Sau optimismul

VOLTAIRE

CANDID

SAU OPTIMISMUL

Traducere de AL

Studiu introductiv, note şi tabel cronologic de N. N. Condeescu

DIALOGURI ŞI ANECDOTE FILOZOFICE

Traducere, posfata şi note de Doina Florea

BIBLSOTSCA JKD57GAHA

FILIALA MANĂŞTUR

I "

■

CHIŞiNAU

*637741S*

czu

840-8:13 V88

•

Textele volumului de faţă sînt leproduse după: Voitaire, Opere alese; Dialoguri şi anecdote filozofice.

47030100 3 V------------------l06 -92

ISBN 5 -308—01019—2

g) Prezentate grafică şi ilustraţia: Alexet Colibneac, 1993

PREFAŢA

A doua parte a domniei personale a lui Ludovic al' XlV-lea (1685—1715) începea sub semnul unei opoziţii crescînde faţă de atotputernicul monarh.

Baza socială a regimului monarho-feudal din Franţa de atunci se îngustase mult prin revocarea Edictului din Nantes (1685). Cal-viniştii francezi luaseră drumul exilului, şi războiul Ligii de la Augsburg îi găsise in tabăra duşmana.

Literatura arHfl^{r at}" reflecta tot mai direct depărtarea bur­gheziei franceze de regalitate şi totodată aprigele nemulţumiri aju maselor populare.

h.^iiirMil moparhiei nhsn||ite_ şi cel al bisericii, alăturate încă de pe vremea Imperiului Roman spre a forma un bloc cît mai re­zistent, simt cele dintîi cutremure la temeliile lor.

prp stii-şitui aceluiaşi an K7Q4 an de ştaprnarp a nff>n.<;ivpj mjli-

taxe, de foamete, Hanpfnnlţnrri^ri ej je conturare a unui front ideolo­gic împotriva repimijiui. se năştea, in Faris. hrancois-Marje Aroue.t, ne\yoltairel avea să întruchiDeze în secolul urmă

care, sub numele de\.Voltaire^ avea să întruchipeze în secolul urmă-tor lupta aceasta a burgheziei franceze împotriyp fibi'TivPflr ^rPC^a-M-tăţii, a privilegiilor feudale şi mai ;»les a do'gmelor catolice, nedes­părţite ra n trinitate a relelor trecutului deasupra zorJlăF uno"r"Ţr^l-muri noi. " '----------------

Copilul' venea pe lume într-un jjiediu mic-burghe^. Notarul Arouet, tatăl lui, avea însă o clientelă Aristocratică: ducele de Saint-Simon, marchizul de Châteauneuf, fratele său, abatele şi mulji alţi nobili ale căror averi le fructifica în plasamente sigure. Iată de ce abatele de Châteauneuf primi să fie naş nou-născutului. îşi luă chiar rolul în serios şi veghe asupra educaţiei lui. îi deschise gustul pentru literatura, punîndu-l să înveţe fabule din La Fontaine, şi se îngriji să fie dat la carte în cel mai vestit colegiu iezuit din _%Paris, «Louis-le-Grand».

Acolo, părintele Poree şi alţi dascăli iezuiţi predau multă retorică latină, ceva «istorie sacra» după Biblie, elemente de filozofie sco­lastică medievala şi puţina aritmetică. Nici urmă de filozofie nouă, carteziană, în acel învăţămînl. Nimic despre fizică şi ştiinţele na­turii. Geografia, istoria naţională, literatura franceză şi limbile moderne erau de asemenea ignorate de programele colegiilor ie­zuite, in schimb, multa grija faţă de educaţia mondenă a iiilor de nobili şi burghezi bogaţi. Tinărul Arouet n-a ieşit bigot din mîinile profesorilor săi iezuiţi. Predicile lor nu i-au clintit incredulitatea sădită' în el de Châteauneuf. Dascălilor săi de la „Louis-le-Grand"

III

e

le datorează numai o solidă cultură clasică şi un statornic gust pen­tru teatru.

