~sau Strania poveste a hotilor de timp, si a fetitei care le-a returnat oamenilor timpul pierdut, de Michael Ende

― Fiecare din nou reprezinta o cartela perforata. Fiecare cartela perforata contine o multime de date diferite: cît de mare, ce vîrsta, ce greutate, si asa mai departe. Desigur niciodata datele reale ale fiecaruia, caci ar fi mult prea simplu. Uneori sîntem numai cifre lungi si complicate, de pilda MUX/763/y. Pe urma ne amesteca si ne baga într-un fisier. Apoi unul dintre noi trebuie sa gaseasca o anumita cartela perforata. Trebuie sa puna întrebari în asa fel încît sa elimine toate celelalte cartele si pîna la sfîrsit sa nu mai ramîna decît aceea cautata. Cel ce izbuteste cel mai repede a cîstigat.

― si asta va face placere? întreba Momo oarecum îndoielnic.

― Nu-i vorba despre asta, spuse Maria cu teama, nu-i voie sa discutam asa ceva.

― Atunci despre ce-i vorba? se interesa Momo.

― E important faptul ca-i folositor pentru viitor, raspunse Paolo.

Între timp ajunsesera în fata portii unei case mari si cenusii. Peste usa era o firma cu inscriptia „Depozit de copii".

― As avea multe sa va povestesc, spuse Momo.

― Poate ne mai vedem cîndva, raspunse Maria cu tristete.

În jurul lor erau multi copii si intrau cu totii prin aceeasi usa. Cu totii aratau asemanator cu cei trei prieteni ai lui Momo.

― La tine era mult mai frumos, spuse dintr-o data Franco. Acolo ne veneau de la sine o multime de idei, dar în felul acesta nu se învata nimic, asa spun ei.

― Nu puteti fugi de acolo? le propuse Momo.

Cei trei facura semn ca nu si privira în jur sa vada daca nu cumva a mai auzit cineva.

― Am încercat de cîteva ori, la început, sopti Franco, dar e inutil. Te prind întotdeauna din nou.

― Nu-i voie sa vorbesti asa, spuse Maria. În definitiv acum au grija de noi.

Cu totii tacura privind fix înainte. Într-un tîrziu Momo îsi lua inima în dinti si întreba:

― N-ati putea sa ma luati si pe mine cu voi? Sînt mereu atît de singura.

În acel moment se întîmpla ceva neasteptat. Înainte ca vreunul din copii sa fi putut raspunde ceva, fura absorbiti în casa ca de o uriasa forta magnetica. În urma lor porta se trînti rasunînd puternic.

Speriata Momo observase totul. Totusi dupa cîteva momente se apropie de poarta pentru a suna sau a bate în ea. Voia sa se roage înca o data sa fie lasata si ea sa se joace cu copiii, indiferent ce fel de jocuri ar fi. Abia facuse însa un pas catre poarta cînd încremeni de spaima. Între ea si usa se afla unul din domnii cenusii.

― Inutil! spuse zîmbind subtire, cu trabucul în coltul gurii. Nici nu mai încerca! Nu-i în interesul nostru sa intri si tu acolo.

― De ce? întreba Momo.

Simtea din nou raspîndindu-se în ea frigul acela cumplit.

― Fiindca cu tine avem altceva de gînd, declara cenusiul pufaind un rotogol de fum ce se aseza ca un lat în jurul gîtului lui Momo si nu se risipi decît foarte încet.

Treceau oameni pe acolo dar cu totii erau foarte grabiti.

Momo îi arata cu degetul pe domnul cenusiu si voi sa strige dupa ajutor dar nu izbuti sa scoata nici un sunet.

― Lasa asta! spuse domnul cenusiu scotînd un hohot de rîs lipsit cu totul de veselie si cenusiu. Tot nu ne cunosti mai bine? Tot nu stii cît de puternici sîntem? Ţi-am luat pe toti prietenii. Nimeni nu te mai poate ajuta. si cu tine însati putem face tot ce vrem, dar te crutam, dupa cum vezi.

― De ce? izbuti cu mare greutate sa spuna Momo.

