Saptamâna de rugaciune — prelegeri 2004

numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem... Preaiubiţilor, acum

suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a aratat înca. Dar

stim ca, atunci când Se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Îl vom

vedea asa cum este.”

Suntem deja copii ai lui Dumnezeu, însa cum va fi în cer? De o

mie de ori mai minunat decât sa fim numiţi „copii ai lui Dumnezeu”?

Marţi – 7 decembrie 2004 35

Între timp, suntem o familie mondiala, chiar aici, pe pamânt. Cum

facem faţa situaţiei?

Cum sa gasim armonia în familia mondiala

Biserica Crestina Adventista de Ziua a Șaptea este într-adevar

o confesiune raspândita în toata lumea. Avem membri în peste doua

sute de ţari. Câte limbi, tradiţii si culturi înseamna aceasta?

Nenumarate trebuie sa fie modalitaţile de închinare înaintea lui

Dumnezeu si numeroase caile de raspândire a Evangheliei. Fiecare

contribuie prin felul sai unic de a fi, prin rolul pe care îl ocupa, prin

punctele sale de vedere. Însa mesajul central si valorile pe care le

pastram ca biserica ne apropie unii de alţii si ne ţin laolalta. Ele ne

strâng de pe tot pamântul, indiferent de cultura, culoare a pielii sau

limba. Trebuie sa apreciem cum se cuvine aceasta diversitate.

Dar, pentru ca toţi suntem pacatosi, ne confruntam uneori cu

probleme. Adesea nu stim cum sa împacam deosebirile etnice sau

culturale dintre noi. Uneori îi evitam pe cei care vad lucrurile altfel

decât noi. Daca nu este asa cum consideram noi sau cum suntem

obisnuiţi sa fie un lucru, îl consideram gresit. Romani, capitolul

14, ne arata cum sa traim ca o familie: „Primiţi bine pe cel slab în

credinţa, si nu va apucaţi la vorba asupra parerilor îndoielnice...

Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Daca sta în picioare sau

cade, este treaba stapânului sau; totusi va sta în picioare, caci

Domnul are putere sa-l întareasca pentru ca sa stea... Dar pentru

ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispreţuiesti tu pe fratele

tau? Caci toţi ne vom înfaţisa înaintea scaunului de judecata al lui

Hristos... Sa nu ne mai judecam dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi

sa nu faceţi nimic care sa fie pentru fratele vostru o piatra de

poticnire sau un prilej de pacatuire... Asadar, sa urmam lucrurile

care duc la pacea si zidirea noastra” (versetele 1-19).

Dumnezeu a lasat prin creaţiune ca familia Sa sa fie interdependenta,

nu independenta. Fiindca facem parte din familia lui

Dumnezeu, trebuie sa lucram împreuna, în echipa. Nu trebuie sa

condamnam, dar nici nu se cuvine sa facem orice dorim, daca prin

aceasta îi ranim pe cei din jurul nostru. Dumnezeu asteapta sa ne

Uniţi în partasia familiei lui Dumnezeu 36

respectam si sa ne iubim unul pe altul asemenea membrilor unei

familii. Trebuie sa lucram împreuna pentru acelasi scop – sa-i

aducem si pe alţii la Hristos. Scopul acesta este suficient ca sa ne

uneasca pe toţi în familia lui Dumnezeu. Cine suntem noi, pacatosi

marunţi, nenorociţi, ca sa ne privim dispreţuitor unii pe alţii? Toţi

suntem pacatosi, dar, din fericire pentru noi, Dumnezeu este

judecatorul nostru. Iar Dumnezeu, prin Hristos, este numitorul

comun care ne strânge împreuna, sa fim o familie.

„Sa nu datoraţi nimanui nimic, decât sa va iubiţi unii pe alţii:

caci cine iubeste pe alţii, a împlinit Legea. Dragostea nu face rau

aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13,8.10).

Este nevoie de timp pentru a construi si a întreţine relaţiile din

familie. Din motive de personalitate si comportament, pot aparea

conflicte, însa exista un alt motiv fundamental, mereu prezent,

pentru cei care Îl iubesc pe Domnul.

Din oficiu, membri ai familiei ceresti

„Asadar, voi nu mai sunteţi nici straini, nici oaspeţi ai casei, ci

sunteţi împreuna cetaţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,

fiind zidiţi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul

unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,19.20).

