Sebastian a. Corn 2484 quirinal ave. Editura nemira, 1995

– Dar am reuşit să păstrăm situaţia sub control, nu?

– Da. Am păstrat situaţia sub control stoicul a făcut o pauză, lăsând să se stingă ecourile exploziilor ce vibrau deasupra Romei, după care a întrebat Chiar vreţi să-l contactez acum pe Cornelius? Să-i dau toate detaliile astea? Să-l pun să acţioneze? Pentru o aiureală?

– Fă-o! Ce avem de pierdut?

Soshanna strigase aproape, aplecându-se să strivească ţigara în scrumieră.

– În regulă! Am să-l pun pe Cornelius pe jar. Deşi nu cred să avem vreo şansă.

Marcellus s-a lăsat să cadă pe spătarul fotoliului şik s-a uitat la Mallobaudes şi la Iulianus:

– Doar serviciile noastre n-or fi mai slabe decât cele de acum 2000 de ani! Mmh?...

Cei doi au dat din cap la unison. Nu-l puteau controla pe Rufinus, erau o grămadă de lucruri pe care le puteau scăpa de sub urmărire, erau siguri de asta, dar un oraş de provincie ca West Elephantina era un fleac pentru oamenii, conturile şi minaele lor scotocitoare. Nu li se părea o problemă pentru ei să pună embargo pe spermatozoizii unui individ care, prin natura actualelor sale îndatoriri era obligat să se ascundă şi să se deplaseze cât mai puţin.

Ce naiba? Informaţia se mişca mai repede acum decât cu două milenii în urmă. Informaţia era mai uşor de controlat acum decât acum două mii de ani.

Singura dată incertă era trecutul. Un eveniment întâmplat se propaga, inexorabil, spre viitor. Cu consecinţe incalculabile. Numai că, dintre toţi, Soshanna era singura care putea lua în consideraţie trecutul.

A zâmbit spre Acterian. Un fulger de artificii a perforat văzduhul, iluminând havuzul din marmură neagră. Încă şapte-opt zile şi ea va şti. Va şti cu certitudine dacă Rufinus şi-a extras mâinile din nimicul care îl împresurase afară. Îşi privea degetele care arătau, în continuare, la fel. Ca şi cum n-ar fi fost cufundate în neantul acela substanţial, despre care avea senzaţia că-i poate rămâne pe piele. În orice caz, nu era acel neant pe care şi-l imaginase el! Îl surprinsese la fel de mult cum ne-ar fi surprins şi pe noi, cred...

– Acum, camera asta e singurul loc care este! a spus Tatăl. Mi se pare normal să-ţi ofer Însemnele în această cameră, aşa cum şi eu le-am primit de la Tatăl meu, care şi el le-a primit de la bunicul meu şi străbunicul tău, şi tot aşa, de la Nuptius încoace.

S-a apropiat de el şi în scurt timp, camera a fost şi ea invadată de vid. A simţit corpul lui Amphiaraos în toată Slava Sa, cum Îl cuprinde şi Îl înconjură. Simţea că se sufocă, prins de vidul din jur, pietrificat, zbătându-se să scape din îmbrăţişarea dureroasă a Părintelui Său.

Şi apoi, lumina:

– Ca să-i conduci mai bine, învaţă-i să fie morali! Pentru că, fiind morali, le este frică!
– Amphiaraos este mort! Eu sunt Cel care este! le-a spus Rufinus ieşind din cameră. Ce s-a mai întâmplat la Bursă? a zâmbit el. Insolent, aşa cum bine îl ştia toată lumea.

Wu Chen a pufnit în râs:

– O aiureală sinistră. ţapul ispăşitor sunt eu, daţ nu-şţ cum naiba, pe stradă se comentează că, de fapt, în spatele întregii afaceri stă secta lui Krishna şi concernul de comunicaţii al lui Hippias. Lumea zice că eu am fost doar instrumentul lor!

– Şi tu, al cărui instrument ai fost?

– Al Tău! Al Tău! a răspuns obezul, mieros. Am fost instrumentul Tău pentru că ştiu că eşti un tip de gaşcă, a revenit el la tonul obişnuit.

– Mda. Sunt un tip de gaşcă, a stabilit Rufinus şi Şi-a frecat colţurile gurii cu degetele.

– Mamă, ce tămbălău o să iasă mâine în ziare! Închipuieşte-ţi! Un stoic de talia lui Hippias, prins la înghesuială!

– Stai liniştit! O să faci şi tu pagina întâi vreo două-trei zile, Wu!

Rufinus a zâmbit. Prima Lui misiune de control asupra unui segment de spaţiu şi timp reuşise. Începuse bine, ca să zic aşa...

