Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

11. Concedierea colectivă dispusă de angajatorul aflat în procedura insolvenţei.
Art.68 şi următoarele din Codul muncii

Art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind insolvenţa
După data deschiderii procedurii insolvenţei, administratorul judiciar dispune desfacerea contractelor individuale de muncă de urgenţă fără a mai parcurge procedura concedierii colective prevăzută de art.68 şi următoarele din Codul muncii, însă cu respectarea termenului de preaviz prevăzut în favoarea personalului concediat de 15 zile lucrătoare.

Perioadele de excepţie reglementate de art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind insolvenţa au scopul simplificării procedurii prealabile a concedierii colective, dar nu exclud respectarea celorlalte reguli de natură a evita săvârşirea unui abuz în legătură cu încetarea contractului individual de muncă.
(Decizia civilă nr.486/16.03.2015)
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 22.07.2013, M.M.C. în contradictoriu cu S.C. P.E.E.H. H. S.A. prin administrator judiciar E. SPRL a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze decizia de concediere nr.2015/10.06.2013, iar în urma acestei sancţiuni să fie reintegrat contestatorul pe postul de inginer, iar intimata să fie obligată la plata integrală a drepturilor salariale actualizate în raport de rata inflaţiei până la integrarea efectivă.

În motivarea cererii s-a arătat că în cadrul intimatei, contestatorul a ocupat funcţia de inginer până la data concedierii dispusă în baza art.65 din Codul muncii.

Măsura concedierii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.65 Codul munci, întrucât desfiinţarea postului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

De asemenea, nu s-au respectat criteriile de selectare a salariaţilor care urmau să fie concediaţi, această operaţie nerezultând din cuprinsul deciziei, contestatorul îndeplinind condiţiile profesionale pentru ca să fie preferat celorlalţi salariaţi.

Decizia de concediere este nelegală şi sub aspectul că nu este motivată în fapt şi în drept.

Prin întâmpinare, intimata s-a apărat arătând în esenţă că, urmare a unei măsuri de reorganizare cu scopul eficientizării activităţii sale a dispus desfiinţarea postului ocupat de către contestator, această măsură având la bază o cauză reală şi serioasă.

Desfiinţarea postului a fost una efectivă fiindcă din organigrama aprobată rezultă suprimarea sa.

În raport de starea intimatei aceea de insolvenţă, în baza art.76 alin.1 lit.c din Codul muncii nu era obligată să respecte procedura reglementată de art.69 – 73 privind informarea şi consultarea salariaţilor în legătură cu procedura concedierii colective, singura obligaţie a angajatorului fiind aceea de a respecta dreptul de preaviz al salariatului.

Din cuprinsul deciziei de concediere nu rezultă criteriile prevăzute de art.76 alin.1 lit.c întrucât în cauză au fost aplicabile dispoziţiile art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006, derogatorii de la dispoziţiile Codului muncii, care nu obligă la o asemenea menţiune.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.1775/15.10.2014, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că administratorul judiciar în baza unei analize tehnico-economice a emis decizia nr.1503/20.05.2013 prin care a aprobat noua structură organizatorică şi statul de funcţii pentru Sucursala Hidroelectrica Curtea de Argeş, din care rezultă redimensionarea activităţii Serviciului de mentenanţă unde contestatorul îndeplinea funcţia de inginer.

Măsura reorganizării a fost dispusă pentru a se eficientiza activitatea societăţii intrată în procedura generală a insolvenţei, situaţie care a justificat măsura concedierii, procedura fiind reglementată de regulile speciale cuprinse în art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006, derogatorie de la dispoziţiile Codului muncii.

Singura condiţie impusă de lege pentru valabilitatea concedierii şi respectată de intimată a fost aceea a respectării dreptului de preaviz.

Împotriva hotărârii a formulat apel contestatorul pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea căruia a arătat în esenţă că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, în sensul că nu a observat efectul reorganizării asupra Biroului de mentenanţă şi nu asupra serviciului de mentenanţă în care intimatul îşi îndeplinea funcţia de inginer.

Din organigramă a rezultat desfiinţarea Biroului de mentenanţă, postul ocupat de contestator fiind ocupat de unul dintre salariaţii acestui birou, ceea ce presupune că măsura desfiinţării nu a fost una efectivă potrivit condiţiilor reglementate de art.65 din Codul muncii.

