capata un nou sens – împlinirea misiunii de evanghelizare; iar viitorul
nostru se deschide spre slava – viaţa vesnica.
Schimbarea de la pacat, judecata si moarte la eliberare de pacat,
pace si viaţa în Hristos se realizeaza prin convertire. Prin urmare,
intram în partasie cu cei care au fost iertaţi prin sângele lui Hristos.
Orice adventist trebuie sa se bucure de partasia cu Domnul cel
înviat si cu ceilalţi fraţi, pentru ca toţi am fost iertaţi si primiţi de
Dumnezeu prin Hristos. Crucea ne-a descoperit o data pentru
totdeauna dragostea nemasurata a lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan
4,9). Prin Duhul Sfânt, dragostea aceasta de la cruce ajunge la noi
si ne este turnata în inima (Romani 5,5), legându-ne într-o partasie
adevarata (Coloseni 3,14).
Uniţi prin partasia la moartea si învierea lui Hristos
Aceasta schimbare radicala, de la partasia în pacat si în moarte
la partasia în iertare si într-o noua viaţa, este posibila prin moartea
si învierea lui Hristos. Viitorul nostru, pe care îl asteptam ca
pacatosi, a fost trait de Hristos, care a suportat pedeapsa morţii
vesnice, pentru ca noi sa putem avea partasie cu El si unii cu alţii.
Noi ne bucuram de adevarata partasie numai primind moartea lui
Uniţi în partasia cu Hristos 14
Hristos în dreptul nostru (Marcu 10,45). Oriunde ne-am afla, avem
în comun cel mai minunat adevar: Hristos a murit pentru noi, luând
asupra Lui pacatele noastre, la cruce.
Prin actul botezului noi proclamam în mod public ca Îl
recunoastem pe Hristos ca înlocuitor al nostru si, prin credinţa,
înţelegem ca am murit o data cu El, pentru ca El a murit în locul
nostru, al pacatosilor rataciţi. Prin botez noi ne identificam cu
experienţa morţii Lui si recunoastem cu bucurie ca pedeapsa
noastra – moartea vesnica – a fost suportata de Hristos pe cruce.
Nu exista nici un alt botez prin care sa ajungem la împacarea cu
Dumnezeu, decât botezul în Hristos. El a murit o data, iar noi toţi
suntem botezaţi în moartea aceasta (Romani 6,3). Noi putem avea
partasie unii cu alţii, pentru ca avem în comun o experienţa spirituala
fundamentala: cu toţii suntem botezaţi în Hristos. Suntem uniţi
prin jertfa lui Hristos, care ne elibereaza de puterea pacatului si a
morţii si ne conduce la o viaţa noua.
Din acest motiv, ne unim cu Hristos nu numai în moartea Sa, ci
si în învierea Sa (Romani 6,5). Învierea este în acelasi timp un
eveniment care va avea loc la revenirea lui Isus si o experienţa
prezenta. Pentru credincios, învierea este, dintr-un anumit punct
de vedere, o realitate actuala, foarte bine reprezentata prin acel
singur botez, prin care suntem facuţi parte a trupului lui Hristos –
biserica. Când iesim din apa – simbol al morţii faţa de pacat –, noi
înviem în mod spiritual la o viaţa noua (Romani 6,4). Mântuitorul
cel înviat este acum Domnul vieţii noastre, iar pacatul nu trebuie
sa mai stapâneasca asupra noastra (Romani 6,14). La aceasta se
referea Pavel când scria: „Și sa-L cunosc pe El si puterea învierii
Lui si partasia suferinţelor Lui” (Filipeni 3,10). Puterea învierii se
descopera în noi atunci când Hristos este Domnul vieţii noastre.
Cu alte cuvinte, viaţa noastra trebuie sa fie modelata de voia
Mântuitorului nostru iubitor si condusa de puterea Duhului Sfânt
(Romani 8,6.7.13.14). Viaţa noastra nu trebuie sa fie asa cum vrea
lumea, ci sa fie traita spre slava lui Hristos, care poate sa ne înnoiasca
si sa ne transforme (Romani 12,2). Nu suntem lasaţi singuri sa
împlinim lucrarea importanta, de modelare a unei vieţi noi. Duhul
Sfânt ne-a fost dat „pentru ca porunca Legii sa fie împlinita în noi,
Sabat dimineaţa – 4 decembrie 2004 15
care traim nu dupa îndemnurile firii pamântesti, ci dupa îndemnurile
Duhului” (Romani 8,4). Acesta este rezultatul experienţei nasterii
din nou.