Perspectiva unei cariere literare nu înclnta însă pe Arouet no­tarul, *are plănuia să-şi îndrepte fiul spre magistratură. Dar spre marea mîhnire a tatălui său, după colegiu, Franeois-Marie numai Ia studii juridice nu se gtndea. începuse să guste din plăcerile vie-"i, apăruse în castelul Temple din Paris, la ducele de Vendome, <{ sub protecţia pulpanei lui Châteauneuf, luase parte ta ospeţele (ine de acolo, strălucise prin cuvinte de spirit în conversaţiile «li­bertine» din acel mediu opoziţionist faţă de Versaillcs-«l habotnic al lui Ludovic al XlV-lea şi i se aplaudaseră primele epigrame, epistole şi ode.

Spre a-l căpătui într-un fel, notarul îl trimise, în vara anului 1713, la Haga, ca paj în suita marchizului de Châteauneuf, numit ambasador în Olanda. Iată însă eă, după abia cîteva luni, ambasa­dorul, fratele abatelui petrecăreţ, îşi expediază pajul înapoi la Paris. Pajul, în care fierbea seva tinereţii, «omproraisese misiunea diplo­matică a Regelui-Soare printr-o aventură cu o calvinistă din nu­meroasa eolonie a protestanţilor francezi refugiaţi in Ţările-de-Jos după revocarea Edictului din Nantes. Ba pusese cMar te «ale răpi­rea îneîntătoarei Pimpette!

Tînărul Arouet nu va ajunge deci nici secretar de ambasadă! Notarul era disperat. Sub ameninţarea de a-l denunţa autorităţi­lor ca pe un fiu recalcitrant — eeea ce i-ar fi atras un an, doi de cuminţire într-o celulă a Bastiliei — bătrînul izjîuti să-l convingă eă a sosit momentul să-şi înceapă stagiul de viitor om al legii, lucrînd te birourile unui procuror, adică jurisconsult, din Cartierul Latin. Nu avu însă timp să admo&aseă acolo ordonanţele şi procedura, Mndca o satiră împotriva juriului academic, care nu-i premîase o odă, îl sili să se refugieze în provincie, spre a se sustrage întemniţă­rii abia evitate printr-o pocăinţă trecătoare.

De-a lungul acestor aventuri şi manifestări mondene de adoles­cent sprinţar şi neascultător, se eonturează Cfva dis caracterul warelui gînditor şi militant iluminist de mai H-rzkt: gust pentru viata fastuoasă şi rafinată a elasei dominante de atunci, dar tot­odată rezistenţă faţă de mentalitatea şi ideologia aeefeî societăţi. Nfteonformismul acesta îl va hotărî să devină Hterat. Va trăi din pana sa, cit de cît independent, şi nu va mai cumpăra eu zeci de mii do livre părinteşti vreo slujbă de consilier, ca să fie silit apoi să vîndă dreptatea pe bani spre a-şi scoate capitalul.

Moartea lui Ludovic al XlV-fea (1715) făcu loc regenţei lui Pkiîippe D'Orleans, dar nu prilejui nici • reformă îasemnatâ a mo­narhiei eompromise de ultimul război dinastic, cel de succesiune la tronul Spaniei.

^ni«m|[ fip Vnltairp" cum începuse să-şi spună finârul Arouet, făiirindu-şi un ingenios rr^riirfonim—pjjn anagrama acestui nume — W"rcT I (F) I(EUNE).— ahtiat şi eî dupj-jaeăasalc Şi banchete, a participat din plin la zgomotoasele petreceri ale, referitei evocate de MţinfesgujaH în Scnso^r:J" porinna (17? 1 ^ Gu întreruperi Tn"s"S. TTiteniniţarileşi ascunzişurile în provincie, spre a evitn alte găzduiri forţate in castelele întărite ale majestă-ţfi-sale, îl mai depărtează din cîud in cuid de ispitele Parisului. Din mai 1717 şi pînă la mijlo­cii a mi lui următor este închis la Bastiiia pentru o satiră adresată răposatului rege.