Hristos este cheia de bolta a întregului nostru univers si orice

faptura vie Îi aparţine – în calitate de cetaţean al cerului. Lumea

noastra nu este decât un obiect minuscul comparativ cu restul

universului. Cu toate acestea Hristos este, din fericire, centrul lumii

noastre. Iata ce scrie în Efeseni 1,5.6: „El ne-a rânduit mai dinainte

sa fim înfiaţi prin Isus Hristos, dupa buna placere a voii Sale, spre

lauda slavei harului Sau, pe care ni l-a daruit în Preaiubitul Lui”.

Ne nastem purtând în gând destinul pe care ni l-a pregatit

Dumnezeul Universului. Suntem deja copiii Sai si facem parte din

familia cerului – daca alegem acest lucru. Pe pamânt, la nastere,

oricarui prunc i se recunoaste calitatea de membru al unei familii.

În acelasi fel, în clipa în care Îl primim pe Hristos, suntem

recunoscuţi ca facând parte din familia cereasca. Însa, evident,

fiindca suntem membri, avem responsabilitatea de a pastra familia

unita. Dumnezeu îi cere fiecaruia sa-si faca partea pentru a menţine

Marţi – 7 decembrie 2004 37

pacea si unitatea si a manifesta faţa de ceilalţi dragostea care vine

din cunoasterea lui Isus Hristos.

Bun venit în familie!

Întrebari pentru dezbatere:

1. Cum pot ajuta ca biserica mea sa fie un exemplu mai bun ca

parte a familiei lui Dumnezeu?

2. Ce masuri practice poate lua biserica pentru a cultiva

înţelegerea si solidaritatea între rase si etnii?

3. Cât de important este ca biserica sa fie unita ca o familie?

Wendi Rogers este redactor-asistent pentru

„Adventist News Network”, cu sediul în Silver Spring, Maryland.

UNIŢI ÎN PARTAȘIA

LA ÎNCERCARI

Sa ne apropiem unii de alţii

în vremurile de strâmtorare

Bronwyn Mison

Auzim adesea ca oameni spun: „Nu exista dreptate în lume”.

Înca din ziua când s-a gasit în Eden un fruct prea bun ca sa i se

poata rezista, omenirea s-a luptat sa gaseasca rostul durerii si al

suferinţei. Tragediile ne înrâuresc viaţa, luând diferite forme si

sensuri. Un bolnav de SIDA traieste cu disconfortul si stigmatul

acestei boli, un batrân este lasat sa moara în drum de catre soferul

care l-a lovit, un copil pleaca la scoala si nu se mai întoarce niciodata,

casatoria se destrama, elementele naturii dezlanţuite fac ravagii,

iar razboiul rapeste viaţa tinerilor. Suferinţa îi loveste atât pe cei

buni, cât si pe cei rai, pe tineri si pe vârstnici, pe bogaţi si pe saraci,

pe crestini si pe necrestini.

Suferinţa nu face discriminari. Toţi oamenii sufera din cauza

pacatului. Desi se roaga pentru ocrotire, si crestinii sunt supusi

durerii, pierderii, suferinţei si nedreptaţii. Traim într-un mediu în

care fiecare este expus efectelor lacomiei, autoritaţii celui mai tare,

violenţei si egoismului. În timp ce Dumnezeu doreste sa Îsi apere

copiii si sa-i ascunda sub aripile ocrotirii Sale, Satana îsi urmareste

scopul de a distruge siguranţa, convingerile si credinţa. Dumnezeu

nu previne durerile de inima, însa le foloseste pentru a întari

credinţa si comunitatea de credinciosi. Experienţele comune si

suferinţa îi pot apropia pe crestini.

Masacrul care a avut loc la Biserica „Sf. Iacov” din Cape Town,

Africa de Sud, în ziua de 25 iulie 1993, este un semn dureros de

Miercuri – 8 decembrie 2004 39

aducere aminte ca tragedia poate lovi în inima crestinismului. Într-o

seara rece de duminica, o adunare de o mie trei sute de membri

care se închinau lui Dumnezeu a devenit ţinta unui barbat înarmat

cu un revolver si o grenada. Bilanţul a înregistrat zece morţi si

peste cincizeci de raniţi. O asemenea nenorocire poate zdrobi o

familie crestina sau o poate întari. Frank Retief, preotul parohiei

la acea vreme, a spus: „Adevarata credinţa în Hristos nu este prea

evidenta atunci când toate merg bine. Când nu sunt necazuri,

oamenilor le este usor sa pretinda ca sunt crestini. Însa, când vine

încercarea, altfel stau lucrurile. Ce crede omul cu adevarat iese la

iveala în strâmtorare. Gândurile cele mai ascunse sunt exprimate

atunci când nu se mai întrevede nici o scapare.” (Franck Retief,

Tragedy to Triumph: A Christian Response to Trials and Suffering, pag. 197)