― Pentru ca am vrea sa ne faci un mic serviciu, raspunse domnul cenusiu. Daca esti întelegatoare poti cîs-tiga mult si pentru tine si pentru prietenii tai. Vrei?

― Da, sopti Momo.

Domnul cenusiu zîmbi subtire.

― Atunci sa ne întîlnim azi la miezul noptii pentru a sta de vorba.

Momo dadu din cap în tacere. Domnul cenusiu nu mai era însa acolo. Numai fumul trabucului mai plutea in aer. Nu spusese unde urmau sa se întîlneasca.

Capitolul al saptesprezecelea

O MARE TEAMA sI O ÎNCUMETARE ÎNCA sl MAI MARE

Momo se temea sa se reîntoarca la vechiul amfiteatru. Cu siguranta ca domnul cenusiu care voia s-o întîlneasca la miezul noptii va veni acolo.

Iar la gîndul ca va fi acolo singura de tot numai cu el o apuca groaza.

Nu, nu mai voia sa-l revada deloc, nici acolo si nici în alta parte. Indiferent ce-ar fi dorit sa-i propuna ― faptul ca în realitate nu urma sa fie nimic bun pentru ea si pentru prietenii ei îi fusese mai mult decît limpede.

Cum ar putea însa sa se ascunda de el?

Cel mai sigur i se parea ca ar fi în mijlocul altor oameni. E drept ca vazuse cum nimeni nu-i baga în seama, nici pe ea si nici pe domnul cenusiu, totusi daca ar vrea sa-i faca vreun rau si ea ar striga dupa ajutor, atunci oamenii ar deveni atenti si ar salva-o. Îsi mai spunea ca în afara de aceasta ar fi fost si mult mai greu de gasit în mijlocul unei multimi mari de oameni.

În restul dupa-amiezii si toata seara pîna tîrziu noaptea Momo umbla în mijlocul îmbulzelii trecatorilor prin cele mai populate strazi si piete pîna ce reveni iar acolo unde îsi începuse drumul, ca într-un mare cerc. Îl mai parcurse a doua oara si a treia oara. Se lasa purtata de curentul maselor de oameni mereu grabiti.

Umblase însa toata ziua si începura s-o doara picioarele din pricina oboselii. Se facu tîrziu si tot mai tîrziu, iar Momo mergea pe jumatate adormita, mai departe, tot mai departe, mai departe...

― Numai o clipa sa ma odihnesc, gîndi fetita într-un tîrziu, numai o mica clipa, apoi voi putea sa fiu mai atenta...

La marginea strazii se afla o motofurgoneta cu trei roti unde erau încarcate cîteva lazi si diferiti sad. Momo se sui pe furgoneta si se rezema de un sac placut si moale.

Îsi ridica picioarele obosite vîrîndu-le sub fusta. Ah, ce bine se simtea acum! Suspina usurata, se lipi de sac si, mai înainte de a-si da seama, adormi istovita.

Începu sa visese confuz. Îl vedea pe batrînul Beppo folosindu-si matura în chip de bara de echilibrare si balansîndu-se pe o frînghie, sus de tot, peste o prapastie întunecata.

― Unde e celalalt capat? îl auzea strigînd mereu. Nu gasesc celalalt capat!

Într-adevar frînghia parea nesfîrsit de lunga. Se pierdea în întuneric la amîndoua capetele.

Momo dorea din toata inima sa-l ajute pe Beppo dar nu era în stare nici macar sa-i atraga atentia. Era mult prea departe, mult prea sus.

Apoi îl vazu pe Gigi scotînd din gura o nesfîrsita banda de hîrtie. Tragea de ea si tot tragea, dar banda de hîr-tie nu se mai termina si nici nu se rupea. Gigi se si afla pe un adevarat munte din benzi de hîrtie. I se parea lui Momo ca o priveste rugator ca si cum s-ar sufoca daca nu-l ajuta ea.

Voia sa alerge la el dar picioarele i se încurcau în benzile de hîrtie. Cu cît încerca mai tare sa se elibereze cu atît mai mult se încurca în ele.