Inchisearea, care-i conferise aureolă de perseeuţajL vorbele cu ₍ duh din saloane, debutul toi literatură cu tragedia (1718) şi'

IV

cu poemul epic Liga (1723) făcuseră din tînărul Voltaire o figură pariziană de mina întîi. Viaţa aceasta frumoasă fu brusc curmată de conflictul cu cavalerul de Rohan. Un cuvînt de spirit ceva mai usturător adresat acestui nobil vlăstar îi atrase o josnică' răzbunare. Ciomăgit de valeţii cavalerului la poarta ducelui de Bethune, pă­răsit de tineretul aristocrat pe care-l distrase la serate şi banchete, închis din nou la Bastiiia pentru a nu provoca la duel pe de„Rohan, scriitorul nu scapă de toate aceste jigniri şi urmăriri detît făgăduind contelui de Maurepas, ministrul casei regale, că acceptă să se exileze „voluntar" în Anglia (1726).

Perioada dintre cele doifă întemniţări la Bastiiia prefigurează în mic întreaga carieră a lui Voltaire şi conţine prevestirea aspec­telor majore ale modului său de viaţă şi ale imensei sale opere. Frec­ventarea saloanelor aristocratice în care apăreau şi mari financiari ai vremii, ca fraţii Paris şi Crozat, îl conving de atotputernicia ba­nului atunci cînd nu te poţi lăuda cu o naştere ilustră. Burghezul, spre a fi respectat, trebuie să fie bogat. Şi Voltaire pune în aceşti ani bazele averii lui de mai tîrziu. Adunase ceva bani din speculaţii de bursă. Puţin după aceea murise şi notarul Arouet. Partea de moştenire şi-o transformă în acţiuni ale Companiei Indiilor Occi­dentale. Toate îi merg bine, veniturile îi cresc, dar incidentul cu Rohan îi strică multe socoteli.

Urmărind independenţa prin avere, scriitorul începe totodată lupta împotriva ideologiei oficiale, catolicisniul, şi a politicii de inte-leranţă religioasă inspirată de bisericăfOerft^şi-a datorat succesul unei tirade anticlericaje. O epistolă din il'zz, Pentru şi contra, e'ste o profesiune de credinţă deistă, deci anticreştină, dintre cele mai explicite. Iată de ce a circulat multă vreme numai în manuscris, atribuită dinadins răposatului poet epicureu Chaulieu. Liga, în sfîr-şit, scrisă la Bastiiia în 1717—1718, era o condamnare a'fanatismu-lui catolic care însîngerase Franţa prin războaiele religioase din secolul al XVI-lea.

Iată cu ce fel de idei şi de orientări trecea Marea Mînecii exila­tul din 1726. Alegerea Angliei nu era întîmplătoare. Revoluţia bur­gheză înlăturase acolo, o dată cu dictatura lui Cromwell, tot ceea ce feudalismul avea mai apăsător. De la a doua izgonire a Stuar-ţilor (1688), funcţiona în Regatul Unit un sistem parlamentar, ex­presie a compromisului prin care nobilimea împărţea puterea cu burghezia. Un minimum de libertăţi civice şi individuale, participarea efectivă a clasei de mijloc la treburile publice, limitarea puterii re­gale şi a influenţei politice a bisericii anglicane, dar mai ales larga toleranţă religioasa din Anglia stîrneau admiraţia şi invidia inte­lectualităţii burgheze din Franţa.

Voltaire lua deci drumul unei ţări unanim admirate de scriitorii şi gînditorii progresişti din Franţa, cei care în curînd vor fi numiţi „filozofi'. Era tocmai o perioada de pace între cele două regate, învrăjbite de cînd Wllhelm de Orania alungase de pe tronul Angliei pe socrul sau, Iacob al II-lea Stuart, primit cu braţele deschise de Ludovic al XlV-lea. Fobiile dinastice ascundeau însă rivalitatea tenace dintre capitalismul englez şi cel francez în jurul supremaţiei în comerţul maritim dintre Europa şi coloniile americane. Sub pro­tecţia acestei acalmii şi a cîtorva scrisori de recomandare, Voltaire păşea pe pămîntul Angliei împins de curiozitatea de a vedea la faţa locului oamenii, moravurile şi instituţiile despre care auzise numai laude.

V

A folosit din plin cei aproape trei ani petrecuţi acolo şi s-a docu mentat conştiincios asupra Regatului Unit şi societăţii engleze, deşi nu a cunoscut direct decit Londra şi o parte din sud-estul insulei.

