Sandra brown

Capitolul cinci

Janellen stătea la biroul ei, din clădirea Companiei Tackett Oil & Gas. Clădirea companiei era o construcţie masivă din cărămidă, proiectată de oameni; construită de oameni şi mobilată de oameni care au trăit în vremurile de glorie ale bătrînului Clark. Janellen nu schimbase cu nimic decorul din jurul ei. Cei mai mulţi dintre angajaţii companiei lucrau aici de ani de zile şi erau obişnuiţi cu birourile, aşa cum arătau ele... Deşi Janellen petrecea aici mai mult timp decît oricine altcineva, nu i-a trecut niciodată prin cap să renoveze sau să schimbe cumva ambianţa. Singura amprentă personală din acest birou era o plantă de iederă, răsădită într-un butoiaş minuscul, aşezat într-un capăt al biroului, ascuns de cele mai multe ori de corespondenţa care umplea mereu masa. Conducerea cu eficienţă a afacerilor era o problemă de mîndrie personală pentru Janellen. Ajungea aici în fiecare dimineaţă la ora nouă fix, verifica mesajele de pe aparatul telefonic şi transmisiile din timpul nopţii ale faxului, apoi consulta agenda pe care-şi făcea notiţele.

În această dimineaţă, totuşi, era preocupată de sănătatea şubredă a mamei sale şi de antagonismul din ce în ce mai violent dintre Jody şi Keiy. Nu mai ridicaseră vocea unul la altul din dimineaţa sosirii neaşteptate a fratelui ei, dar atmosfera era îngheţată şi încărcată de ostilitate cînd cei doi se aflau în aceeaşi cameră...

Janellen se străduia cît putea să intermedieze relaţiile dintre ei, dar nu reuşea mare lucru. Plin canalele subterane din Eden Pa’ss, Jody aflase de vizita lui Keiy la cabinetul doctorului Lara Mallory. L-a acuzat că a sfidat-o în mod intenţionat; el i-a amintit că nu mai este un copil căruia să i se spună ce să facă şi ce nu. Ea a spus că el s-a făcut de tot rîsul; el i-a răspuns că a avut suficient de multe exemple şi a avut de unde învăţa. Şi au continuat pe tonul acesta. Orele de masă erau adevărate torturi. Povara de a purta o fărîmă de conversaţie cădea în întregime în spatele lui Janellen şi era din ce în ce mai epuizată. Jody nu a agreat niciodată conversaţiile de convenienţă din timpul mesei şi cu atît mai puţin le suporta acum.

Aşa cum a promis, Keiy se străduia. Încerca să le spună glume sau să le povestească din aventurile lui. Jody îi strivea întotdeauna toate eforturile şi aducea mereu vorba despre Lara Mallory, reuşind întotdeauna să-l înfurie pe Keiy; Imediat ce termina de mîncat, Keiy inventa o scuză oarecare şi pleca de acasă. Janellen ştia că bea foarte mult, pentru că nu venea înapoi decît spre dimineaţă, îl auzea urcînd scările poticnindu-se.

Probabil că mergea şi la femei, pentru că bîrfa oraşului abia aştepta să audă la cine va merge şi pe cine va gratula cu favorurile lui. Era acasă de o săptămînă, dar întoarcerea lui nu împlinise aşteptările lui Janellen. În loc să îmbunătăţească starea de spirit a lui Jody, prezenţa lui Keiy în casă o făcea şi mai irascibilă. Lucru uimitor de altfel. Cînd el era plecat, Jody se agita, se amăra că nu are veşti de la el şi se îngrijora de sănătatea lui. Nu era niciodată demonstrativă, dar Janellen vedea întotdeauna expresia de uşurare de pe chipul mamei, de fiecare dată cînd primea de la el o carte poştală prin care le anunţa că este sănătos.

Acum, cînd Keiy era acasă, nimic nu o mai mulţumea pe Jody. Dacă el era morocănos, ea îl certa. Dacă el era conciliant, ea îl repezea. Jody reacţiona la cea mai mică provocare, iar Keiy ştia foarte bine să fie provocator. Ca petrolul şi apa, cei doi nu se puteau apropia.

Lucrurile au luat o întorsătură foarte urîtă în seara în care Keiy a înfruntat-o pe Jody, în legătură cu codicilul din testamentul fratelui său.

- De ce nu am fost şi eu informat că i-a cumpărat un cabinet doctoriţei Lara Mallory?

- Pentru că nu te privea pe tine, a răspuns Jody cu dispreţ. Clark a făcut un lucru de neînţeles, mai ales pentru mama lui.