Pe urma îi vazu pe copii. Cu totii erau plati precum cartile de joc. În fiecare carte erau perforate diferite modele de mici gauri. Cartile se învîrtejeau apoi trebuiau sa se rearanjeze si se stantau alte gauri în ele. Copiii în chip de carti de joc plîngeau în tacere dar erau din nou învîrtejiti si cadeau unul peste altul zornaind si huruind.

― Stati! Opriti! voia sa strige Momo dar zornaitul si huruitul îi acoperi vocea slaba.

Zgomotul devenea tot mai puternic pîna ce fetita se trezi din pricina lui.

În primul moment nici nu-si dadu seama unde se afla caci în jurul ei era întuneric.

Pe urma îsi aminti ca se urcase într-o motofurgoneta. Iar acum furgoneta pornise si motorul ei era cel ce facea atîta zgomot.

Momo îsi sterse obrajii înca uzi de lacrimi. Oare unde se afla?

Probabil furgoneta pornise de mai multa vreme fara ca ea sa fi bagat de seama, caci acum se gaseau într-o zona a orasului cu totul pustie la o ora atît de tîrzie din noapte. Pe strazi nu era nici tipenie de om iar casele înalte erau cufundate în întuneric.

Furgoneta nu mergea prea repede si Momo sari din ea fara a se mai gîndi mult. Voia sa se întoarca pe strazile aglomerate unde credea ca e în siguranta fata de domnii cenusii. Apoi îsi aminti însa ceea ce visase si se opri.

Zgomotul motorului se stinse treptat pe strazile întunecate si se lasa linistea.

Momo nu mai voia sa fuga. Fugise cu speranta de a se salva. Toata vremea nu se gîndise decît la sine, la propria ei singuratate, la propria ei teama! Totusi prietenii ei erau cei ce se gaseau în nevoie. Daca mai exista cineva în stare sa-i ajute, atunci numai ea era aceea. Chiar daca posibilitatea de a-i îndupleca pe domnii cenusii sa-i elibereze prietenii ar fi fost infima, trebuia cel putin s-o încerce.

Dupa ce gîndi astfel simti dintr-o data cum se petrece o transformare stranie cu ea. Sentimentul de teama si de neajutorare fusese atît de urias încît lua brusc o alta întorsatura si se transforma în contrariul sau. Fetita biruise încercarea. Acum se simtea atît de îndrazneata si plina de încredere ca si cum nici o putere din lume n-ar putea sa-i faca vreun rau, sau mai bine zis: nici n-o mai interesa ce s-ar putea întîmpla cu ea.

Acum voia sa-l întîlneasca pe domnul cenusiu. Voia cu orice pret.

― Trebuie sa ma duc imediat la vechiul amfiteatru, îsi spuse. Poate ca înca nu-i prea tîrziu, poate ca ma asteapta.

Era însa mai usor de hotarît decît de îndeplinit. Fetita nu stia unde se afla si n-avea nici cea mai vaga banuiala în ce directie ar fi trebuit sa porneasca. Totusi pleca la întîmplare.

Alerga mai departe si mereu mai departe prin strazile întunecate si linistea mormîntala. Deoarece era desculta nu auzea nici macar zgomotul propriilor ei pasi. De fiecare data cînd cotea în alta strada spera sa descopere ceva ce sa-i indice încotro sa mearga, vreun semn pe care sa-l recunoasca. Nu gasea însa nimic. Nici nu putea întreba pe careva caci singura fiinta întîlnita era un cîine slab si murdar cautînd ceva de mîncare într-o gramada de gunoi; chiar si el fugi înfricosat cînd se apropie de el.

Într-un tîrziu Momo ajunse la o piata uriasa si goala. Nu era o piata frumoasa cu pomi sau cu fîntini, ci doar un spatiu larg si gol. Doar la margine se distingeau pe cerul noptii formele întunecate ale caselor. Momo traversa piata. Tocmai cînd ajunsese în mijlocul ei începu sa bata un ornic dintr-un turn oarecum în apropierea ei. Batu de multe ori, prin urmare s-ar fi putut sa fie miezul noptii. Daca domnul cenusiu o astepta acum la amfiteatru, gîndi Momo, atunci nu mai era cu putinta ca ea sa ajunga la timp acolo. Iar el va pleca fara sa fi rezolvat nimic. Posibilitatea de a-si ajuta prietenii va fi fost pierduta ― poate pentru totdeauna!