Toate aceste informaţii şi impresii erau notate cu grijă. Din aceste note vor ieşi Scrisorile filozofice, publicate în 1734, reportaj asupra Angliei şi totodată critică a regimului monarho-feudal din Franţa, înapoiat, anacronic chiar în comparaţie cu libertăţile demo­craţiei burgheze din Marea Brilanie. Documentarea acestui, reportaj vioi şi spiritual a fost departe de a ocupa toate orele libere ale lui Voltaire. Tot la Londra a dat o nouă versiune a poemului Liga, inti­tulat acum Henriada. A apărut în 1728 într-o ediţie de lux. Scrii­torul lucra paralel la tragedia brutus şi \ajstoria lui Carol al Xll-lea.

Anii de la Londra au fost decisivi în formarea intelectuală a lui Voltaire. La debarcarea pe malurile Tamisei, era, desigur, deist, anticlerical şi partizan declarat al toleranţei. Frecventarea saloane­lor aristocratice nu favorizase însă dezvoltarea în cugetul lui a unei critici sociale şi politice. în Anglia a văzut cu ochii burghezia la pu­tere şi a fost viu impresionat de superioritatea regimului înfăptuit acolo: puterea regală limitată de cea a unui parlament ales; două partide eu programe politice, propunîndu-şi, ce! puţin teoretic, feri­cirea patriei; o nobilime fără privilegii de clasă, in bună parte îm-burghezită prin practicarea comerţului maritim; o burghezie îm­bogăţită prin negoţ şi manufacturi, apărată de legi împotriva orică­rui arbitrar şi preponderentă în viaţa politică; ţărann înşişi locuind, îmbrăcîndu-se şi hrănindu-se mai bine decît în Franţa. Voltaire observă, compară şi reflectează. Experienţa engleză îl transformă. îi întăreşte deismul şi convingerea In excelenţa toleranţei, dar îl îndeamnă totodată la luptă activă nu numai împotriva catolicismu­lui, ci şi împotriva Eeuda!'smului şi a monarhiei absolute. De aici, accentele republicane din Brutus. De aici, mai ales, denunţările directe, atacurile deschise din Scrisorile filozofice. Cu această carte • epocală, lupta iluminismului împotriva vechiului regim întră într-o fază nouă.

La începutul anului 1729, ministrul Maurepas consimte la înapo­ierea în patrie a exilatului de peste Canalul Mînecii. Un „filozof" nou venea să îngroaşe rîndurile ideologilor burghezi, într-un mo­ment cînd Parisul răsuna de pclernicile religioase dintre iezuiţi şi jan­senişti.

Voltaire se preocupă îndată de valorificarea scrierilor sale de la Londra. Obţine reprezentarea lui Brutus la Comedia Franceză (1730), publică Istoria lui Carol al Xll-lea (1731) şi după multă trudă, Scrisorile filozofice (1734) O nouă tragedie, Zaira (1732), cu subiect din istoria naţională şi cu elemente shakespeareene în zugrăvirea geloziei unui musulman, este îndelung aplaudată, şi autorul ei salutat ca un demn urmaş al lui Racine.

Reluarea activităţii literare în Franţa nu putea să nu ...Juca noi neplăceri lui Voltaire. în timpul cît stătuse la Londra, regimul monarho-feudal din Franţa intrase într-o perioadă de rjlativă sta­bilitate, ultima înainte de revoluţia din 1789. Ministru principal era, din 1726, cardinalul Fleury, un bătrîn paşnic şi prudent. Politica economică a lui Orry, controlorul general al finanţelor, echilibrase bugetul, dăduse avînt comerţului şi adusese oarecare prosperitate în ţară. Scăderea nemulţumirii maselor populare încuraja reaeţiu-nea lui Fleury faţă de progresele spiritului critic al lilozofilor. Iată

VI

de ce Voltaire are din nou de suferit de pe urma scrierilor saie. Carol al Xll-lea este interzisă sub cuvînt că Stanislas Lesczynski, regele Poloniei, socrul lui Luaovic ai XV-lea, nu făcea o figură destul de eroică in povestirea campaniilor militare ale regelui Suediei. Un Templu al bunului-gust (1731), mic tratat de estetică'clasică sub forma ficţiunii vizitării unui panteon al gloriilor naţionale, nemul­ţumi pe toţi scriitorii în viaţă criticaţi sau nu îndestul de lăudaţi. Prigoana cea mare o dezlănţui însă în 1734 publicarea neautorizată a Scrisorilor filozofice.

