Presedintele Statelor Unite este Bill Clinton, iar Vice-Presedinte este Al Gore. Insa, sotia (deseori încornorata) a lui Bill Clinton, Hillary Rodham Clinton, care n-a aparut pe listele de votare, este cea care detine puterea prezidentiala în Statele Unite si se foloseste de ea, din suita de birouri pe care o ocupa în Casa Alba, fara nici un drept si fara functie administrativa. Si Hillary are planuri mari pentru tânara generatie.
In Septembrie 1990 a avut loc la Natiunile Unite. Intâlnirea la Nivel Inalt pentru Copii, care a promulgat Carta Drepturilor Copiilor, semnata de toate tarile membre. Articolul doi al Cartei Drepturilor Copiilor scrie: "Parintilor li se interzice sa-si pedepseasca copiii pentru actiuni sau cuvinte care contravin credintelor sau standardelor parintilor". Articolul 6 scrie: "Guvernul are ultimul cuvânt în toate deciziile luate cu privire la copii." Articolul 13 scrie: "Parintii n-au voie sa opreasca în nici un fel copii de la a vedea, auzi, învata sau trai orice vor". Articolul 14 scrie: "Parintii n-au voie sa stabileasca tratamentul medical pentru copii, nici nu li se permite sa refuze orice ordona statul sa li se aplice copiilor". Articolul 28 scrie: "Parintii n-au voie sa-si instruiasca copiii acasa" (Newswatch Magazine din iulie-august 1992, dupa AW p. 82). Iar în programul lui Bill Clinton este înscris sa aplice planul Natiunilor Unite.
Pâna în ianuarie 1993, Clinton a fost guvernatorul statului Arkansas, unde a functionat o scoala special înfiintata de el în 1979, cu un program de 6 saptamâni pentru vârfurile tineretului, pentru cei mai dotati dintre elevi, în complexul Colegiului Hendrix, o mica universitate metodista din orasul Conway. In 1991, programa analitica a acestor cursuri de vara a continut:
* un discurs fulminant anti-crestin al unei activiste de extrema stânga care l-a descris pe Isus Cristos pe cruce în termeni de necrofilie si sadomasochism;
* texte, filme si discutii menite sa-i faca pe tineri sa devina homosexuali;
* o prelegere a avocatului Jane Roe în procesul care a promulgat dreptul la avort, fara sa se permita audirea de argumente din partea adversa;
* o prelegere despre "eliberarea animalelor" care a facut o comparatie între taierea pasarilor si lagarele de concentrare naziste unde se pretinde ca ar fi fost concentrati numai evreii;
* lecturi în favoarea pacifismului, dintre care una îl lauda pe un tânar care a refuzat sa se lase recrutat ca "sa nu supere Uniunea Sovietica".
In fiecare an Clinton tinea cuvântarea de deschidere a scolii.
Scoala lui Clinton este finantata în întregime de statul Arkansas. Studentii nu platesc nimic. In fiecare an sunt înscrisi circa 400, care dorm si manânca în interiorul complexului scolii pe care n-au voie sa-l paraseasca si unde n-au voie sa aibe vizite decât duminica. Programa analitica are trei parti: una de studii în directia talentelor copiilor (de ex. matematica, literatura); alta numita "dezvoltare conceptuala"; si o a treia numita "dezvoltare personala". In cadrul acesteia din urma, în 1991, au avut de citit în manualul lor, "Tree Book", un material de Emily Culpepper: "The Spiritual Political Journey of a Feminist Freethinker - Calatoria spirituala si politica a unei liber-cugetatoare feministe", unde aceasta scrie despre crestinism ca "salvarea care cere un sacrificiu (al lui Cristos) este ceva necrofilic si sadomasochist", si ca pentru ea crestinismul este "balegar" (compost). Alt material din manual este de Michael Ruse, care scrie ca "nu e adevarat ca animalele nu sunt homosexuale; nu e adevarat ca homosexualitatea este neproductiva si nebiologica; nu e adevarat ca trebuie judecata homosexualitatea fara a face implicatii culturale; si nu e adevarat ca ce e nenatural e si imoral". Argumente contrare, manualul scolii lui Clinton nu contine. Intrebat de ce, Bruce Haggard, directorul scolii, a raspuns ca "o scolarizare mai buna nu trebuie sa pastreze masura în toate". Un alt text de studiu pentru elevii lui Clinton este filozofia lui Feurbach, în termeni mai apologetici decât era predat acesta la cursurile de marxism-leninism în anii 1950 din România.