Momo îsi musca pumnul. Ce trebuia, ce putea sa mai faca acum? Nu avea nici o idee.

― Sînt aici! striga cît putu mai tare în întuneric.

Nu avea însa nici o speranta ca o va auzi domnul cenusiu. Se înselase însa.

Caci îndata ce se stinsese ultima bataie a clopotului? aparu o lumina slaba în acelasi timp în toate strazile care duceau din jur spre piata mare si goala. Lumina slaba se înteti curînd. Apoi Momo îsi dadu seama ca erau farurile multor automobile ce se apropiau acum încet din toate partile îndreptîndu-se spre mijlocul pietii, exact de locul unde se gasea ea. Indiferent în ce directie privea, de pre-tutindeni o orbea lumina puternica a farurilor si trebuia sa-si apere ochii cu mîna. Prin urmare soseau!

Momo nu se asteptase la o mobilizare atît de ampla. Pentru o clipa îi disparu toata îndrazneala. Deoarece era încercuita si nu avea pe unde fugi, se ghemui cît mai mult posibil în surtucul ei barbatesc, mult prea mare pentru ea.

Pe urma se gîndi însa la flori si la vocile din marea muzica si se simti alinata si îmbarbatata.

Automobilele se apropiasera mai mult si tot mai mult cu motoarele zbîrnîind încetisor. În sfîrsit, cu o bara lînga alta, se oprira într-un cerc al carui centru era Momo.

Pe urma coborîra domnii. Momo nu putea vedea cîti erau caci ramasera în întuneric în spatele farurilor. Simtea însa ca asupra ei erau îndreptate multe priviri ― priviri ce nu contineau nimic prietenos. I se facu frig.

Multa vreme nimeni nu spuse nici un cuvînt, nici Momo si nici vreunul dintre domnii cenusii.

Într-un tîrziu auzi glasul cenusiu:

― Prin urmare aceasta e fetita Momo care a crezut cîndva ca e în stare sa ne provoace. Uitati-va la ea, nenorocita de ea!

Cuvintelor le urma un zgomot zornaitor semanînd de departe cu rîsetele mai multor voci.

― Atentie! spuse mai în soapta o alta voce cenusie, stiti bine cît de primejdioasa poate fi pentru noi aceasta fetita. N-are nici un sens sa cautam s-o înselam.

Momo asculta atenta.

― Bine, spuse prima voce din întunericul din spatele farurilor, sa încercam atunci cu adevarul.

Din nou se produse o lunga tacere. Momo simtea ca domnii cenusii se temeau sa spuna adevarul. Parea sa le ceara un efort neînchipuit de mare. Momo auzea ceva ce semana cu un gîfîit izbucnit din multe gîtlejuri.

În sfîrsit începu iar sa vorbeasca unul din ei. Vocea venea din alta directie dar rasuna la fel de cenusie..

― Asadar sa vorbim deschis. Esti singura, biata copila. Prietenii tai îti sînt inaccesibili. Nu mai exista nimeni cu care sa-ti împarti timpul.

Totul a fost premeditat. Vezi bine cît de puternici sîntem. N-are nici un rost sa ni te opui. Multele ore petrecute în singuratate, ce reprezinta ele acum pentru tine? Un blestem ce te apasa, o povara ce te înabuse, o mare ce te îneaca, un chin ce te pîrjoleste. Esti izolata de toti oameni.

Momo asculta si tacea în continuare.

― Odata, urma vocea, va Veni si momentul cînd nu vei mai putea îndura, mîine, peste a saptamîna, peste un an. Pentru noi e totuna, n-avem decît sa asteptam. stim bine ca vei veni cîndva tîrîndu-te sa ne spui: Sînt gata la toate, numai sa ma eliberati de aceasta povara!

― Sau ai si ajuns cumva atît de departe? N-ai decît s-o spui.