Ediţia, atîtea exemplare cîte putură fi confiscate, fu condam­nată la ardere, iar autorul, la închisoare.

Voltaire, care se afla pe atunci la Rotien, socoti prudent să ocolească Parisul. Se retrase la castelul din Cirey, în Lorena, ducat independent pe acea vreme. îl invita acolo o admiratoare, mar­chiza du Châtelet, spre a crea în linişte, la adăpost de autorităţile tiranice ale monarhiei absolute din Franţa.

Cei cincisprezece ani petrecuţi la Cirey (1734—1749) reprezintă maturitatea lui Voltaire, cea a vî-rstei şi cea a creaţiei. S-a bucurat acolo de condiţii bune de muncă spre a scrie noi piese de teatru şi noi poeme. Tendinţele militante ale acestora apar potenţate. Scrii­torul îşi încearcă puterile în genuri noi, ca romanul filozofic şi co­media lăcrămoasă. Stringe material pentru noi opere istorice şi, mai ales, adînceşte ştiinţele naturii, observă şi experimentează, în căutarea unui teren mai sigur pentru construirea unei filozofii.

Marchiza du Châtelet, „divina Emilia", departe de a contraria această activitate multilaterală, a încurajat-o cu întreg elanul ei de femeie savantă.

Castelul din Cirey, într-o vale răcoroasă a Vosgilor, se afla nu departe de orăşelul Luneville, în care, peste un secol, va veni să studieze Mihail Kogălniceanu. Voltaire amenaja o sală de teatru, o bibliotecă şi un cabinet de fizică — laborator am- zice a'stăzi.

Deşi încă din 1735 Fleury îi anulase ordinul de arestare, Vol­taire rămase totuşi la Cirey, reţinut acolo de condiţiile favorabile cugetării şi scrisului. în primii ani, influenţa marchizei i-a orientat preocupările mai ales spre fizică, ştiinţă în care se iniţiase la Londra în legătură cu teoriile lui Newton. Memoriile Asupra naturii focu­lui, Asupra forţelor motrice, Asupra modificărilor globului nostru, ieşite pe vremea aceea din laboratorul de la Cirey, indică fenome­nele asupra cărora au stăruit cei doi cercetători. Pe lingă observa­ţii juste, dacă nu cu totul noi, chiar pentru acea vreme, se întîlnesc acolo şi multe naivităţi de amator. Oricum, contactul lui Voltaire cu ştiinţele exacte, în stadiul lor din secolul al XVHI-lea, s-a do­vedit fecund: a dat o bază mai solidă filozofiei sale, apropiind-o de materialism. Fizica i-a arătat neantul metafizicii. Două lucrări mai importante din această perioadă dau măsura certitudinilor lui în materie de explicare a lumii. Prima înfăţişează pe înţelesul tuturor Elemente ale filozofiei lui Newton. Cealaltt este un Tratat de metafizică, scris în 1734, dar publicai mult mai tîrziu, spre sfîrşitul vieţii scriitorului. Opunînd legile gravităţii şi alte demon­straţii newtoniene celebrei cosmogonii a lui Descartes şi specula­ţiilor acestui ginditor asupra pretinsului dualism al omului, Vol­taire contribuie la ruinarea oricărei metafizici. în Tratat scopul acesta apare mai deschis. Tratatul de metafizică este o negare, a me­tafizicii în înţelesul tradiţional al cuvîntului, acela de justificare a religiilor revelate pe plan fiiozofic-idealist. Ca deist, Voltaire nu-

VH

meşte divinitate cauza primă a universului. Motive finaliste — or-âuiea din lume — îi întăresc această credinţă. Divinitatea, ea insăşi, nu este o dogmă, ci o probabilitate. în orice eaz, nu are trăsăturile dumnezeului tiran şi răzbunător predicat de religiile zise „revelate". Creator al lurnii, zeul acesta, arhitect şi fizician, a fixat legi eterne de conducere a universului, de care a încetat să se rnai ocupe de atunci. Un suflet, suflu divin, distinct de corp? Iată una din marile aberaţii ale metafizicii idealiste! Simţim, gîndim, voim prin funcţiuni speciale ale materiei subtile din sistemul nervos. Cum? Nu o ştim încă precis, dar faptul este evident, spunea criticul.