Janellen a suferit foarte mult din cauza acelui lucru. Ar fi vrut ca Keiy să nu afle niciodată despre codicil. Dar mai ales, acum, ar fi vrut ca el să nu abordeze discuţia cu mama lui.

- Nu mă privea pe mine? repetă el furios. Nu crezi că o asemenea hotărîre stupidă trebuia să-mi fie adusă la cunoştinţă? Ne afectează pe toţi!

- Nu cunosc motivele lui Clark, strigă Jody, dar nu-ţi permit, ţie, dintre toţi oamenii, să spui că fratele tău a fost stupid.

- Nu am spus asta. Am spus că hotărîrea a fost stupidă.

- Este acelaşi lucru.

Cearta a durat o jumătate de oră şi nu a făcut decît să-l înfurie şi mai mult pe Keiy, iar lui Jody să-i crească alarmant tensiunea. Nimeni nu va şti niciodată de ce a făcut Clark aşa ceva. Dar Janellen ştia cu siguranţă că fratele ei mai mare ar fi fost foarte dezamăgit dacă ar fi văzut ce fricţiuni a cauzat decizia lui. Casa lor devenise mohorîtă şi ostilă, un teren de luptă pe care Janellen se străduia din greu să-l schimbe, dar nu reuşea.

- Doamnă?

Era atît de pierdută în gînduri, încît, auzind vocea bărbatului, Janellen a tresărit violent. Stătea în cadrul uşii şi silueta îi era conturată de soarele care inunda holul.

Stînjenită că a fost surprinsă visînd cu ochii deschişi, Janellen sări în picioare şi îşi duse mîna la gulerul bluzei.

- Vă rog să mă scuzaţi. Cu ce vă pot fi de folos?

Bărbatul îşi scoase pălăria de cowboy şi se apropie de biroul ei. Era mai scund decît Keiy, nu prea musculos, dar părea puternic şi asprit de muncă.

Avea hainele curate, după cît îşi dădu ea seama, păreau noi.

- Caut ceva de muncă, doamnă. Mă gîndeam că poate aveţi ceva.

- Îmi pare rău, pentru moment nu avem, domnule....?

- Cato, doamnă. Bowie Cato.

- Îmi pare bine să vă cunosc, domnule Cato. Eu sînt Janellen Tackett. Ce fel de slujbă căutaţi? Dacă sînteţi nou sosit la Eden Pa’ss, v-aş putea recomanda unei alte companii.

- Mulţumesc foarte mult, dar nu are rost. Am întrebat deja la toate. Aş putea spune că am lăsat-o la urmă pe cea mai bună, adăugă el zîmbind timid. Se pare că nimeni nu angajează acum.

Janellen zîmbi cu simpatie.

- Mă tem că aşa este, domnule Cato. Economia din Texas trece printr-o criză - mai ales industria petrolului. Practic, nimeni nu mai forează acum. Sigur, multe din puţurile existente lucrează.

Ochii căprui ai bărbatului se luminară.

- Da, doamnă, eu asta am făcut pînă acum - am lucrat la sonde, am menţinut puţurile în stare de exploatare.

- Aşadar, aveţi experienţă? Cunoaşteţi meseria?

- O, da, doamnă! Am lucrat pe cîmpurile petrolifere de la doisprezece ani. Cato se opri, pentru a-i da posibilitatea să se răzgîndească, dacă va auzi ce experienţă are. Văzînd că ea nu spune nimic, el continuă: Dar, oricum, vă mulţumesc că m-aţi primit, doamnă.

- Stai puţin! Cînd Janellen îşi dădu seama că a întins o mînă spre el a tras-o imediat înapoi, ruşinată.

Bărbatul o privea curios.

- Da, doamnă?

- Dacă tot ai venit pînă aici, ai putea lăsa o cerere. Dacă vom face angajări, mai repede... dar trebuie să înţelegi că eu cred... nu strică să avem cererea dumitale la dosar.

Bărbatul cumpăni puţin cuvintele.

- Nu, cred că nu strică.

Janellen se aşeză şi îi făcu semn să ia loc pe scaunul din faţa biroului. Dintr-un sertar, scoase o cerere-tip şi i-o întinse.

- Vrei şi stilou?

- Vă rog.

- Doreşti puţină cafea?

- Nu, mulţumesc.

Janellen luă stiloul de pe birou, i-i întinse, iar el începu să scrie cu foarte multă grijă. Părea un bărbat de vîrsta lui Keiy, deşi faţa îi era brăzdată de cute adînci, iar la tîmple avea fire de păr alb. Pe frunte avea dunga lăsată de nelipsita pălărie de cowboy.