Nicodim nu a putut patrunde semnificaţia tainei nasterii din nou
(Ioan 3,4). Acest eveniment creator este rezultatul lucrarii lui
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în inima noastra. Putem spune ca
nasterea din nou consta în a avea motivaţii noi, gusturi noi si înclinaţii
noi, prin puterea Duhului Sfânt. Efectele acestei minuni sunt vizibile
în viaţa celor nascuţi din nou. „Când cei din poporul lui Dumnezeu
experimenteaza nasterea din nou, cinstea, dreptatea, credinciosia
si principiile corecte o vor dovedi negresit.” (Sfaturi pentru parinţi,
educatori si elevi, pag. 205)
Uniţi în partasia cu Mântuitorul cel glorificat
Credinciosii nu sunt uniţi doar prin cruce si prin moartea si
învierea lui Hristos, ci si prin slava Domnului lor înviat. Petru a
spus ca Dumnezeu „L-a înviat din morţi si I-a dat slava” (1 Petru
1,21). Viitorul nostru este posibil prin Hristos. Datorita faptului
ca a fost glorificat, si noi vom putea fi îmbracaţi în slava. Acum,
slava lui Hristos lucreaza deja în noi, dar avem doar nadejdea slavei
(Coloseni 1,27). Noi contemplam slava aceasta prin credinţa, prin
studierea Scripturii, prin rugaciune si meditaţie; ca urmare a acestei
contemplari, suntem transformaţi dupa chipul slavei Sale
(2 Corinteni 3,18). Însa descoperirea deplina a slavei este înca un
eveniment viitor. Vorbind despre înviere, Pavel spune ca trupul
acesta „este semanat în ocara si învie în slava” (1 Corinteni 15,43).
Întrucât ne asteapta un viitor slavit, noi nu întâmpinam viaţa cu
descurajare, teama sau nesiguranţa. Noi traim asteptând cu
nerabdare momentul când vom fi îmbracaţi în slava, la revenirea
lui Hristos.
Doar atunci când vom fi îmbracaţi în slava, vom fi luaţi pentru
totdeauna de sub puterea pacatului si a morţii. Evenimentul acesta
este un act prin care Dumnezeu restaureaza desavârsirea slavei cu
care ne-a înzestrat la creaţiune (vezi Psalmi 8,5). Proslavirea si
eradicarea naturii noastre pacatoase se vor produce concomitent –
în momentul când va reveni Domnul nostru. Asigurarea, certitudiUniţi
în partasia cu Hristos 16
nea ca acest eveniment unic va avea loc, rezida în faptul ca Hristos
a fost „înalţat în slava” (1 Timotei 3,16). Noi ne închinam Domnului
celui înalţat în slava si asteptam cu entuziasm momentul când vom
fi transformaţi prin El, facuţi asemenea trupului slavei Sale (Filipeni
3,20.21). Aceasta nadejde ne ţine laolalta si le confera membrilor
bisericii noastre o baza comuna de închinare, de consacrare si de
misiune.
Fraţii mei peregrini în Hristos, suntem un popor, o ramasiţa,
suntem uniţi în partasia cu Hristos, alesi si pregatiţi pentru o
misiune aparte. Forţele ce cauta sa ne desparta pot fi puternice si
ameninţatoare, însa jertfa lui Hristos, Domnul nostru cel rastignit
si înviat, este suficient de puternica sa ne ţina legaţi de împlinirea
misiunii pe care El ne-a încredinţat-o. Trebuie sa ne strângem lânga
El, cu un devotament sincer faţa de mesajul Sau de mântuire si faţa
de lucrarea Sa de slujire pentru o lume gata sa piara. Suntem uniţi
atât prin moartea si învierea lui Hristos, cât si prin asteptarea
glorificarii noastre. Sa ne pastram privirea asupra Lui, pentru ca
siguranţa noastra este în El.
Întrebari pentru dezbatere:
1. Ce aspect al crucii este relevant pentru aceasta generaţie,
caracterizata de mulţumire de sine si încredere în sine?
2. Ce semnificaţie are botezul pentru voi? În ce fel simţiţi ca
botezul va leaga de fraţii vostri de credinţa?
3. Cum va ajuta moartea si învierea lui Hristos sa întâmpinaţi
viitorul? Cum va puteţi folosi experienţa spirituala pentru a-i ajuta
pe cei care traiesc cu teama în fiecare zi?