Cât despre recomandarea bătrânului de a-l lua părtaş pe Virgilius la exercitarea puterii, ei bine, Rufinus se hotărâse deja, indiferent la efluviile remanente care pulsau dinspre Amphiaraos spre creierul său.

nu greşi!/

– Spune, Rufinus! a început Wu. Cum rămâne cu banii şi cu celebritatea pe care mi le-ai promis?

– Celebritatea o ai deja. Iar lumea ştie că erai în stare, la o adică, să plăteşti cu 30 de minae peste cursul oficial al tonei de sticlă. Asta se cheamă că, de acum încolo, ei te consideră un tip de încredere. Financiar vorbind, bineînţeles! Nu-ţi face alte iluzii!

– Mda. Financiar vorbind! a admis Wu Chen şi şi-a aranjat faldurile togii. Aş prefera să mă sprijin pe Tine, Rufinus! În definitiv, eu Te-am condus la Amphiaraos!

– Da. Ai fost precis ca un metronom. M-ai adus în 2484 Quirinal Avenue fără să fiu urmărit. Cred că ai dreptate să-Mi ceri să te sprijini pe Mine.

învaţă-i să fie morali ca să-i conduci/ îţi vor mulţumi/ dacă nu sunt morali îşi vor băga nasul peste tot/ vor afla şi vor înnebuni/ i-am creat în aşa fel încât să nu înţeleagă chiar tot/

– Mai am câteva probleme de rezolvat, a spus Rufinus. Faceţi puţină linişte. Trebuie să Mă gândesc.

Tânărul Eutherius a privit în El Însuşi. Pe undeva, diluat în trupul Lui, îl desluşea pe Amphiaraos. Ca un strop minuscul de apă, gata să se usuce pe un material. Gata să se estompeze definitiv.

Virgilius! Virgilius! asta emitea Amphiaraos, cu ultimele puteri. Virgilius punea de câţiva ani buni beţe în roate creştinilor din Palestina, asta îi explica bătrânul. Îi infiltrase şi, aidoma predecesorilor săi, le blocase toate încercările de structurare şi organizare. Numai că, creştinii nu se lăsau. O luau iar şi iar de la capăt.

Dă-le foc verde! Dă-le foc verde, înţelegi? spunea Amphiaraos. Şi ia-l părtaş pe Virgilius!

Vroia să spună că un singur om nu mai era în stare să gireze singur toată afacerea asta care se chema lumea, chiar dacă se afla în posesia Însemnelor. Sugera el că lui Rufinus îi trebuiau ajutoare de nădejde! Creştinii, care erau morali. Creştinii şi Virgilius! Punctele de sprijin ale lui Rufinus.

– Am să mă folosesc de creştini, Tată. Îţi promit. Am să mă folosesc de morala lor. Ai dreptate, Tată! O lume morală e mai uşor de condus decât una eficientă. Dar, ca să fac asta, trebuie să mă descotorosesc de Virgilius! Nu ţi se pare logic?

Iniţial, Amphiaraos n-a reuşit să-i urmărească raţionamentul. A crezut doar că Rufinus făcea un joc de cuvinte, din cele care îl amuzau atât de mult. Îşi imagina că dorea să spună că el n-o împărţise nici măcar pe Iasonia cu Virgilius, deşi Iasonia era soţia cu acte în regulă a fratelui său.

Cum să împartă atunci cu el Însemnele? aşa credea Amphiaraos că gândeşte.

Rufinus a coborât scările. Agitat de pulsiunile neputincioase ale tatălui Său. Iubirea lui Amphiaraos pentru primul născut, pentru Virgilius! Asta era într-adevăr o greşeală, când la mijloc era vorba de Însemne! De Marele Arbitraj.

ca atunci când petrecuse prea mult timp cu louella/

Astfel de greşeli erau depăşite uşor prin logică. Aşa cum făcea Rufinus acum, când explica cu argumente unui Amphiaraos din ce în ce mai dizolvat în Eter de ce trebuia să se descotorosească de Virgilius.

Abia atunci L-a înţeles pe fiul său mai mic. Ca să-i lase pe creştini să se dezvolte, trebuia să demanteleze reţeaua romană de spionaj din Palestina. Ca s-o spulbere însă, trebuia să-l facă să dispară pe cel care o pusese la punct, în maniera aia eficientă în care lucra Virgilius. Un administrator genial!

Trebuia ucis ca să-i lase pe creştinii ăia să se dezvolte odată!

Era logic. Era eficient. Şi începea bine. S-a întors şi a privit în ochii gelatinoşi ai chinezului:

– Spune, Wu Chen! Eşti în stare să organizezi un chef pe cinste pentru noaptea asta? În definitiv, mâine vom fi în alt Mileniu!