Momo facu din cap semn ca nu.

― Nu vrei sa te lasi ajutata de noi? întreba glacial vocea.

Un val de frig venea din toate partile spre Momo, dar ea strînse din dinti si facu semn ca nu vrea.

― stie ce reprezita timpul, sîsîi o alta voce.

― E o dovada ca a fost într-adevar la asa-numitul, raspunse la fel de sîsîit prima voce.

Pe urma întreba cu glas tare:

― Îl cunosi pe maestrul Ora?

Momo afirma dînd din cap.

― Ai fost într-adevar la el?

Momo dadu iar din cap.

― Prin urmare cunosti si ― florile clipelor?

Pentru a treia oara Momo dadu afirmativ din cap. O, cît de bine le cunostea!

Din nou se produse o tacere mai îndelungata. Cînd se auzi iar o voce, ea venea acum din alta directie.

― Îti iubesti prietenii, nu-i asa?

Momo afirma dînd din cap.

― si ai dori sa-i eliberezi de sub stapînirea noastra?

Din nou Momo dadu din cap.

― Ai putea, daca ai vrea într-adevar.

Momo îsi înfasura strîns surtucul pe trup caci tremura toata de frig.

― N-ar fi decît un fleac pentru tine sa-ti eliberezi prietenii. Noi te ajutam pe tine si tu ne ajuti pe noi. E just si echitabil.

Momo privea atenta în directia de unde venea acum vocea.

― Am dori si noi sa facem personal cunostinta cu acest maestru Ora, întelegi? Nu stim însa unde locuieste. De la tine nu cerem mai mult decît sa ne conduci pîna la el. Atîta tot. Asculta-ne cu atentie, Momo, ca sa fii pe deplin sigura ca vorbim sincer cu tine si avem intentii cinstite. În schimb îti recapeti prietenii si puteti duce iar viata voastra vesela de mai înainte. Iata o oferta avantajoasa!

Acum Momo îsi deschise gura pentru prima oara. Facu un efort pentru a vorbi caci buzele îi erau ca si înghetate.

― Ce vreti cu maestrul Ora? întreba cu încetineala.

― Vrem sa facem cunostinta cu el, raspunse taioasa vocea si frigul se înteti. Multumeste-te cu atît.

Momo amuti si astepta. Printre domnii cenusii se isca o miscare, pareau sa devina nelinistiti.

― Nu te înteleg, spuse vocea, gîndeste-te la tine si la prietenii tai! Ce-ti mai faci griji pentru maestrul Ora. Lasa-l în grija lui proprie. E destul de batrîn ca sa aiba singur grija de sine. În afara de aceasta ― daca e destul de întelept si se întelege cu binele cu noi nici nu ne vom atinge de el. Altfel avem mijloacele noastre pentru a-l sili.

― La ce sa-l siliti? întreba Momo cu buzele vinete.

Brusc vocea rasuna stridenta si încordata cînd raspunse:

― Ne-am saturat sa tot adunam putin cîte putin orele, minutele si secundele oamenilor. Vrem tot timpul tuturor oamenilor. Vrem ca maestrul Ora sa ni-l predea!

Îngrozita, Momo privea tinta în întuneric, într-acolo de unde venea vocea.

― Dar oamenii? întreba fetita, ce se va întîmpla atunci cu ei?

― Oamenii, tipa vocea frîngîndu-se, sînt de multa vreme cu totul de prisos. Ei însisi sînt de vina ca lumea nu îi mai încape. Noi vom stapîni lumea!

Acum frigul devenise atît de înspaimîntator încît Momo nu-si mai misca buzele decît cu greutate dar nu mai era în stare sa scoata nici o vorba.

― N-avea nici o grija, micuta Momo, continua vocea vorbind brusc mai încet si aproape lingusitor, tu si cu prietenii tai sînteti bineînteles exceptati. Veti fi ultimii oameni care se vor mai juca si vor mai spune povesti. Voi nu va mai amestecati în treburile noastre iar noi va lasam în pace.