Jan Paulsen este presedintele
Conferinţei Generale
a Adventistilor de Ziua a Șaptea,
cu sediul în Silver Spring, Maryland.
UNIŢI ÎN PARTAȘIA DARUIRII
Ioan Câmpian-Tatar
Omul acesta se suia în fiecare an din cetatea sa la Silo,
ca sa se închine... înaintea Domnului ostirilor
si sa-I aduca jertfe. (1 Samuel 1,3 p.p.)
Numele acestui om este Elcana din Ramataim Ţofim, iar dupa
scurta introducere cu privire la familia sa, respectiv doua soţii, Ana
si Penina, primul lucru menţionat este ca în fiecare an se suia la
Silo sa se închine înaintea Domnului si sa-I aduca jertfe. Citind
aceste cuvinte, imediat imaginaţia noastra merge mai departe si
încearca sa cuprinda întregul tablou al naraţiunii din primele capitole
ale primei carţi a lui Samuel. Vedem peregrini care parasesc satele
si cetaţile lui Israel în zilele de sarbatoare si se îndreapta spre Silo,
acolo unde era cortul întâlnirii. Bucuria este mare în astfel de ocazii.
O femeie se retrage de la masa de partasie, se îndreapta spre
tabernacul, si se prabuseste cu durerea si povara sufletului ei înaintea
Domnului ostirilor. Vedem framântarea si agonia sufletului ei.
Ramâne multa vreme în rugaciune înaintea Domnului. Rugaciunea
ei staruitoare este ascultata în ceruri. Raportul biblic spune: „... si
a nascut un fiu, caruia i-a pus numele Samuel (Dumnezeu a ascultat),
’caci’ a zis ea, ’de la Domnul l-am cerut’” (1 Samuel 1,20). Este
emoţionanta aceasta relatare, asemenea experienţei altor femei ale
Bibliei, care s-au rugat, iar Dumnezeu a ascultat rugaciunile lor.
Uniţi în partasia închinarii
Dintre nenumaraţii credinciosi care participau la zilele de
sarbatoare, primele versete ale primului capitol din prima carte a
lui Samuel introduc câteva personaje pentru a vedea diversitatea
lor. Alaturi de Elcana si Ana este prezentata si Penina, împreuna
cu fiii si fiicele ei. Sunt amintiţi chiar si doi dintre fiii lui Eli – Hofni
Uniţi în partasia daruirii 18
si Fineas. Elcana era un om religios. Desi era levit, nu era chemat
sa-si faca serviciul la templu „asa cum i se cuvenea unui levit. Cu
toate acestea, el se suia la Silo cu familia Lui pentru ca sa ia parte la
adunarile rânduite, unde sa se închine si sa aduca jertfe.” (Patriarhi
si profeţi, ed. 1996, pag. 587)
Unii îl considera singurul om religios într-o generaţie cazuta, un
al doilea Avraam, tatal copilului fagaduit. În schimb, despre fiii lui
Eli se menţioneaza ca „erau oameni rai” si „nu cunosteau pe
Dumnezeu” (1 Samuel 2,12).
Penina folosea ocazia participarii la locul de închinare pentru a
o înţepa, a o necaji, pe Ana. Și astazi putem vorbi despre rani primite
la Casa Domnului. Strigatele celor raniţi se aud mereu: „Este prea
mare raceala, este prea mult formalism” sau „nu mai vrem nici o
responsabilitate.” Și Isus a fost ranit tocmai în comunitatea în care
a crescut. În mânia lor au vrut sa-L ucida. Cu toate acestea, dupa
obiceiul Sau, a continuat sa mearga la locul închinarii (Luca 4,16).
Acolo a întâlnit vamesi, care se rugau pentru iertare, o femeie
vaduva, care L-a impresionat prin generozitatea daruirii ei. În
biserica, la locul întâlnirii, Dumnezeu continua sa lucreze la
transformarea unor oameni nascuţi în pacat, iar acesti oameni
suntem noi, cei care vrem sa-L vedem venind pe norii cerului. Locul
întâlnirii cu Dumnezeu, locul închinarii este si locul vindecarii. Ana
este un exemplu în acest sens. Bucuria a luat locul întristarii: „Mi
se bucura inima în Domnul, puterea mea... a fost înalţata de
Domnul” (1 Samuel 2,1).