Prima instanţă a făcut o interpretare greşită şi a dispoziţiilor art.85 alin.6 din Legea nr.85/2006, atunci când a reţinut că singura condiţie pe care angajatoarea trebuia să o îndeplinească în vederea concedierii contestatorului era aceea a respectării dreptului de preaviz.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei tribunalului pentru argumentele expuse pe larg în conţinutul actului procedural.

Prin decizia civilă nr. 486/16.03.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de contestator; a schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.2015/10.06.2013; a repus părţile în situaţia anterioară, obligând pe intimată să reintegreze contestatorul în funcţia anterioară concedierii şi să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi până la data reintegrării efective; a obligat intimata la plata a 2000 lei, cheltuieli de judecată contestatorului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

După deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii comerciale H. SA, prin sentinţa civilă nr.7222/20.06.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, administratorul judiciar a adoptat decizia nr.1419/20.05.2013, prin acre a aprobat o nouă structură organizatorică transformând şi desfiinţând posturi pentru a eficientiza activitatea acesteia şi pentru a reduce unele costuri aşa cum s-a motivat actul evocat.

În urma operaţiei reorganizării prin decizia nr.2015/10.06.2013 s-a dispus concedierea contestatorului M. M. C., cu motivarea desfiinţării postului de inginer pe care l-a ocupat în cadrul serviciului mentenanţă la nivelul SH Curtea de Argeş.

Contestatorul a criticat măsura concedierii şi pentru motivul că nu au fost îndeplinite condiţiile revăzute de art.65 Codul muncii, potrivit cu care concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cu consecinţa încetării contractului individual de muncă, se dispune pentru ipoteza desfiinţării locului de muncă pentru o cauză reală şi serioasă.

În plus de condiţia legalităţii desfiinţării locului de muncă aceea a cauzei reale şi serioase, legiuitorul a prevăzut ca măsura să fie una efectivă potrivit dispoziţiilor art.65 alin.2 din Codul muncii.

Desfiinţarea locului de muncă a fost motivată de către contestatoare ca fiind consecinţa măsurilor organizatorice dispuse în procedura insolvenţei cu scopul de a eficientiza activitatea societăţii.

Este incontestabil că administratorul judiciar a dispus măsuri de reorganizare a structurii societăţii desfiinţând şi transformând posturi cu scopul urmărit în procedura insolvenţei deschisă de Tribunalul Bucureşti, ceea ce presupune că o asemenea operaţie a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

Legalitatea deciziei de concediere trebuie să fie analizată nu numai sub aspectul cauzei care a dus la desfiinţarea postului, dar şi sub aspectul ca măsura să fi fost una efectivă, respectiv din organigrama societăţi, postul ocupat de salariat să fi fost suprimat în mod real.

Analizând organigramele aprobate înainte şi după concediere se reţine că prin decizia nr.1503/20.05.2013 s-a aprobat structura organizatorică şi statul de funcţii pentru Sucursala H. Curtea de Argeş cu un număr de 600 de posturi.

Potrivit organigramei, anterior reorganizării Serviciul mentenanţă era prevăzut cu un număr de 7 posturi, unul dintre acestea fiind ocupat de apelant în funcţia de inginer, iar Biroul mentenanţă era prevăzut cu un număr de patru posturi.

Din organigrama aprobată prin decizia nr.1503/20.05.2013 a rezultat redimensionarea activităţii serviciului de mentenanţă şi desfiinţarea activităţii biroului de mentenanţă, operaţie în urma căreia Serviciul a rămas cu 5 posturi.

După desfiinţarea „Biroului de mentenanţă”, personalul acestui birou a fost trecut la „Serviciul de mentenanţă”, îndeplinind şi atribuţiile de inginer pe care le-a avut apelantul contestator anterior concedierii.

Trecerea personalului de la biroul mentenanţă la Serviciul mentenanţă cu îndeplinirea aceloraşi atribuţii, pune în discuţie desfiinţarea efectivă a postului ocupat de către contestator, această măsură îndeplinind condiţia evocată numai în măsura în care din organigramă a fost suprimată în mod real.