Crestinii sunt ţinte în lupta spirituala dintre bine si rau si, uneori,

ni se pare ca, atunci când vine dezastrul, ne aflam în locul nepotrivit,

la momentul nepotrivit. Desi fiecare are drumul sau si problemele

sale, putem spune ca toţi ne confruntam cu ostilitatea, încercarea

si durerea. Avem multe lucruri în comun.

O calatorie dificila

Drumul crestinului nu este întotdeauna usor. În toata lumea

crestinii se lupta cu greutaţile vieţii. De-a lungul istoriei, oamenii

au avut de îndurat dezamagiri si nenorociri. Mulţi scriitori au

zugravit drumul crestinului, cu încercarile si suferinţele inerente.

Unul dintre cele mai cunoscute personaje este Iov. El a suferit

moartea copiilor sai, pierderea averii, urmarile unei boli foarte grave

si tradarea din partea prietenilor. În cartea sa Calatoria crestinului,

John Bunyan prezinta aventurile unui personaj numit Christian. El

prezinta suisurile si coborâsurile vieţii, subliniind necazurile si

pericolele la care suntem expusi. Și Isus a vorbit despre greutaţi. El

i-a avertizat pe ucenicii Sai: „În lume veţi avea necazuri” (Ioan

16,33). Pregatindu-i pe ucenici pentru cele ce aveau sa se întâmple,

Isus i-a învaţat ca trebuiau sa se astepte la suferinţe, lacrimi si durere.

Isus – exemplul nostru

Isus ne-a învaţat multe lucruri si una dintre caile prin care putem

gasi putere sa rezistam încercarilor este sa meditam la viaţa Sa. În

Uniţi în partasia la încercari 40

timpul celui mai tragic eveniment din istorie, Isus a dat dovada de

curaj, perseverenţa si rezistenţa. „Când era batjocorit, nu raspundea

cu batjocuri; si, când era chinuit, nu ameninţa” (1 Petru 2,23). Ce

s-a întâmplat cu Isus nu a fost drept. Urmarit de farisei, persecutat

chiar de poporul Sau, si batjocorit pentru faptele Sale bune, Isus a

întruchipat înaintea adversarilor rabdarea si harul divin.

În timpul scurtei Sale vieţi de treizeci si trei de ani, Isus S-a

rugat pentru puterea de a suporta totul. Când a fost confruntat cu

dificultaţi sau situaţii de proba, El Și-a pus încrederea în Dumnezeu.

Compasiunea si fermitatea au fost armele pe care le-a folosit Isus

pentru a demasca nedreptatea. Tratamentul aspru la care a fost

supus nu I-a putut distruge credinţa. În schimb, acesta a deschis

pentru El ferestrele speranţei. „Și toate suferinţele îndurate –

picaturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile si din

picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa si durerea de

nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatal Și-a ascuns

faţa de El – vorbesc fiecarui copil al neamului omenesc, declarând:

Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit sa poarte aceasta povara

a vinovaţiei; pentru tine El a nimicit împaraţia morţii si a deschis

porţile Paradisului.” (Hristos, Lumina lumii, ed. 2002, pag. 706).

Suferinţele lui Isus vor pune capat suferinţelor noastre.

Încercarile – un test al credinţei

Dumnezeu are puterea sa treaca peste consecinţe, sa schimbe

urmarile si sa opreasca durerea chiar acum. Însa El îngaduie adesea

situaţiile dificile, pentru ca noi sa ne putem dezvolta caracterul si

credinţa. James Dobson spune: „Ne aflam într-un razboi spiritual,

în care dusmanul ucigator ne urmareste ceas de ceas. Avem nevoie

sa fim în cea mai buna forma pentru a face faţa sageţilor si împunsaturilor

sale. Crestinii slabi, care îsi îngaduie multe si carora li se si

îngaduie mult, nu au rezistenţa necesara pentru a duce aceasta lupta.