Tratatul de metafizică este suma gîndirii tui Voltaire. Tezele de acolo, schi(ate încă din 1722 in epistola Pentru şi contra, vor reapărea de nenumărate ori în poe.ne, pamflete şi romanele filozo­fice de mai tirziu, pitin la Urechile contelui Chesterfield inclusiv (1775). Idei puţin originale, fiindcă principiile religiei naturale for­mulate de englezii Toland şi Collins se răspîndJseră mult în Fran­ţa, ca şi senzualismul lui l.ocke, care invaţa că nu avem idei înnăs­cute, toate cunoştinţele venindu-ne prin simţuri. Voltaire dă acestor teze prestigiul frazei sale sprintene, al argumentării sale limpezi. Ceea ce Montesquieu, pe timpul cînd prezenta comunicări ştiinţifice la Academia din Bordeaux, nu îndrăznise sa tragă drept concluzii fflozofice, Voltaire a făcut-o. Cîţiva ani mai tîrziu, explicarea ma-terialist-mecanicistă a materiei care gîndeşte va reapărea mai siste­matic argumentată in lucrările lui La Mettrie, ale lui Diderot, Hel-vetius şi Holbach. Progresele ştiinţelor exacte, cele de observaţie şi cele experimentale, au constituit, încă din secolul al XVIII-lea, baza unei filozofii progresiste, ideologie a clasei in ascensiune a vremii, burghezia. Prin activitatea tui de la Cirey, Voltaire a fost unul din promotorii acestui aspect al Luminilor.

Oricît de seducătoare vor fi fost fizica şi filozofia, marea pa­siune a lui Voltaire răminea insa tot literatura. La Cirey scrie alte • eîteva tragedii: Alzira (1736), Mahomet (1741), Meropa (1743) şi Semiranus (1748), apoi o comedie lacrămoasă, Nanina (J749), pe care credinciosul prieten de la Paris. d'Argental, le dădu Come­diei Franceze spre reprezentare. Doar Mahomet, socotit prea îndrăz­neţ, a văzut lumina rampei la Lille. Prin aceste tragedii, Voltaire işi precizează intenţiile de reînnoire a unui gen eare nu mai supra­vieţuia decît prin servile imitaţii după Corneille şi Racine. Voltaire înţelegea primenirea poeticii genului printr-un patos mai accentuat, produs al unor dese lovituri de teatru, printr-o acţiune rnai bogată şi mai vie. Hamlet îi arătase efectul scenic al unui spectru, ceea ee îl determina sa folosească aeest mijloc în Semircunis. Piesele englezeşti ii convinseseră cît de mult apreciază spectatorii decorul şi costumele. în Zaira se dăduse o deosebita atenţie acestui element, şi actriţa Gaussin apăruse în rolul fiicei isUmizate a lui Lusignan, eu şalvari şi turban. Subiectul exotic al Atzirei—acţiunea se pe­trece în America de Sud, abia cucerita de spanioli — favoriza de asemenea însufleţirea piesei prin alt* mijloace decît conflictele psiho­logice, însă noutatea cea mai de seama a tragediilor lui Voltaire e.ste accentul lor filozofic, iluminist. Scena devine o tribună pen­tru raspîndirea ideilor înaintate. Zaira era victima conflictului a două religii. Alzira pledează cauza nefericiţilor mcaşi din Peru, asupriţi de spanioli. Tipul tragediei filozofice este insă Mahomet, denunţare a egoismului şi vicleniei reformatorilor religioşi care fac din neofi­ţii lor instrumente oarbe ale unor patimi dintre eele mai telurice.'