Pe neaşteptate el ridică privirea şi o surprinse studiindu-l. Foarte stînjenită ea începu să se bîlbîie:

- Nu... nu doriţi o ceaşcă de cafea? Apoi, realizînd că l-a mai întrebat o dată, cu cîteva secunde în urmă, se fîstîci. Vă rog să mă scuzaţi, cred că v-am întrebat deja.

- Da, doamnă. Nu doresc. Mulţumesc.

El continuă să scrie cererea, iar Janellen îşi făcu de lucru cu o agrafă de hîrtie, regretînd că nu a deschis aparatul de radio, dorindu-şi ca un zgomot cît de mic să umple totuşi tăcerea. În cele din urmă bărbatul termină şi îi întinse foaia şi stiloul. Ea citi primele două rînduri şi rămase surprinsă să descopere că era mai tînăr decît

Keiy, chiar mai tînăr cu doi ani decît ea.

- Aşadar, ai lucrat la Palmierul? La cabaret?

- Da, doamnă. Bărbatul tuşi stînjenit. Nu prea e mare lucru, dar am acceptat-o temporar.

- Nu am vrut să discutăm despre asta, se scuză ea repede. Şi în locurile acestea muncesc oameni. Nu ştia de ce, dar cuvintele erau jignitoare. Îşi muşcă buza de jos. Fratele meu merge mereu acolo.

- Da, mi l-a arătat cineva. Dar nu-mi amintesc să vă fi văzut acolo.

Janellen avu impresia că omul îşi ascunde un zîmbet. Cu un gest nervos duse din nou mîna la gulerul bluzei.

- Nu, eu... eu nu am fost niciodată acolo.

- Da, doamnă.

Janellen îşi muşcă din nou buzele.

- Să continuăm înainte de Palmierul ai lucrat în statul... Prea uluită să îl privească îşi concentră privirea pe foaia de hîrtie, dar nu mai vedea nimic.

- Da, doamnă, spuse bărbatul liniştit. Am fost condamnat şi închis la închisoarea de Stat din Huntsville.

Adunîndu-şi tot curajul, ea reuşi să îl privească.

- Îmi pare rău, nu am nici o slujbă disponibilă pentru dumneavoastră, domnule Cato.

- Înţeleg, oricum însemna să sper prea mult.

- De ce spui asta?

- Fiind condamnat şi cu antecedente...

Nu dorea să îl mintă; condamnarea îi scădea substanţial şansele de a fi angajat la Tackeit Oil. Jody nu ar fi acceptat pentru nimic în lume. Şi totuşi Janellen nu l-ar fi lăsat să plece fără un cuvînt de încurajare.

- Mai am alte posibilităţi?

- Nu, cred că vă daţi seama. Îşi trase îndesat pălăria pe cap. Mulţumesc că m-aţi primit, domnişoară Tackett.

- La revedere, domnule Cato.

Bărbatul ieşi din birou, închise uşa, coborî treptele de piatră şi urcă în camionetă. Janellen sări imediat în picioare şi îl urmări printre lamelele jaluzelelor. Pe autostradă îl văzu virînd spre Palmierul.

Se întoarse la birou mai deprimată decît înainte. O aştepta foarte multă treabă, dar nu avea nici un chef. Luă cererea lăsată de Bowie Cato şi o citi cu multă atenţie.

Căsuţa care desemna starea civilă era marcată cu un „X” în dreptul cuvîntului „singur”. Deodată îşi dădu seama că este curioasă. Nu privea deloc cererea ca pe o posibilă angajare. Nu avea slujbă pentru el, dar dorea să ştie totul despre el.

Supărată că şi-a pierdut dimineaţa, aruncă cererea lui Cato în sertar şi încercă să rezolve cîteva hîrtii.
* *

*
- Pentru Dumnezeu, Fergus, nu cravata aceea. Darcy Winston era exasperată. Nu vezi că nu se asortează cu cămaşa?

- Doar mă ştii, dulcico, spuse acesta împăciuitor, sînt daltonist.

- Ei bine, eu nu sînt. Schimb-o imediat. Sîntem principala atracţie în seara aceasta şi am întîrziat deja.

- M-am scuzat deja că vom întîrzia. Doar că am fost reţinut la motel. Un grup de huligani. Sînt la Harlingen de două săptămîni pentru o misiune baptistă...