Vocea amuti dar începu de îndata sa vorbeasca din alta directie:

― stii bine ca am spus adevarul. Ne vom tine faga-duiala. Iar acum ne conduci la Ora.

Momo încerca sa vorbeasca. Frigul o facea cît pe aci sa-si piarda cunostinta. Dupa mai multe încercari izbuti în sfîrsit sa bîiguie:

― Chiar daca as putea, n-as face-o.

De undeva vocea întreba amenintatoare:

― Ce înseamna „daca ai putea"? Poti foarte bine. Doar ai fost la Ora, deci cunosti drumul!

― Nu-l mai gasesc; sopti Momo, am încercat. Numai Casiopeea îl cunoaste.

― Cine e Casiopeea?

― Broasca testoasa a maestrului Ora.

― si unde e acum?

Momo, abia pastrîndu-si cunostinta, spuse cu greu:

― S-a întors ― cu ― mine ― dar― am ― pierdut-o.

Ca dintr-o mare departare auzea în jurul ei o învalmaseala de voci agitate. Auzea cum se striga:

― Sa se dea imediat alarma maxima! Trebuie gasita acea broasca testoasa. Orice broasca testoasa trebuie cercetata! Casiopeea trebuie gasita! Trebuie! Trebuie!

Vocile se stinsera. Se lasa linistea. Cu încetul Momo începu sa-si revina. Statea singura în piata larga peste care nu mai trecea decît cîte o pala de vînt rece parînd sa vina dintr-un mare gol, un vînt oarecum cenusiu.

Capitolul al optsprezecelea

CÎND PRIVEsTI ÎNAINTE FĂRĂ A PRIVI ÎNAPOI

Momo nu stia cît timp trecuse. Ornicul din turn batea uneori, dar Momo abia daca-l auzea. Caldura nu-i revenea în trupul înghetat decît foarte încet. Se simtea ca paralizata si nu era în stare sa ia nici o hotarîre.

Oare sa se întoarca acasa la vechiul amfiteatru si sa se culce? Acum orice speranta pentru ea si pentru prietenii ei se pierduse pentru totdeauna? Caci acum întelesese ca niciodata nu va mai fi bine, niciodata.

Se mai adauga si teama pentru Casiopeea. Ce se va întîmpla daca domnii cenusii o vor gasi într-adevar? Momo începu sa-si aduca amare învinuire ca pomenise despre Casiopeea. Fusese însa atît de ametita încît nici nu apucase sa se gîndeasca mai bine.

― Poate ca totusi, încerca sa se consoleze Momo, Casiopeea a ajuns de mult la maestrul Ora. Da, sa speram ca nu ma mai cauta. Ar fi un noroc pentru ea ― si pentru mine...

În clipa aceea ceva îi atinse usor piciorul gol. Momo se sperie si se apleca încet pentru a vedea ce era.

În fata ei sedea broasca testoasa! În întuneric începura sa licareasca literele: „SÎNT IAR ACI".

Fara sa mai stea pe gînduri Momo o apuca si o vîrî sub surtuc. Apoi se ridica, asculta si scruta întunericul din jur temîndu-se ca domnii cenusii ar mai putea fi prin apropiere.

Totul ramase însa linistit.

Sub surtuc, Casiopeea dadea violent din picioare cautînd sa se elibereze. Momo q tinea strîns lipita de ea dar privi înauntru si îi sopti:

― Te rog stai linistita!

― „CE-I CU AIUREALA ASTA?" scria cu litere stralucitoare pe carapace.

― Nu trebuie sa fii vazuta! susoti Momo.

Acum aparura pe spinarea broastei testoase cuvintele: „NU TE BUCURI DELOC?"

― Ba da, spuse Momo aproape hohotind de plîns, ba da, Casiopeea, chiar foarte mult!

Apoi o saruta de mai multe ori pe nas.

Literele de pe spinarea broastei testoase erau evident îmbujorate cînd aparu raspunsul: "TE ROG FOARTE MULT!"

Momo zîmbi.

― M-ai cautat în toata aceasta lunga vreme?

„FIREsTE"

― si cum de m-ai gasit tocmai acum si tocmai aci? „sTIAM DINAINTE" fu raspunsul.