Existenţa postului de inginer în organigrama aprobată după măsura concedierii nu conduce la concluzia că a avut loc o desfiinţare efectivă a postului, măsura dispusă de către administratorul judiciar având efectul desfiinţării Biroului de mentenanţă şi a redimensionării serviciului de mentenanţă.

Redimensionarea unui serviciu reprezintă atributul exclusiv al societăţii care apreciază asupra celor mai eficiente măsuri pentru organizarea activităţii economice în vederea atingerii scopurilor propuse, însă operaţia de reorganizare nu trebuie să fie făcută în dauna intereselor legitime ale salariaţilor, ci respectând condiţiile în care se poate dispune asupra raporturilor juridice de muncă, modificându-le sau încetând contractele individuale de muncă potrivit legii.

Intimata s-a apărat invocând dispoziţiile legii speciale derogatorii de la dreptul comun privind concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului

Potrivit art.86 din Legea nr.85/2006, după deschiderea procedurii insolvenţei desfacerea contractelor individuale de muncă se dispune de urgenţă de către administratorul judiciar fără a se mai parcurge procedura concedierii colective cu respectarea dreptului de preaviz de 15 zile lucrătoare prevăzut în favoarea personalului concediat.

Procedura concedierii colective în sensul informării, a consultării salariaţilor şi a altor operaţii în legătură cu această măsură este reglementată de dispoziţiile art.68 şi următoarele din codul muncii, în raport de dispoziţiile speciale cu aplicare prioritară fiind înlăturată în situaţia salariaţilor concediaţi de către administratorul judiciar.

Existenţa unei situaţii speciale în care se află angajatorul aceea a insolvenţei justifică numai simplificarea procedurii concedierii renunţându-se la unele măsuri premergătoare încetării contractului individual de muncă, însă angajatorul are obligaţia să respecte toate drepturile salariatului, astfel ca măsura sa să nu aibă un caracter arbitral.

Sub acest aspect, contestatorul a criticat legalitatea măsurii pentru că angajatorul nu s-a referit la niciun criteriu de selectare a personalului ceea ce conduce la concluzia unei măsuri discreţionare, încălcându-se dispoziţiile art.76 lit.c din Codul muncii.

Una dintre menţiunile deciziei de concediere cu caracter obligatoriu şi prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute este aceea referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate potrivit art.69 alin.2 lit.d Codul muncii, text de lege aplicabil numai în cazul concedierilor colective.

Dispoziţiile art.69 alin.2 lit.d sunt cuprinse în procedura exclusă de la concedierea dispusă în procedura insolvenţei, însă normele pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat în mod derogatoriu au fost acelea a consultărilor pe care angajatorul le are cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la măsuri adoptate pentru atenuarea consecinţelor concedierii, precum şi la criteriile avute în vedere potrivit legii în vederea concedierii.

Legiuitorul derogând de la dreptul comun a înţeles să excludă numai consultările angajatorului cu sindicatul nu şi criteriile de departajare în raport de care în cazul contestaţiei, instanţa poate să aprecieze asupra caracterului obiectiv al măsurii încetării contractului individual de muncă.

Urmare a redimensionării serviciului de mentenanţă, intimata avea sarcina să justifice de ce a preferat salariaţii biroului acestui serviciu, contestatorului, selectarea urmând a se face numai cu respectarea criteriilor de performanţă profesională şi conduită a salariatului în raporturile de muncă cu angajatoarea şi ceilalţi salariaţi.

Din conţinutul deciziei de concediere lipsesc menţiunile obligatorii privind criteriile ordinii de prioritate, astfel că şi din acest punct de vedere măsura încetării contractului individual de muncă nu este legală, argumente în raport de care, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul, în sensul schimbării sentinţei şi admiterii contestaţiei, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Ca urmare a culpei sale procesuale, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în baza art.453 Cod procedură civilă.

12. Asigurarea obligatorie prin efectul legii a persoanelor care realizează venituri din activităţi profesionale

Art.6 pct. I, II, III şi IV lit. a, b, c, d din Legea nr.263/2010
În sistemul public de pensii sunt asiguraţi obligatoriu, prin efectul legii persoanele care realizează venituri din activităţi profesionale.