- Pentru Dumnezeu, Fergus, nu mă intreresează, îl întrerupse ea nerăbdătoare. Termină cu îmbrăcatul. Mă duc să o grăbesc pe Heather.

Darcy se grăbi pe coridor spre camera copilului.

- Heather, tu eşti gata? intră fără să bată la uşă. Heather, închide naibii telefonul şi îmbracă-te! Adolescenta de şaisprezece ani acoperi receptorul cu palma.

- Sînt gata, mamă. Vorbesc puţin cu Tanner, pînă sînteţi voi gata.

- Sîntem gata. Darcy îi smulse telefonul furioasă.

- La revedere, Tanner, mai reuşi fata să spună. Mamă! Ce nepoliticoasă eşti! Mor de ruşine! Te porţi atît de urît cu el! De ce faci lucruri din astea?

- Pentru că sîntem aşteptaţi la şcoală şi am întîrziat deja.

- Dar nu este şase şi jumătate. Trebuie să ajungem la şapte.

Nerăbdătoare, Darcy începu să caute pe măsuţa de toaletă a fiicei sale printre sticluţele de parfum, găsi unul potrivit şi se parfumă. Enervată, Heather o întrebă:

- Ce, tu nu ai parfum? Doar ai de unde alege. De ce îl foloseşti pe al meu?

- Pierzi prea multă vreme la telefon cu Tanner, spuse Darcy ignorînd complet furia fetei.

- Ba nu.

- Băieţilor nu le plac fetele care sînt prea disponibile.

- Mamă, te rog, lasă-mi în pace bijuteriile. De fiecare dată le laşi în dezordine. O ajunse pe Darcy şi apăsă cu răutate capacul cutiei de bijuterii.

Darcy o împinse cu brutalitate.

- Ce ai tu aici şi nu vrei să văd eu?

- Nimic.

- Dacă este marijuana...

- Eu nu fumez!

Darcy răsturnă conţinutul cutiei, dar nu găsi decît cercei, brăţări, inele şi un şirag de perle cumpărat de Fergus în ziua în care s-a născut Heather.

- Vezi? Ţi-am spus eu.

- Nu mă sîcîi, domnişoară. Mama îşi privi fiica cu ochi critici. Şi înainte să plecăm ai să-ţi ştergi jumătate din fardul de pe ochi. Arăţi ca o prostituată.

- Ba nu.

Darcy îi întinse forţat un şerveţel de hîrtie.

- Probabil că aşa te şi porţi cînd te întîlneşti cu Tanner Hoskins.

- Tanner mă respectă.

- Ce spui! Vrea să-ţi ajungă cît mai repede sub fustă, ca toţi băieţii care te văd.

Dispreţuitoare, Darcy părăsi camera. Era mîndră de ea. Era convinsă că părinţii nu ar trebui să îşi scape din mînă copiii şi de aceea ea se ţinea scai de fiica sa. Fiecare minut din viaţa lui Heather îi era raportat lui Darcy care dorea să ştie unde merge, cu cine şi cît timp stă. Doar un părinte bine informat îşi putea controla corect copilul adolescent.

În mare, Heather era o fetiţă cuminte. Programul încărcat de la şcoală nu îi permitea prea mult timp să-şi facă de lucru, doar vara, cînd avea mai mult timp şi necazurile o păşteau la tot pasul.

Vigilenţa lui Darcy nu era bazată pe instinct matern, ci pe amintirile propriei adolescenţe. Ştia toate trucurile la care putea recurge un copil pentru a-şi înşela părinţii pentru că ea însăşi le-a folosit din plin. Dumnezeule, putea spune că le-a inventat.

Dacă mama ei ar fi fost mai severă, tinereţea lui Darcy nu ar fi fost atît de tulbure. Poate că nu s-ar fi căsătorit la optsprezece ani.

Tatăl ei a părăsit-o pe mama, cînd ea avea nouă ani. Deşi la început a compătimit-o pe mama sa, foarte repede Darcy a început să o dispreţuiască. În anii care au urmat, dispreţul ei s-a transformat în revoltă deschisă. Cînd avea vîrsta lui Heather, intrase deja într-un grup de tineri nebuni, care se îmbătau în fiecare noapte şi făceau sex.

A terminat şcoala pe muchie de cuţit. Imediat, în vara debutului ei, a rămas însărcinată. Se culcase cu un baterist dintr-o orchestră de muzică western. A reuşit să-l găsească în De Ridder Louisiana, dar el a negat că a cunoscut-o vreodată. Într-un fel, Darcy s-a bucurat că el nu îşi asumă nici o responsabilitate. Nu prea era mare lucru de capul lui.