De aceea Domnul ne trece prin încercari din când în când, pentru a ne

pastra într-o condiţie buna de lupta.” (J. Dobson, When God Doesn’t

Make Sense, pag. 161). Adevarata credinţa trebuie sa fie testata.

A fi crestin nu înseamna doar a face parte dintr-o comunitate

sau a pastra tradiţiile familiei. Înseamna a dezvolta un caracter

Miercuri – 8 decembrie 2004 41

asemenea celui pe care îl are Isus. M. Guyon spunea: „Focul

suferinţei este cel care lamureste aurul evlaviei”.

Un prieten de-al meu, crestin, a trait o viaţa de suferinţa. Am

fost încurajata adesea de zâmbetul cu care suporta durerea si de

sacrificiile pe care le facea pentru alţii, chiar atunci când era mult

nedreptaţit. Odata, când l-am vizitat, mi-a pus în mâna un bilet.

L-am citit: „Cel mai mare pericol care ne pândeste este acela de a

ne simţi bine pe acest pamânt”. El dorea ca eu sa înţeleg ca viaţa

aceasta este trecatoare si ca trebuie sa ne asteptam la încercari.

Iacov a spus: „Ferice de cel care rabda ispita” (Iacov 1,12). „... sa

priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercari, ca unii

care stiţi ca încercarea credinţei voastre lucreaza rabdare” (Iacov

1,2.3). Adesea, drumul pe care mergem este stâncos. Însa Dumnezeu

ne îndeamna sa rezistam si sa privim dincolo de ziua prezenta. Desi

pare de neînţeles, tragedia si suferinţa ne pot aduce mai aproape de

Isus si mai aproape unii de alţii.

Sufar când suferi si tu

Crestinii sunt atinsi de durerea pe care o sufera alţii. Cartea

Plângeri constituie raportul unui martor la disperarea care a însoţit

caderea Ierusalimului. Durerea luase proporţii majore. Poporul lui

Iuda fusese luat în robie si macelarit. Femeile erau batjocorite, copiii

mureau de foame. Peste tot puteai vedea ruina, distrugere, groaza

si nesiguranţa. Oamenii erau chinuiţi si nemângâiaţi. Cartea Plângeri

surprinde haosul care venise peste poporul neascultator. Ieremia a

suportat cu greu aceasta scena: „Inima i se strângea de chin când

vedea distrugerea produsa de pacat”. (Profeţi si regi, ed. 1998, pag.

346). Din punct de vedere emoţional, probabil ca Ieremia era tot

timpul la pamânt.

Suferinţa îndurata de alţi oameni strapunge si inima crestinilor.

Crestinii sufera când ceilalţi sufera. Eu sufar când te vad ca suferi.

Isus ne-a lasat un minunat exemplu de slujire: „Mântuitorul

nostru a mers din casa în casa, vindecându-i pe cei bolnavi,

mângâindu-i pe cei ce plângeau, linistindu-i pe cei tulburaţi si

aducându-le pace acelora care erau nemângâiaţi. El a luat copilasii

în braţele Sale, i-a binecuvântat si le-a adresat mamelor istovite

Uniţi în partasia la încercari 42

cuvinte de speranţa si de mângâiere. Cu o duiosie si o delicateţe

neobosita, El a raspuns la toate necazurile si suferinţele omenesti.”

(Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, pag. 139). Crestinii au responsabilitatea

a se îngriji unii de alţii si de a purta poverile altora.

Masacrul din Biserica „Sf. Iacov” din Cape Town a unit familia

bisericii. Preotul Retief a organizat o serie de prelegeri intitulate

„Drumul vindecarii”, iar comunitatea a intrat în procesul de

reconstruire a vieţii si alinare a inimii. Victimele, familiile si membrii

bisericii au beneficiat de consiliere, fonduri de ajutorare, ajutoare

de înmormântare, servicii speciale si multa dragoste.