Prin urmare reiesea ca broasca testoasa o cautase pe Momo toata vremea pîna acum desi stia ca nu o va gasi? În acest caz nici n-ar mai fi trebuit sa caute? Era din nou una din enigmele Casiopeei la care îti statea mintea în loc daca te gîndeai prea mult. În orice caz acum nu era momentul potrivit sa meditezi la acea problema.

Momo îi povesti în soapta broastei testoase cele întîmplate între timp, iar la sfîrsit o întreba:

― Ce sa facem acum?

Casiopeea ascultase cu atentie. Acum aparura pe carapace cuvintele: „MERGEM LA ORA"

― Acum? striga foarte speriata Momo. Ei te cauta paste tot. Numai aici nu sînt. N-ar fi mai întelept sa ramînem aici?

Pe spinarea broasei testoase scria numai: „sTIU, MERGEM".

― Atunci, spuse Momo, vom nimeri drept în bratele lor.

„NU ÎNTÎLNIM PE NICI UNUL" fu raspunsul.

Ei bine, daca stia atît de precis, fireste ca te puteai bizui pe ea. Momo o aseza jos pe Casiopeea. Pe urma se gîndi însa la drumul lung si greu pe care umblase odata si dintr-o data simti ca nu mai are destula putere pentru a-l mai parcurge.

― Du-te singura, Casiopeea, îi spuse încetisor, eu nu mai pot, si transmite maestrului Ora multe salutari din partea mea.

„E APROAPE DE TOT" scria pe spinarea Casiopeei.

Momo citi si privi mirata în jur. Încetul cu încetul întelese ca se afla în cartierul saracacios ce parea pustiit. Din acest cartier trecusera atunci într-o zona diferita cu casele albe si lumina stranie. Daca asa stateau lucrurile, poate ca într-adevar ar putea fi în stare sa mai ajunga pîna la ulita Nicicînd si la casa Niciunde.

― Bine, spuse Momo, vin cu tine. Nu s-ar putea sa te port însa în brate ca sa mergem mai repede?

„NU DIN PĂCATE" era scris pe spinarea Casiopeei.

― De ce trebuie neaparat sa te tîrasti tu însati pe jos? întreba Momo.

Atunci aparu raspunsul enigmatic: „DRUMUL E ÎN MINE".

Cu aceste cuvinte broasca testoasa se puse în miscare iar Momo o urma, încet, încet, si cu pasi mici.

Abia disparuse fetita împreuna cu broasca testoasa într-una din stradutele alaturate ca si începu forfota în umbrele întunecate ale caselor din jurul pietii. Acesta fu strabatuta de un fosnet pîrîitor ca un fel de chicotit mut. Erau domnii cenusii care pîndisera si ascultasera din umbra toata scena. O parte din ei ramasese locului pentru a spiona fetita. Fusesera nevoiti sa astepte multa vreme, dar nici ei nu banuisera ca asteptarea lor va fi încununata de un asemenea succes întrecînd toate asteptarile lor.

― Uitati-va cum pleaca, sopti o voce cenusie. Sa punem mîna pe ele?

― În nici un caz, susoti alta voce. Le lasam sa plece.

― Cum asa? întreba prima voce. Trebuie sa prindem broasca testoasa. Cu orice pret, asa ni s-a spus.

― Exact. si pentru ce avem nevoie de ea?

― Pentru a ne conduce la Ora.

― Întocmai. E ceea ce face chiar acum. Nici n-avem nevoie s-o silim. O face de buna voie ― chiar daca nu intentionat.

Din nou adie un chicotit mut printre umbrele întunecate din jurul pietii.

― Înstiintati imediat toti agentii din oras. Cautarea poate înceta. Cu totii sa ni se alature noua. Totusi cu cea mai mare bagare de seama, domnilor 1 Nimeni dintre noi sa nu le taie drumul. Pretutindeni sa aiba cale libera. Nu trebuie sa întîlneasca pe nici unul dintre noi. Iar acum, domnilor, sa urmarim în liniste pe cele doua calauze ale noastre, din fericire lipsite de orice banuiala!