Reglementând cazul de asigurare obligatorie, legiuitorul s-a referit la alte persoane decât acelea prevăzute de art.6 pct. I, II, III şi IV lit. a, b, c, d din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, fără nici o referire la actul în baza căruia au fost dobândite veniturile, respectiv dacă persoana care a desfăşurat activitatea profesională a încheiat un contract individual de muncă sau o altă convenţie civilă.

(Decizia civilă nr.384/02.03.2015)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 07.02.2014, contestatorul M. A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.338752/17.01.2014, emisă de intimata C.J.P. Argeş, privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, decizie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

Motivând cererea, contestatorul a arătat că decizia priveşte debitul în cuantum de 9.306 lei, reprezentând pensie de asigurări sociale încasată pe perioada 01.04.2013-31.12.2013, apreciată de intimată ca încasată necuvenit întrucât în aceeaşi perioadă a figurat ca cenzor în cadrul C.A.R. a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş, funcţie pentru care a încasat o indemnizaţie lunară de aproximativ 130 lei.

A mai arătat contestatorul că activitatea desfăşurată în cadrul C.A.R. a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş nu a avut la bază un contract individual de muncă, ci statutul C.A.R. care prevede că cenzorii, alcătuind Comisiile de Cenzori, sunt aleşi de Adunarea Generală a membrilor C.A.R. care stabilesc totodată şi cuantumul indemnizaţiilor.

Formulând întâmpinare la data de 25.06.2014, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, la cerere, prin decizia nr.338752/20.05.2013 contestatorul a fost înscris la pensie anticipată parţială, suspendată prin decizia contestată în temeiul disp.art.114 alin.1 lit.b raportat la art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr. 263/2010.

Precizează intimata că suspendarea a fost determinată de declararea greşită efectuată de C.A.R. a I.S.J. Argeş în declaraţiile nominale depuse la Casa de Pensii, în sensul folosirii termenului de „salariat” în loc de „cenzor”, culpă străină de persoana intimatei care nu poate face modificări în baza de date a unităţii aşa-zise angajatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 1807/17.10.2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.338752/17.01.2014.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii anticipate parţiale, pensie stabilită conform deciziei nr.338752/20.05.2013, realizând în acelaşi timp venituri din activitatea de cenzor.

Prin decizia nr.338752/17.01.2014 s-a dispus de către intimată constituirea în sarcina contestatorului a unui debit în cuantum de 9.306 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada 01.04.2013 – 31.12.2013.

În motivarea acestei decizii, intimata a menţionat că în conformitate cu art.114 alin.1 lit.b din Legea nr.263/2010, în perioada 01.04.2013 – 31.12.2013 s-au plătit şi încasat necuvenit drepturi în sumă totală de 9.306 lei, reprezentând pensie de asigurări sociale, plata necuvenită a drepturilor fiind generată de faptul că beneficiarul pensiei se regăseşte în situaţia prevăzută la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV, mai exact fie a desfăşurat activitate în perioada de referinţă pe baza unui contract individual de muncă, fie a desfăşurat activitate în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, sau este membru cooperator într-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale cărui drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu cele ale persoanelor de la pct.I, fie a realizat un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Verificând înscrisurile cauzei (fila 3), instanţa a constatat că, în perioada 01.04.2013-31.12.2013, numitul Mihai Aurel a îndeplinit în cadrul C.A.R. a I.S.J. Argeş funcţia de cenzor. Activitatea acestuia nu a avut la bază un contract individual de muncă, ci statutul C.A.R. întocmit în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.122/1996, statut potrivit căruia cenzorii, alcătuind Comisiile de Cenzori, sunt aleşi de Adunarea Generală a membrilor C.A.R. care stabilesc totodată şi cuantumul indemnizaţiilor.

Prin urmare, contestatorul nu se regăseşte în niciuna din situaţiile prevăzute de art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din Legea nr.263/2010, nici chiar în cea reglementată la pct.I, întrucât acesta nu a avut întocmit contract individual de muncă. De altfel, şi intimata învederează instanţei că decizia contestată are la bază eroarea comisă de C.A.R. a I.S.J. Argeş care cu prilejul comunicării către intimată a declaraţiilor nominale privitoare la persoana contestatorului, în vederea achitării către bugetul de stat şi bugetul de asigurări sociale a contribuţiilor aferente, l-a denumit pe acesta „salariat” – conducând la ideea comună de angajat cu contract de muncă – în loc de cenzor.