Durerea inimii poate juca un rol important în lucrarea pentru

alţii. Nu este nevoie sa inventam scuze de genul „Ma depaseste”

sau „Nu stiu ce sa spun”. Daca aţi pierdut pe cineva, daca aţi fost

bolnavi, daca aţi suferit pierderi materiale, daca v-aţi confruntat cu

neînţelegeri în familie, daca aţi trecut alaturi de copilul vostru prin

vârsta adolescenţei, daca aţi trecut prin emoţiile examenelor sau

prin necazuri, sunteţi calificaţi sa-i ajutaţi pe alţii. Oamenii aflaţi în

suferinţa tânjesc dupa ceva mai bun – uneori, aceasta înseamna

doar un zâmbet. Crestinii sunt chemaţi sa împartaseasca speranţa

în Isus Hristos.

Sper sa fac faţa

„Fara apa, oamenii au trait aproape o saptamâna. Fara hrana,

unii au ramas în viaţa timp de aproape trei luni. Dar fara speranţa,

nimeni nu poate supravieţui.” (Robert K. Cooper, The other 90%,

pag. 165). Partasia crestina ofera speranţa pentru inimile frânte.

Experienţele noastre împartasite ne ajuta sa ne sprijinim unii pe

alţii si sa oferim susţinere pentru cei care se lupta cu împrejurarile.

„Purtaţi-va sarcinile unii altora si veţi împlini astfel legea lui Hristos”

(Galateni 6,2). Crestinii care au suferit pot simţi împreuna cu cei

care sufera. Încercarile ne ofera ocazii de a ne manifesta dragostea.

Sunt multe lucruri pe care le putem face pentru cei care sufera:

sa ne rugam pentru ei, sa le pregatim mâncare, sa spalam pentru ei,

sa avem grija de copiii lor, sa-i însoţim la plimbare, sa-i îmbraţisam,

sa-i ascultam. Rugaciunile ne dau putere, pentru ca ele ne ajuta sa-i

susţinem pe cei pentru care ne rugam si, în acelasi timp, ne întaresc

Miercuri – 8 decembrie 2004 43

încrederea în Dumnezeu. Pregatirea mesei, datul cu aspiratorul,

spalatul hainelor sunt modalitaţi de slujire. Îngrijirea copiilor,

plimbarile, îmbraţisarile si buna dispoziţie îi pot ajuta pe alţii. Pentru

unii, o strângere tacuta de mâna este enorm de graitoare; alţii poate

ca au nevoie sa fie lasaţi puţin singuri. Ei au nevoie de un loc unde

sa se simta în siguranţa. Nu este treaba noastra sa identificam

motivele sau sa încercam sa explicam suferinţa lor asa cum o

înţelegem noi. Este de ajuns sa ascultam.

Este adevarat. Viaţa nu este dreapta. Toţi trecem prin încercari

si suferinţe. Însa nimeni nu trebuie sa sufere singur. Prietenia nu se

sfârseste atunci când apar framântari personale, boli si durere.

„Partasia capata profunzime si atinge nivelul cel mai înalt în

suferinţa, când simţim unii cu alţii în dureri si necazuri si ne purtam

poverile unii altora... Tocmai în vreme de criza acuta, de suparare

si de îndoiala, avem nevoie cel mai mult unii de alţii.” (Rick Warren,

The purpose-driven life, pag. 141, 142)

Oricine are nevoie de susţinere când trece prin experienţe

dureroase. Împarţiţi poverile în familia bisericii. Daţi un telefon,

cumparaţi niste flori, trimiteţi o ilustrata cu un mesaj de încurajare.

Raspândiţi speranţa. Aceasta este înca un beneficiu pe care îl avem

prin unitatea partasiei crestine.

Întrebari pentru dezbatere:

1. Fiindca suntem oameni, este firesc sa ne întrebam „de ce?” în

faţa suferinţei. Cât de necesar este sa ne straduim sa depasim aceasta

atitudine? Și, daca reusim acest lucru, cum trebuie sa îi privim pe

aceia care sunt înca framântaţi de întrebari?

2. Cum am putea sa ne manifestam solidaritatea cu cei care

sufera?

3. Ce exemplu ne ofera Isus în suferinţa?

Bronwyn Mison, director de comunicaţii la Diviziunea Pacificul de

Sud, are o experienţa de peste zece ani în industria comunicarii. A

lucrat la o agenţie de publicitate, a fost proprietar si director al unei

firme de design si a ţinut seminarii în mai multe instituţii de

învaţamânt superior. Placerea ei este sa vorbeasca despre Isus

într-un mod inedit.