Locul închinarii este locul daruirii
În timpul patriarhilor nu exista un templu sau tabernacul
asemenea celui construit de Moise, dupa chipul cortului vazut pe
munte. Pentru a invoca prezenţa divina, oamenii credinciosi
construiau altare. Avraam a marcat drumul peregrinarii sale cu
altare, iar acestea continuau sa ramâna în memoria colectiva, în
ciuda vitregiilor vremii, ca un loc unde s-a manifestat prezenţa lui
Dumnezeu (Geneza 12,7). În faţa altarului se rosteau cuvinte ce
exprimau consacrare, era chemat Numele lui Dumnezeu (Exod
20,24) si se aduceau jertfe. Nu ne putem imagina altar fara jertfe.
Sabat dupa-amiaza – 4 decembrie 2004 19
Altarul fara sacrificii este o contradicţie în sine. Ori de câte ori
Israel neglija relaţia cu Dumnezeu, altarele erau parasite sau, mai
rau, poporul zidea altare altor dumnezei si le aducea jertfe. Ilie,
unul dintre reformatorii din perioada Vechiului Testament, I se plângea
lui Dumnezeu în faţa pesterii de la muntele Horeb: „... copiii
lui Israel au parasit legamântul Tau, au sfarâmat altarele Tale si au
ucis cu sabia pe proorocii Tai” (1 Împaraţi 19,14). Primul lucru pe
care l-a facut Ilie pe muntele Carmel a fost sa zideasca din nou
altarul. Prezenţa lui Dumnezeu s-a manifestat pe muntele Carmel,
iar poporul impresionat a raspuns într-un glas: „Domnul este
adevaratul Dumnezeu”. Locul închinarii este locul în care cerul se
deschide si primim binecuvântarea lui Dumnezeu. Nevoile cele mai
profunde ale fiinţei noastre sunt împlinite, pacea si bucuria cerului
umplu sufletele noastre. Dar nu ne oprim aici. Asemenea Anei,
inima plina de gratitudine Îi raspunde lui Dumnezeu. Locul de
închinare este si locul daruirii. Ana I-a promis lui Dumnezeu, prin
credinţa, copilul care urma sa se nasca. La vârsta de trei ani l-a
adus pe Samuel la templu, acolo s-a rugat si I s-a închinat lui
Dumnezeu. Putea avea multe scuze pentru a fi o mama posesiva,
însa a descoperit ca cea mai mare bucurie este sa-I oferi lui
Dumnezeu ce ai mai preţios. Astfel a devenit mama celui mai mare
dintre judecatorii lui Israel, cel care, copil fiind, spunea: „Vorbeste,
Doamne, ca robul Tau asculta...” si a continuat sa aiba aceeasi
atitudine pâna la sfârsitul vieţii sale.
Închinarea si sacrificiul sunt inseparabile. Eram într-o comunitate
si ne pregateam pentru ora de rugaciune. La pian s-a asezat o tânara,
iar locul de închinare s-a umplut cu melodiile frumoase ale imnurilor
care îi pregateau pentru rugaciune pe cei prezenţi. M-am întrebat:
Cum ar fi fost daca aceasta tânara nu ar fi slujit celor prezenţi?
Privind în jur, sa ne întrebam: Oare cum ar fi fara acest tânar, care
este dispus sa aseze pe altar talanţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat,
fara acest frate diacon, care slujeste cu atâta daruire, fara fratele în
vârsta? Cum ar fi serviciile divine? Cum ar fi cunoscuta biserica
noastra în localitate fara spiritul de sacrificiu al celor care sunt
prezenţi pentru a raspunde oricarei solicitari? Locul închinarii este
locul daruirii.