Feminismul e puternic la scoala lui Clinton: în 1991, Dr, Mary Daly de la Universitatea din Boston a tinut o prelegere intitulata "Privire asupra renasterii miscarii radicale feministe în anii 1990". La fel este homosexualitatea. Filmele vizionate în 1991 au inclus "The Times of Harvery-Milk" unde este glorificat un homosexual care a fost înalt administrator la San Francisco si-a fost asasinat, ceea ce a provocat razmerita între homosexuali. Apoi Jamake Highwater a tinut o prelegere în care a explicat ca ceea ce zic heterosexualii sunt "baliverne despre sex".
Manualul pentru "dezvoltarea conceptuala" a continut, în 1991, un material de Lev Tolstoi care spune ca nu e permis sa ucizi nici în legitima aparare sau pentru a salva un copil din mâinile unui ucigas. Un alt material de Herbert Gans explica cum saracia unor paturi ale populatiei trebuie sa fie promovata în mod întelept si folosita pentru prosperitatea comunitatii, caci astfel se da de lucru politistilor, paznicilor, închisorilor, militarilor, comerciantilor de stupefiante si bauturi alcoolice, diversilor conducatori de religii penticostale, celor care vindeca prin magie, prostituatelor, caselor de amanet; acestea sunt "utilizarile saraciei în societate". (Informatie rezumata dupa articolul "Clinton’s Governor’s School Is Politicaly Correct - Scoala guvernatorului Clinton" e corecta din punct de vedere politic", Human Events, 26 septembrie 1992, dupa AW, pp.83-92).
Hillary Rodham, cum îi placea sa-si zica înainte de a deveni doamna Presedinta, tinea adesea prelegeri la scoala lui Clinton. In 1980 un alt vorbitor, dr. Hy Bleecher, le-a spus elevilor ca "stiinta este opusul religiei" si un om de stiinta nu poate avea credinta crestina. Le-a mai spus studentilor faptul ca "în Facerea ar trebui sa scrie ca la început omul l-a creat pe Dumnezeu", argumentând aceasta astfel: "în Facerea e scris oricum ca si a dat din umeri superior atunci când elevii i-au atras atentia ca nu e deloc scris în Facerea. Nu conteaza cât de neadevarate si confuze sunt argumentele, câta vreme sunt anti-crestine, ele sunt promovate la scoala lui Clinton. Religiile necrestine insa se bucura de respect acolo. Dr. Hope Hartnuss a tinut o prelegere în care-a explicat ca societatile primitive matriarhale sunt superioare celor contemporane, pentru ca erau comunale si nu exista casatoria. Institutia casatoriei, arata Hope Hartnuss si crestinismul au distrus societatea. Crestinismul, zice ea, e împotriva femeilor si împotriva sexualitatii. Biserica crestina, explica Hope Hartnuss, avea teama si ura pentru femei. Elevii au întrebat-o atunci despre sfintele femei ale bisericii, la care Hope Hartnuss a spus ca n-are cunostinta despre asa ceva.