Cînd s-a întors la Eden Pa’ss, viitorul îi apărea în culori foarte sumbre. Într-o dimineaţă s-a oprit să ia micul dejun la motelul La Pinul Verde. Cu un zîmbet cabalin, Fergus Winston, care era în toiul celibatului, a întîmpinat-o cum a intrat pe uşă.

În loc să-şi comande micul dejun, Darcy a rămas privindu-l pe Fergus bătînd chitanţe la casa de marcat. Nici nu-şi băuse cafeaua pe jumătate, cînd luase deja hotărîrea vieţii ei. În două ore avea o slujbă. După două săptămîni, făcuse rost de un soţ.

În noaptea nunţii, Fergus era convins şi ar fi pus mîna-n foc că se însurase cu o virgină; după cîteva săptămîni, cînd Darcy l-a anunţat că este însărcinată, lui Fergus nici nu i-a trecut prin cap că acel copil ar fi putut fi conceput de altcineva, decît de el.

În toţi anii care au urmat de atunci, tot nu i-a trecut prin minte că Heather nu este a lui, deşi se născuse „prematur”, dar cîntărea cît un copil sănătos.

Fergus nu avea timp să se gîndească la aceste nepotriviri pentru că Darcy îl ţinea mereu preocupat de motel. În timp, Darcy a reuşit să-l convingă că un om de afaceri inteligent cheltuia banii ca să poată face alţii. A modernizat bucătăria, a redecorat camerele şi a mai cumpărat puţin pămînt în jurul motelului.

Într-o singură privinţă, însă, Fergus a rămas de neclintit. Numai el avea acces la registrele contabile ale motelului. Oricît de dulce a fost Darcy, oricît de convingătoare, Fergus nu a cedat nici în ruptul capului. Darcy a bănuit că el nu raportează tot profitul, dar asta nu o deranja. O neliniştea însă convingerea că dacă ea ar fi avut acces la dosare, ar fi găsit greşeli pe care el le-a scăpat din vedere. Dar în şase ani de căsnicie, Darcy nu i-a clintit nici un milimetru. Era una dintre puţinele situaţii în care Darcy nu a cîştigat.

Pentru că fusese necăsătorit atît de mult timp, Fergus era îndrăgostit lulea de frumoasa, tînăra şi roşcata lui soţie şi de fiica lui, considerîndu-se cel mai norocos bărbat din lume. Era un soţ generos. A construit pentru Darcy cea mai frumoasă casă din Eden Pa’ss. I-a dat mînă liberă să o decoreze cu cei mai scumpi arhitecţi din Dallas şi Houston. În fiecare an Darcy îşi cumpăra o maşină nouă. O adora pe Heather, care îl avea la degetul cel mic, la fel ca şi mama ei.

Nici nu a bănuit că Darcy şi-a găsit un amant, la trei luni după ce s-a născut Heather. Era unul din oaspeţii motelului, în drum spre Memphis. Au folosit camera 203. Lui Darcy i-a fost foarte uşor să-l mintă pe Fergus. I-a spus că merge să-şi viziteze mama pentru cîteva ore.

În ciuda infidelităţilor ei destul de frecvente, Darcy ţinea sincer la Fergus, mai ales pentru faptul că statutul lui social în mica lor comunitate i-l ridicase considerabil pe al ei şi pentru că îi oferea tot ce îşi dorea ea. Acum, cobora scările. Îl văzu pe Fergus şi îi zîmbi. Fergus îi oferise galant braţul lui Heather.

- Faceţi o pereche frumoasă, comentă Darcy. Toată lumea din oraş va fi prezentă la întîlnirea de astă seară, iar familia Winston va fi în centrul atenţiei.

Fergus o înconjură cu o mînă pe după umăr şi o sărută pe frunte.

- Sînt foarte mîndru că voi sta pe podium între cele mai frumoase doamne din Eden Pa’ss.

Heather ridică ochii în tavan, exasperată. Fergus era un om prea cinstit, să vadă gestul.

- Deşi mă îmbolnăvesc numai cînd îmi aduc aminte de motivul acestei întruniri. Oftă şi se înfioră, privindu-şi soţia. Mă trec fiorii numai cînd mă gîndesc ce ţi s-ar fi putut întîmpla.

- Şi pe mine, spuse Darcy şi se retrase repede din îmbrăţişarea lui.

Trebuie să plecăm, pe de altă parte, adăugă ea şi zîmbi şiret, nu pot începe fără prezenţa noastră, nu-i aşa?