea este văzută la motel, nimeni nu suspectează nimic.

Imediat ce au ieşit în drum, ea se lipi de el şi îl sărută uşor pe gură.

Keiy rămase rigid în scaun, privind înainte.

Darcy zîmbi mulţumită de ea. Era el mohorît, dar l-a convins imediat. Îi va demonstra că o putea uita pe Lara Mallory. Cadillacul gonea spre motelul La Pinul Verde.
* *

*
Jody o cunoştea foarte bine pe Janellen. Fata nu era nici pe departe deşteaptă cum îi plăcea să creadă. Orice abatere de la rutina zilnică o agita pe Janellen. O sîcîia să mănînce, o ruga să nu mai fumeze, insista să stea în pat, se agita ca o cloşcă.

Dar în seara asta, cînd ea a refuzat să mănînce, Janellen nu s-a mai agitat ca de obicei. Ochii îi străluceau, aveau un licăr care îi amintea lui Jody de Keiy. Şi de soţul ei. Janellen îi ascundea ceva, pentru prima dată în viaţă. Jody bănui că este vorba de un bărbat.

A auzit-o cînd i-a spus lui Maydale că merge la un seminar la Longview. Lui Jody îi era clar că avea o întîlnire cu cineva, probabil la acelaşi motel unde mergea şi tatăl ei. Tristeţea acestui gînd îi lăsă un gust amar în gură. Fata asta nu învăţase nimic de la ea? Înainte ca acest vînător de zestre să-i strice viaţa lui Janellen, trebuia să aibă grijă de el.

Toate problemele importante ale familiei erau întotdeauna responsabilitatea ei. Au fost din momentul în care i-a spus „da” lui Clark Junior. Unde ar fi ajuns familia Tackett, dacă nu ar fi fost ea să le mînuiască destinele? Niciodată nu a lăsat evenimentele să-şi urmeze cursul capricios. Ea s-a ocupat singură de toate crizele familiei. Ca şi aceasta, pe care trebuia să o rezolve în seara asta. Bineînţeles că mai întîi trebuia să se furişeze de Maydale.
* *

*
Mintea lui Fergus plutea, îmbătată de gînduri plăcute.

Contabila şcolii era soprană în corul bisericii. Detalia fiecare sumă din buget cu o voce nuanţată. Fergus îşi ascunse un zîmbet. Era un om mulţumit. Datorită verii mai puţin toride, mulţi pescari şi excursionişti au înnoptat la motel. A fost un sezon bun.

Se gîndea serios la sugestia lui Darcy de a folosi profitul pentru a anexa o sală de jocuri mecanice. Darcy nu l-a sfătuit niciodată rău. Avea un dar de a scoate idei aducătoare de bani. Avea şi darul de a cheltui fiecare cent muncit de el. Pentru că o iubea, o lăsa să trăiască cu impresia că nu ştia de aventurile ei extraconjugale. Îl durea că ea simte nevoia să caute alţi bărbaţi, dar ar fi fost mai dureros să trăiască fără ea.

A auzit odată un psiholog care vorbea despre comportamente deplasate din cauza traumatismelor din copilărie. Fără îndoială, Darcy era un astfel de caz. O compătimea şi o iubea chiar mai mult. Atîta vreme cît ea se va întoarce la el, va continua-să nu-i observe infidelităţile, nu va da atenţie glumelor făcute de prieteni şi asociaţi.

Ea credea că el nu ştie cîţi bani cheltuieşte pe hainele ei şi ale lui Heather. Dar el ştia. Ştia pînă la ultimul bănuţ. Soţia lui avea o minte creativă, dar el ştia tot. Cunoştea exact valoarea motelului. în timp, a învăţat unde să ascundă banii de fisc, cînd să fie extravagant şi cînd nu. Îşi ascunse chicotelile de rîs cu o tuse prefăcută.

Mulţumită lui Jody Tackett, el a salvat mii de dolari în fiecare an. Spera să mai trăiască pînă o va vedea moartă pe această duşmancă de o viaţă. Cînd va vedea că sănătatea ei se înrăutăţeşte, va hotărî dacă îi va spune secretul lui.

Momentul va trebui foarte bine ales. La urma urmei, avea de mărturisit un lucru ucigător. Dorea ca ea să fie suficient de lucidă pentru a primi din plin lovitura, dar în acelaşi timp să nu-i poată face nimic.

Poate că ar trebui să i-o spună sub forma unei note de mulţumire.

„Dragă Jody, înainte de a deveni rezident permanent în iadul etern, vreau să-ţi mulţumesc. Îţi aminteşti cum m-ai păcălit cu zăcămîntul de petrol? Ei bine, îmi face plăcere să te informez că...”

- Fergus? La ce te gîndeşti?

Soprana îl trezi pe Fergus din reverie.

- Cred că ai auzit ce-am spus. Are cineva ceva de adăugat? Bine, atunci să continuăm.

În timp ce vicepreşedintele trecea la următorul punct al ordinii de zi, Fergus se abandonă din nou fanteziilor.

* *

*
- Trădarea ta mi-a ucis copilul! Vocea Larei era stăpînită. Mîna ţinea ferm pistolul. Ticălosule! Tu mi-ai ucis fetiţa! Acum eu am să te ucid pe tine!

Văzînd arma îndreptată spre el, Randall se opri din mers, dar numai pentru moment. Îşi reveni admirabil.

- Şi în Montesangre ai jucat această scenă. Emilio a citit prin tine cum citesc şi eu acum. Tu vindeci viaţa, Lara, tu nu eşti o criminală. Evaluezi prea mult viaţa, pentru a lua viaţa unui om. Totuşi, nu toţi îţi împărtăşesc această opinie elevată. Asemenea idealuri nu-ţi permit să iei ce-i al tău. Ultimul pas, acela contează, Lara. Dacă îl accepţi sau îl refuzi, de asta depinde succesul sau eşecul. Omul trebuie să facă pasul final, pentru ca efortul lui să nu fi fost în zadar. În cazul acestui scenariu, ultimul pas este apăsarea pe trăgaci. Iar tu nu o vei face niciodată.

- Te voi ucide!

O fracţiune de secundă, Randall îşi pierdu siguranţa. Dar îşi reveni.

- Cu ce? Cu un revolver gol? Mai ţii minte, gloanţele i-au fost scoase.

- Da, ştiu, dar au fost puse la loc. Keiy a ascuns muniţia într-un compartiment secret al aparatului de filmat. Soldaţii nu au găsit-o. Înainte de a pleca de la hotel, el a încărcat pistolul. Trase piedica. Am să te omor!

- Bluf!

- Este ultimul raţionament pe care-l faci, Randall şi este greşit.

Explozia a răsunat asurzitor. Întunericul a fost străpuns de un fulger de lumină, în timp ce Lara se lipea de perete. Revolverul îi căzu din mînă.
* *

*
El descuie uşa. Nevăzuţi de nimeni, se strecurară în apartamentul nupţial şi încuiară uşa în urma lor. Întinse mîna să aprindă lumina, dar nu se aprinse becul.

- Probabil că este ars, spuse el.

- Pe măsuţă este o veioză.

Ea traversă camera, bîjbîind în întuneric. Curiozitatea îl făcu să mai apese o dată pe întrerupătorul de lumină.

Becul nu avea nimic. Probabil că era un scurt circuit. Cînd apăsă din nou, văzu scînteia.

Camera sări în aer.