Dupa marturia unui elev, Eddie Madden din Searcy, prelegerile si filmele aveau toate un ton morbid si cinic care-i deprima pe elevi. Eddie Madden descrie filmele vizionate de el la scoala guvernatorului Clinton: un film spaniol, "Cria", unde o fata doreste sa-si ucida tatal în timp ce mama ei e pe moarte, fiind bolnava de cancer si care trebuie sa-si îngrijeasca bunica senila, ceea ce o deprima si mai mult. Dupa ce-i moare hamsterul, încearca sa-si otraveasca matusa; filmul se încheie cu fata dorind sa moara. Intr-un alt film, tot ce se întâmpla este ca un om înspaimântat fuge tot timpul de ceva necunoscut, printr-un oras, un târg, pâna la o plaja unde un altul sta zâmbind lânga un mormânt proaspat sapat; fugarul cade în el, si nisipul îl acopera; filmul se încheie aratând cum mâna fugarului, împinsa afara din nisip se face moale si cade moarta. In acel an, lectura obligatorie a continut "Mustele", de Jean-Paul Sartre, unde Oreste vorbeste despre eliberarea de religie si "Asteptându-l pe Godot" de Samuel Beckett, care neaga morala si viata de apoi. Eddie Madden a înteles ca Beckett sustine ca universul este absurd si imoral.Tot Eddie Madden atrage atentia ca elevii din scoala lui Clinton aveau 15-18 ani, vârsta cea mai impresionabila (ibidem, pp. 92-98).
Principalele sarcini ale educatiei în scolile publice americane sunt distrugerea religiei si moralei, distrugerea natiunii si îndobitocirea gloatei.
"Iubirea de neam este cea mai mare piedica în realizarea guvernului mondial. Granitele nationale si conceptul suveranitatii nationale trebuie eliminate. Cel mai rapid mod este prin educarea tineretului, dezvoltând convingeri favorabile unui guvern international, prin programa analitica a scolilor publice". Acesta este un citat din manualul pentru învatatori si profesori publicat de Asociatia Nationala a Educatorilor (NEA). Alt citat: "Conditionarea este o metoda care poate fi folosita de educator ca sa creeze atitudini la copii si sa-i predispuna la actiuni rezultate din aceste atitudini". Secretarul NEA spune: "Educatia trebuie si poate fi facuta o forta care sa egalizeze toti oamenii între ei". Si, intr-un raport oficial al NEA, redactat de Sol Olinsky, scrie: "Dar daca educatorii nu sunt setosi de putere? Sa-i organizam pe cei ce sunt. Construirea unei pozitii de forta necesita un conducator, care e mai important decât oamenii care-l sustin. De exemplu, Martin Luther King, Ho Si Min si Fidel Castro demonstreaza cât de întelept este acest lucru. Exerseaza-ti oamenii provocându-i pe adversarii lor sa-i insulte sau sa-i atace, astfel încât sa vada cu cine au de-a face. Pune-l pe supraintendentul scolilor sa-ti insulte sau sa-ti atace oamenii; asta este o educatie mai buna decât 10 saptamâni de scolarizare. E greu sa ai de-a face cu oameni care-ti sunt dusmani personali. Sa nu le permiti oamenilor tai sa fraternizeze cu dusmanul". "Dusmanul" este cetateanul care plateste salariile educatorilor.
Copiii învata la scoala ca pot avea doi tati si nici o mama, sau doua mame si nici un tata, ca fiul Robertei Achtenberg si al iubitei sale lesbiene, caci homosexualilor nu li se poate nega dreptul de a creste copii. Dar daca copilul creste într-o familie normala compusa dintr-un barbat si dintr-o femeie care se iubesc si se respecta, s-ar putea sa învete obiceiuri "proaste", ca: cinstea, respectul, iubirea aproapelui sau, cu alte cuvinte, integritatea morala si psihica.
Francmasonii spun: "Am pus mâna pe administrarea justitiei, pe alegeri, pe presa, pe libertatea persoanei, dar mai ales pe educatie si învatamânt, caci acestea sunt piatra de temelie a unei existente "libere". I-am prostit, zapacit si corupt pe tinerii goimi, crescându-i în principii si teorii despre care noi stim ca sunt false, desi noi le-am predat... Cu alte cuvinte, cum noi stim din experienta multiseculara ca oamenii traiesc si se conduc dupa idei si ca aceste idei sunt absorbite numai cu ajutorul educatiei oferite în mod consecvent la toate vârstele de crestere, vom acapara si confisca pentru uzul nostru ultima scânteie de independenta in gândire, pe care de mult am dirijat-o, deja, spre subiecte si idei utile noua. Actiunea de înlantuire a gândirii este deja în actiune prin asa-zisul sistem de învatamânt obiectiv, care are scopul de a transforma goimii în brute docile care nu gândesc si care asteapta sa li se prezinte lucrurile în fata ochilor, pentru a-si face o idee despre ele."