VIII

Din perioada de la Ckey datează şi numeroase poeme. Feci­oara din Orlians mai întîi, poem ţinut multa vreme sub cheie de marchiză, fiindcă celebra eroina apărea acolo sub o înfăţişare umană, fără aureolă de inspirata a divinităţii, deseori chiar îu pos­turi nu tocmai avantajoase, ca într-un poem eroicomic,, burlesc pe alocuri, ceea ce ar fi stîrnit atît indignarea bisericii, cit şi a curbii. Intenţii polemice învedera şi Mondenul, urmat de Apăr-ar-ea Mon­denului (1736—1737), două poeme scrise pentru apărarea luxului, tezj burgheză caracteri«tică unei perioade de avint a^. capitalismu­lui comercial, teza opusă predicilor catolice asupra necesităţii unei vieţi austere. Cele şapte Discursuri asupra omului (1738) îşi pro­puneau să răspîndeasc., după englezul Pope, etica scumpă filo­zofiei Luminilor. Voltaire condamnă inegalitatea socială, laudă moderaţia în plăcerile viejii şi defineşte încă o dată mprala ca iubire de oameni în acţiune. Adevărata virtute constă în sejviciile aduse omenirii, fără consideraţii de opinii şi de credinţe. '

Prin activitatea lui Voltaire, Cirey devine centrul iluminismului francez. Reputaţia scriitorului trece mult dincolo de granrţele tării. Astfel, în 1736, prinţul moştenitor al Prusiei, viitorul Frederic al II-lea, intră în corespondenţă cu filozoful din castelul doamnei du Chatelet, îl roagă să-i corecteze încercările de versuri in limba fran­ceză, apoi un eseu politic, Antl-Machiavel, care apare în 1739, în Olanda, sub supravegherea lui Voltaire, plecat acolo în aeest scop.

După atîţia ani petrecuţi la poalele Vosgilor, filozoful işi re-luase călătoriile. In 1743, reprezentarea Merapei îi prilejui o scurta reîntoarcere la Paris. Merse apoi la Berlin, să se închine ilustrului său corespondent, devenit rege al Prusiei şi aliat al Franţei in răz­boiul contra Măriei Tereza a Austriei. Este perioala cînd Voltaire se gîndeşte la un compromis cu monarhia absolută. Are veleităţi de curtean şi profită de unele împrejurări favorabile spre a intra în graţiile curţii de la Versailles. .

Voltaire, îndemnat de „divina Emilia", ascultă glasul ambiţiei şi apare la Versailles, pentru a deveni acolo, pentru cîţiva ani, poet de curte. Scrie librete de operă şi un Poem asupra victoriei de la Fontenoy, cîştigată atunci (1746) de mareşalul Maurice de Saxe împotriva englezilor. Recompensele încep să ploua asupra-i. Este numit „gentilom al regelui" şi istoriograf oficial, cu o leafa de doua mii de livre anual. în anul următor (1746), Academia îi deschide porţile.

Nu izbuteşte totuşi să se apropie de Ludovic al XV-lea, sa i devină sfetnic intim şi să-l convertească la reforme liberale, pre­cum îşi pusese în gînd. Un incident îi deschide în curînd ochii asupra antinomiei dintre moravurile curţii şi idealurile lui. Intr-o seară, în vara anului 1747, jucau cărţi în salonul reginei Măria Lesczynska. Doamna du Chatelet pierduse o sumă mare şi continua să joace, cînd Voltaire îi atrase atenţia, în englezeşte, că partenerii ei trişau cu neruşinare. Se găsiră totuşi în asistenţa cunoscători ai limbii străine în care se exprimase scriitorul, bucuroşi că pot colporta aver­tismentul, îmbogăţit cu comentarii veninoase. Marchiza şi filozoful înţeleg că nu mai pot ramîne într-un astfel de mediu.

înainte de a se retrage la Cirey, se opfţsc pentru'cîtăva vreme la castelul din Anet, mica curte de opoziţie a soţilor du Mâine. Du­cele du Mâine era un bastard legitimat al lui Ludovic al XlV-lea. înlăturat brutal de la regenţă în 1715, se ţinea de atunci departe de Versailles, în fastuoasele sale reşedinţe de la Sceaux, lîngă Pa-