Uniţi în partasia daruirii 20
Uniţi în partasia daruirii
Pastorul Skip MacCarty povesteste despre un tânar cu numele
Matt, pe care l-a întâlnit în timp ce prezenta un seminar cu tema:
„Cum sa-L cunosti pe Dumnezeu”. Matt facea parte dintr-o formaţie
de muzica rock. Evanghelia i-a schimbat viaţa si Matt a
încheiat legamânt cu Dumnezeu, devenind membru al Bisericii
Adventiste. Cu ocazia unei ore de rugaciune, Matt a ridicat mâna
solicitându-i pe cei prezenţi sa se roage pentru ca i s-a furat
motocicleta, iar pastorul Skip a spus: „Sa ne rugam pentru a fi gasita
motocicleta lui Matt”. Tânarul a intervenit din nou spunând: „Nu,
pastore, eu I-am consacrat lui Dumnezeu tot ce aveam, inclusiv
motocicleta, când am încheiat legamânt cu El. Aceasta este
problema lui Dumnezeu. Îngrijorarea mea este pentru persoana
care a furat-o. El nu-L cunoaste pe Isus. As vrea sa ne rugam pentru
acel om, pentru ca si el sa-L cunoasca pe Isus si sa devina cu adevarat
liber!” Adevarul vesnic ca totul Îi aparţine lui Dumnezeu nu numai
prin creaţie, dar si prin rascumparare, poate fi cel mai bine exprimat
prin principiul biblic al zecimii. Prin natura ei, zecimea este sfânta
si Îi aparţine lui Dumnezeu. În acelasi timp, este si un test al loialitaţii
noastre faţa de Dumnezeu. Darurile exprima dragostea faţa de
Dumnezeu, omagiul si recunostinţa noastra si constituie o proba, o
reflectare a darului suprem.
Conform Bibliei, planul lui Dumnezeu pentru susţinerea lucrarii
de vestire a Evangheliei pe pamânt îl constituie zecimile si darurile.
Este interesant modul în care pionierii Bisericii Adventiste au ajuns
la redescoperirea acestui adevar. În perioada 1844-1858 nu exista
un sistem financiar de susţinere a lucrarii si, bineînţeles, nici
organizaţie. Puţinii pastori care erau implicaţi în vestirea adevarurilor
biblice se confruntau cu mari probleme financiare. Unii membrii
înţelegeau acest lucru si încercau sa contribuie cu ce aveau pentru
a-i ajuta pe lucratori. Rapoarte despre James White, care a lucrat
la cules de porumb sau la calea ferata pentru cinczeci de cenţi pe
zi, sunt bine cunoscute. În aceasta situaţie, mulţi predicatori erau
nevoiţi sa abandoneze lucrarea si sa se întoarca la serviciile lor
pentru a-si întreţine familiile.
Sabat dupa-amiaza – 4 decembrie 2004 21
Dintre acestia, care au devenit eminenţi si au parasit pentru un
timp lucrarea, au fot J. N. Andrews (primul misionar oficial al
bisericii trimis în Europa) si John Houghborough. Amândoi s-au
mutat în Wankon, Iowa, unde au cumparat o parcela de pamânt
pentru a putea supravieţui. Nu le-a mers prea bine si s-au apucat
de tâmplarie. În iarna anului 1857, Ellen White i-a gasit pe cei doi
muncind pe acoperisul unei case si i-a întrebat: „Ce faci tu acolo,
Ilie?” O întrebare solemna, adresata unor tineri predicatori atât de
promiţatori. Apoi, le-a spus ca soluţia rezolvarii situaţiei în care au
ajuns se gaseste în Sfintele Scripturi, iar J. N. Andrews a fost rugat
sa pregateasca un studiu al Bibliei pentru a descoperi principiile
corecte de susţinere financiara a vestirii Evangheliei. Prin rugaciune
si studierea Sfintei Scripturi cu multa seriozitate s-a ajuns la actualul
sistem financiar al Bisericii Adventiste. Este interesant cum acest
sistem financiar încurajeaza unitatea. În armonie cu principiile
bisericii si ale Spiritului Profetic, prin zecimi si daruri, participam
la purtarea responsabilitaţii de vestire a Evangheliei, nu doar pentru
zona în care locuim sau pentru ţara noastra, ci pentru lumea
întreaga, cum a poruncit Mântuitorul. Acest principiu al împartasirii
responsabilitaţii, al unitaţii în daruire si sacrificiu, este prezent în
relatarile cu privire la biserica primara. Amintim doar doua biserici
locale, Antiohia si Macedonia, comunitaţi cu un puternic spirit
misionar, care au înţeles si au practicat daruirea. Comunitatea
crestina din Antiohia este prima din biserica primara care a pregatit
misionari si a susţinut financiar lucrarea pe care acestia o realizau
în întregul Imperiu Roman. „Pe când slujeau Domnului si posteau,
Duhul Sfânt a zis: ’Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru
lucrarea la care i-am chemat’. Atunci, dupa ce au postit si s-au
rugat, si-au pus mâinile peste ei si i-au lasat sa plece” (Fapte 13,2-3).