Propavaduitorii Noii Ordini Mondiale nu se sfiesc sa declare ca principala lor sarcina este distrugerea crestinismului si a moralei: educatorii trebuie, scria John J. Dunphy, în 1883, "sa foloseasca sala de clasa ca un amvon de pe care sa promoveze valorile umaniste în orice materie predau si la toate nivelele de scolarizare - de la gradinita la universitatea mare de stat"; prin "umanism" Dunphy întelege ateismul, care trebuie sa izgoneasca "cadavrul în putrefactie al crestinismului" (cuvintele îi apartin). Samuel Blumenfield, analizând decaderea scolii americane, arata cum cursurile de "clarificare a valorilor", obligatorii în scolile americane, promoveaza acest "umanism": astfel, un exercitiu cere copiilor sa decida cine trebuie facut sa moara dintr-o barca de salvare supraaglomerata pentru ca sa scape restul si raspunsul corect este ca un batrân preot trebuie sa moara, pentru ca "el si-asa este pregatit de moarte". Intr-un alt exercitiu copiii trebuie sa decida care 7 din 15 supravietuitori ai unui bombardament nuclear trebuie sa moara ca sa supravietuiasca ceilalti 8; fiecare este descris în ceea ce priveste rasa, sexul, vârsta. Astfel, copiii învata concepte ca eutanasia, adica eliminarea (prin ucidere) a celor "inutili social sau biologic". Alte cursuri predate copiilor americani la scolile publice sunt cele de "educatia mortii", care îi învata "sa nu aiba antipatie pentru moarte". La aceste cursuri copiii se culca în cosciuge, viziteaza morgi, scriu anunturi mortuare si testamente, citesc povesti despre moarte, discuta despre sinucidere, scriu scrisori de ramas bun ca sinucigasi. La 15 iunie 1994, sondajul Gallup arata ca 5% din adolescentii americani au încercat sa se sinucida si 12% s-au gândit sa o faca. Programul de "prevenire a sinuciderii" îi deprima pe copii si mai mult, pisându-i cu discutii despre sinucidere.
Analfabetismul a fost introdus oficial în Statele Unite la nivel universitar. Profesorul emerit de engleza, James Sledd, de la Universitatea din Texas, scrie: "Poti învata foarte multe fara sa stii a scrie si citi deloc... Este foarte nedrept sa ceri studentilor sa-si cunoasca limba materna atunci când nu din vina lor nu au avut ocazia sa o învete cumsecade". Daca am cere tuturor sa stie scrisul si cititul, "le-am închide usa universitatilor în nas la milioane de studenti si mii de profesori". Profesorul William Lasher, presedintele Comitetului de Lingvistica si directorul Studiilor de Limba Engleza la Universitatea din Cincinnati si-a criticat aspru colegii care considerau incorecte propozitii ca "Mary are cinci carte" sau "Noi toti esti aici", pentru ca astfel de propozitii, zice el, sunt încercari "clare si logice" de a simplifica limba, eliminând reactionarismele învechite. Incetul cu încetul s-a înscaunat ideea ca oamenii inteligenti, cu succes la învatatura, nu sunt potriviti si nu trebuie lasati sa predea în scoli. Viitorilor educatori li se cere sa fie submediocri. La unele facultati de pedagogie din Massachusetts, studentii care vor fi profesori si învatatori sunt cu 135 de puncte inferiori mediei nationale la examene. Dupa ce-i atrag pe cei mai putin dotati intelectual pe scara nationala, ca sa faca din ei profesori, facultatile de pedagogie îi învata materii ca "artele limbii", "clarificarea valorilor", "ce iese din studenti", "clarificându-se" ca nu exista imperative si datorii etice; elevii trebuie sa iasa din scoli multumiti si mândri de ei, si nu înzestrati cu diverse cunostinte. Examenele care confera certificatul de profesor de liceu sunt la un nivel cât se poate de scazut - si totusi, 17% din diplomatii universitari reusesc sa cada la ele. Mediocritatea si analfabetismul promovat în universitatile care pregatesc profesori de liceu si învatatori se difuzeaza apoi mai departe si instaureaza o atât de dezastruoasa decadere mintala, în toate scolile si liceele Statelor Unite, incât din ce în ce mai multi parinti îngroziti au început sa-si învete copiii carte acasa.