UNIŢI ÎN PARTAȘIA

LA BUCURIE

Bucuria da pe dinafara, indiferent de împrejurari

Leo Ranzolin

Era miezul nopţii. Doi mari luptatori ai Evangheliei se aflau în

închisoare. Hainele le fusesera sfâsiate. Fusesera batuţi zdravan si

îi durea tot corpul! Un paznic a venit si i-a închis celula cea mai de

jos unde, probabil, nu era lumina, iar aerul duhnea. Picioarele le-au

fost prinse în butuci. Erau înconjuraţi de alţi întemniţaţi, dintre

care unii dormeau, iar alţii urlau.

Cum au reacţionat la suferinţa, durere si lipsuri? Au început sa

se roage si sa cânte (Fapte 16,25). Ce priveliste de bucurie

nestavilita! Rezultatul? Închisoarea a fost zguduita de un cutremur,

porţile s-au deschis, iar temnicerul, crezând ca toţi prizonierii au

fugit, a hotarât sa se sinucida. Pavel a strigat: „Sa nu-ţi faci rau,

caci toţi suntem aici”. Atunci paznicul închisorii a cerut o lumina,

a sarit înauntru si, tremurând de frica, s-a aruncat la picioarele lui

Pavel si ale lui Sila; i-a scos afara si le-a zis: ’Domnilor, ce trebuie

sa fac ca sa fiu mântuit?’” (Fapte 16,28-30)

Bucuria apostolilor i-a transformat viaţa bietului temnicer si a

adus lumina în familia lui. Cu multa grija, el a spalat ranile

apostolilor, iar soţia lui le-a pregatit o masa gustoasa. A urmat un

studiu biblic nocturn si întreaga familie s-a unit cu Hristos în partasia

bucuriei Sale.

În celula rece, întunecoasa a închisorii, lumina care a stralucit a

patruns în viaţa unui temnicer! Lauda se înalţa spre cer si harul

cobora asupra unui biet pacatos. Bucuria si fericirea au inundat

caminul unei familii posomorâte.

Joi – 9 decembrie 2004 45

Mai întâi, sa ne oprim asupra bisericii din Filipi, pentru a înţelege

mai bine în ce fel a contribuit bucuria la partasia credinciosilor de

aici. Pavel fusese chemat în vis sa mearga în Macedonia (Fapte

16,9). Acolo se deschidea o cale de a duce mesajul Evangheliei în

Europa. Primul convertit a fost o femeie pe nume Lidia, o vânzatoare

de purpura. Ea era o comercianta din Tiatira, cu mijloace financiare

considerabile, care acum cunoscuse partasia bucuriei în Hristos.

Al doilea membru al bisericii a fost o fetiţa sclava „care avea un

duh de ghicire”, îmbogaţindu-i pe stapânii sai (Fapte 16,16).

Comentatorii au explicat ca acest duh era „spiritul Python”, un

spirit demonic. Ea îi necajea pe apostoli de câte ori trecea pe lânga

ei si, în cele din urma, Pavel i-a poruncit spiritului sa iasa afara din

ea. Stapânii, mâniosi, au întarâtat mulţimea sa-i atace pe Pavel si

pe Sila, de aceea ajunsesera acestia la închisoare. Familia

temnicerului l-a primit pe Hristos, largind micul grup de credinciosi.

Asa arata tabloul primilor membri care au constituit de fapt

nucleul bisericii din Filipi. Acest tablou ilustreaza scopul Evangheliei

si modul în care mesajul ei îi uneste pe oameni, barbaţi si

femei, indiferent de statutul lor social. Lidia era o femeie bogata, o

afacerista de succes în domeniul coloranţilor si o reprezentanta a

înaltei societaţi. Tânara sclava, despre care am amintit, se numara

printre cei mai saraci oameni, iar temnicerul reprezenta clasa

mijlocie a societaţii.

Care a fost rezultatul lucrarii? În Fapte 16,34 citim ca temnicerul

„s-a bucurat cu toata casa lui ca a crezut în Dumnezeu”. Bucuria

este asociata în Biblie cu mântuirea.

În continuare, sa privim asupra bisericii din Filipi zece ani mai

târziu. Pavel se afla din nou în închisoare. Se afla la sfârsitul lucrarii

sale, dar nu uitase de biserica din Filipi. Membrii sai manifestau

dragostea lui Dumnezeu si întruchipau modelul unei biserici pline