Daruirea reprezinta, în acelasi timp, o experienţa religioasa
profunda, este marturia faptului ca Dumnezeu ocupa primul loc în
viaţa credinciosului. În fiecare Sabat, când darurile se îndreapta
spre altar împreuna cu zecimile, transmitem catre cer un mesaj ce
poate fi exprimat astfel: „Doamne, Tu esti primul în viaţa noastra”.
Este manifestarea sentimentelor interioare de recunostinţa.
Expresia credinţei ca Dumnezeu ne poarta de grija.
Uniţi în partasia daruirii 22
Nimic nu este mai ofensator pentru Dumnezeu decât refuzul de
a ne supune principiului iubirii pe care El Însusi îl practica. Pacatul
cel mare al fiilor lui Eli a fost ca „nesocoteau darurile Domnului”,
conform celor menţionate în 1 Samuel 2,17. Preţul razvratirii lor a
fost mare. Israel a pierdut independenţa si chiar ce avea mai preţios,
chivotul lui Dumnezeu, manifestarea vizibila a prezenţei Sale. În
schimb, darul Anei, copilul Samuel, a devenit o binecuvântare pentru
tot poporul Israel, binecuvântare care a depasit graniţele Palestinei
în timp si spaţiu.
Când Îi daruim lui Dumnezeu, daruim celor pe care Dumnezeu
îi iubeste si carora le doreste mântuirea vesnica. Daruirea reflecta
angajamentul nostru în propovaduirea mesajului Evangheliei si
realizarea misiunii încredinţate. Credem ca Dumnezeu Îsi foloseste
biserica pentru proclamarea soliei adevarului si pregatirea lumii
pentru a doua venire. Nu exista o cauza mai importanta pe pamânt
decât de a folosi resursele pe care le-am primit de la Dumnezeu
pentru realizarea planului Sau. Saptamâna de Rugaciune este o astfel
de ocazie, când ne adunam în Casa Domnului pentru închinare,
pentru a-I aduce jertfa consacrarii noastre, a darurilor noastre,
asemenea femeilor si barbaţilor credinciosi de pe vremuri.
Sabatul viitor, prin darul Saptamânii de Rugaciune (cel mai important
dar, ca marime a sumei, din Uniunea Româna, dupa darul
Școlii de Sabat) vom avea prilejul sa exprimam, într-un mod tangibil,
consacrarea noastra faţa de Dumnezeul iubirii, care a daruit tot ce
a avut mai preţios în acest univers pentru salvarea noastra.
Ioan Câmpian-Tatar este trezorierul Uniunii Române.
UNIŢI ÎN PARTAȘIA CREDINŢEI
Fiecare dintre noi
trebuie sa faca o alegere personala
Alexander Bolotnikov
Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos;
fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecaruia care crede. (Romani 1,16)
În toamna anului 1990, rabi Menachem Mendel Schneerson a
fost proclamat mesia de catre ucenicii sai. Acestia erau membri ai
miscarii Lubavitch/Chabad Hasidic si asteptau minuni mari,
restaurarea templului si înfrângerea deplina a arabilor. Ei proclamau
pentru toţi iudeii din lume mesajul ca mântuirea a sosit deja,
chemându-i la rugaciune si la pazirea poruncilor lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, în primavara anului 1994, Schneerson a murit.
Nici una dintre minuni nu fusese împlinita. Totusi mii de admiratori
au participat la funeralii si au asteptat timp de trei zile învierea sa.
Au fost dezamagiţi amar si rusinaţi.
Astazi, în Brooklyn, New York, unde se afla sediul Chabad, cei
mai mulţi aderanţi la miscarea Chabad nu doresc sa-si aminteasca
de acest episod din istorie. Mai mult, nimeni nu doreste sa-si
aminteasca de o întâmplare asemanatoare, de care au avut parte
predecesorii lor în Rusia, în anul 1844. Un grup iudeo-ortodox
extremist astepta venirea lui Mesia de Ziua Ispasirii (Yom Kippur).
Însa la data aceea, nu erau singurii. Mulţi credinciosi crestini –
din New England si din alte parţi – erau de asemenea în asteptare.
Totusi pentru adventistii de ziua a saptea, evenimentele din 1844
nu sunt doar un episod din istoria confesiunii lor. Acele evenimente
Uniţi în partasia credinţei 24
au dus la descoperirea unor învaţaturi si doctrine biblice esenţiale.
Dostları ilə paylaş: |