Ca sa fii profesor universitar trebuie sa fii un savant, un cercetator; de aceea nu predau profesorii la facultate, pentru ca-si petrec vremea cercetând - chipurile. Dar 60% din toti profesorii universitari din Statele Unite n-au scris ori redactat nici o singura carte si 34% n-au publicat nici macar un singur articolas. Acestia sunt profesorii mai batrâni, caci acum candidatilor mai tineri li se cere lista publicatiilor. Dintre toti ceilalti care au publicat, Secretarul Adjunct pentru Educatie Chester Finn apreciaza ca, poate 10% au adus o contributie reala cu publicatiile lor - dar Sykes crede ca Finn e prea generos. Rezultatele cercetarilor universitarilor americani se cristalizeaza uneori în opere intitulate astfel: "Evolutia manusii de mânuit oale fierbinti de la tehnica la arta populara", "Femeile la cumparaturi: studiu sociologic", "Senzualitate în apa: tehnologia si perceptia baii", "Studiu functional al pauzelor în conversatie; analiza matematica", "Folosirea televizorului împotriva plictiselii si oboselii: folosirea selectiva ca functie a starilor de excitatie induse" sau "Exista diferente între copii si porumbei?" Acest ultim studiu nu epuizeaza problema si se încheie cu explicatia ca "pentru a raspunde la aceasta întrebare trebuie sa asteptam pâna vom obtine procedee metodologice inovatoare". In 1970 numarul celor care detineau un doctorat american era de 398.000, de patru ori mai mult decât în 1950. In 1984 erau 750.000. Toate tezele de doctorat sunt "contributii" originale - toate articolele si articolasele sunt contributii si idei originale si inovatoare. Cea mai buna dovada a "valorii" contributiei este faptul ca foloseste un jargon obscur si formule matematice. In sociologie, scrie Stanislav Andreski, "verbologia nebuloasa deschide unor oameni lipsiti de inteligenta, unora ale caror limitari ar fi vizibile daca ar spune ce au de spus clar si pe scurt, calea spre cele mai prestigioase posturi academice".
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, generos finantati de guvern si de unele fundatii, fiind scutiti de obligatia de a preda, profesorii americani s-au dedicat crearii unei multimi de pseudo-stiinte, fiecare bogat împodobita cu un jargon fantastic si cu o terminologie matematica. Astfel, un articol analizeaza un program de televizor în care niste indivizi îsi petrec timpul împreuna grozavindu-se; dar articolul devine doct prin limbaj, caci ei sunt descrisi ca "grupul mascul omniprezent care colonizeaza sferele conventionale ale activitatilor interpersonale, ca o unitate autonoma si auto-suficienta". In jurul anului 1970, un sugubat a anuntat un grup de distinsi educatori, psihologi, psihiatri si sociologi din lumea universitara ca dr. Myron Fox le va tine o prelegere despre . Dr. Myron Fox nu era însa nici matematician, nici atlet, ci era un actor instruit sa-si dea aere si sa foloseasca cât mai multe cuvinte bombastice si frânturi de propozitii nelegate între ele, cu multe paranteze neînchegate si divagatii absurde. Dupa o prelegere de o ora, distinsului public i s-a cerut sa dea o apreciere a prelegerii. Nici unul n-a banuit ca nu fusese tinuta de un real savant. Majoritatea l-au apreciat pozitiv, unii gasindu-l "foarte bun vorbitor", "bun cunoscator", "bun analist al problemei profund studiate de el". Unul chiar l-a gasit "prea intelectual".
Exista 40.000 de jurnale stiintifice în Statele Unite, care publica câte doua articole pe minut, adica 2.880 de articole pe zi. Numai în sociologie sunt 142 de jurnale, si în filozofie 71. "Tot mai multi scriu tot mai multe articole pe care tot mai putini le citesc", scrie melancolic Gerald W. Bracey, care-si câstiga existenta ca redactor al cronicii stiintifice a revistei The Phi Delta Kappan si trebuie sa-si arunce ochii peste vreo 200 de jurnale de pedagogie. In exercitiul acestei functiuni, Bracey vede uneori ca un articol de 5 pagini are 6 autori de la 4 institute diferite. Teoretic, fiecare articol este citit de un numar de specialisti, care-si dau avizul pentru publicare sau respingere; practic, sunt publicate toate lucrarile trimise de cei cunoscuti redactorilor si toate scrierile care sunt "pe linie". Jurnalele de specialitate îsi împart fiefurile cu strasnicie si formeaza o puzderie infinita de mici împaratii specializate. Exista jurnale dedicate fiecarui scriitor în parte, unul pentru William Blake, altul pentru Charles Dickens, altul pentru Mark Twain, altul pentru Thoreau, pentru Waliace Stevens, pentru D.H. Lawrence, pentru James Joyce, pentru Doris Lessing, pentru Evelyn Waugh, Jack London, Conan Doyle, Mencken, si Walt Withman. Ca sa umple paginile fiecarui numar, specialistii descopera lucruri noi tot timpul; astfel, un profesor dedica un articol felului în care Walt Withman foloseste limba franceza în "Song of Myself - Cântec despre mine", pentru ca, zice el, lumea literara nu acorda destula atentie calitatii limbii franceze în cele doua cuvinte frantuzesti pe care le-a folosit Walt Withman. Celelalte publicatii stiintifice sunt de acelasi calibru. In The American Economic Review, între martie 1977 si decembrie 1981, 54% din articole erau modele matematice construite fara date reale.
Douglas P. Peters de la Universitatea din North Dakota si Steve Ceci de la Universitatea Cornell au facut o experienta ca sa se convinga daca sfatuitorii si redactorii jurnalelor de specialitate citesc într-adevar si evalueaza articolele primite spre publicare. Au trimis 12 articole publicate în cele mai importante reviste de psihologie, la aceleasi reviste, dupa un interval de 18 pâna la 32 de luni de la data la care aparusera, dar cu numele autorilor schimbate, iar la adresele autorilor au trecut institutii mai putin prestigioase. Nouazeci si doi la suta (92%) din redactori n-au recunoscut articolele publicate de ei anterior. Dintre cele 12 articole, 9 au fost din nou înmânate colectivului de revizie, ca sa-si dea avizul si 8 din aceste 9 articole, acceptate si publicate sub nume "cunoscute", au fost refuzate sub nume necunoscute de catre aceiasi redactori care le acceptasera anterior. Refuzul era exprimat chiar în termeni aspri despre "grave deficiente", care însa nu fusesera observate atunci când aceleasi articole fusesera acceptate si publicate - sub alte nume "celebre". Dar Peters si Ceci au întâmpinat mari dificultati publicându-si acest studiu. Science si The American Psychologist au refuzat sa-l publice si când, în fine, si au putut publica studiul în The Behavioreal and Brain Sciences, au fost ostracizati si sabotati de lumea universitara. Important nu este ce se scrie, ci doar cine scrie. Pentru neofiti, important este sa fii pe linie. Linia este folosirea jargonului si formulelor matematice fara rost acolo, unde nu se potrivesc, mai ales în critica literara, unde, daca nu esti structuralist, post-structuralist sau deconstructionist, lasa-te de meserie!