Pe cale de consecinţă, apreciind că disp.art.114 alin.1 lit.b, raportat la art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr. 263/2010, nu sunt incidente în speţa de faţă, instanţa a apreciat acţiunea întemeiată, dispunând anularea deciziei nr.338752/17.01.2014.

Împotriva sentinţei în termen legal a formulat apel intimata C.J.P. Argeş, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art.6 alin.1 pct.4 din Legea nr.263/2010.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe pentru argumentele arătat în actul procedural.

Prin decizia civilă nr. 384/02.03.2015, instanţa de apel a

reţinut următoarele:

Apelanta a reţinut în sarcina intimatului un debit în sumă de 9.306 lei reprezentând pensia încasată fără temei legal în perioada 01.04.2013 – 13.12.2013, în sensul că acesta a fost înscris la pensie anticipată parţial cumulând drepturile de asigurări sociale cu venituri realizate din activitatea de cenzor, veniturile depăşind limita prevăzută de art.6 alin.1 pct.1, 2 şi 4 din Legea nr.263/2010.

Cu privire la dreptul intimatului de a cumula pensia cu alte venituri, instanţa de fond a reţinut că activitatea de cenzor a fost îndeplinită de către acesta dinainte în lipsa unui contract individual de muncă, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile la care se referă art.6 din Legea nr.263/2010 pentru care să fie obligatorie plata contribuţiilor de asigurări sociale.

În perioada 01.04.2013 – 31.12.2013, contestatorul a îndeplinit în cadrul CAR a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş funcţia de cenzor, pentru care i-a fost plătită suma de 9.306 lei.

În sistemul public de pensii, beneficiarul unei pensii anticipate sau anticipate parţial poate să cumuleze dreptul de asigurări sociale cu alte venituri, în condiţiile art.6 şi art.114 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Pensia se suspendă începând cu luna următoare celei în care au intervenit cauzele la care se referă în mod limitativ dispoziţiile art.114 lit.a –k din Legea nr.263/2010, una dintre acestea fiind situaţia prevăzută de art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din actul normativ evocat.

Dispoziţiile art.6 din Legea nr.263/2010 reglementează situaţiile în care în sistemul public de pensii persoanele sunt asigurate în mod obligatoriu prin efectul legii.

Potrivit art.6 pct.IV, lit.e) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii şi acele persoane care realizează venituri din activităţi profesionale, legiuitorul nefăcând vreo referire în legătură cu actul în baza cărora se obţin astfel de venituri, respectiv dacă persoana a încheiat un contract individual de muncă sau o altă convenţie.

Reglementarea cuprinsă în art.6 pct.IV lit.e din acest act normativ are o formă generală în sensul că face referire la alte persoane şi la orice venit cu menţiunea de a fi dobândit din activităţi cu caracter profesional.

Intimatul a îndeplinit atribuţiile de cenzor în cadrul CAR a I.S.J. Argeş, în raport de cunoştinţele sale profesionale, veniturile obţinute fiind în legătură cu acestea, astfel că se încadrează la situaţia reglementată de art. 6 pct.IV, lit.e din Legea nr.263/2010, cuantumul veniturilor pentru a putea fi cumulat cu pensia fiind condiţionat de nivelul venitului brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de patru ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale.

Fiindcă a fost depăşit venitul la care se referă art.6 pct.IV din Legea nr.263/2010, intimatul nu mai avea dreptul să primească şi sumele reprezentând dreptul la pensie anticipată parţial, din luna următoare celei în care a intervenit această situaţie, aşa după cum în mod corect a apreciat şi apelanta.

Pentru toate aceste argumente a admis apelul în sensul că se va schimba sentinţa cu consecinţa respingerii contestaţiei, ca nefondată.
13. Efectele suspendării contractului individual de muncă asupra termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.
Art. 252 alin.1 Codul muncii
Suspendarea Contractului individual de muncă are ca efect şi suspendarea termenelor în legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea acestui act, cu excepţia situaţiilor când raporturile juridice de muncă încetează de drept.

Termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă prevăzut de art.252 alin.2 Codul muncii, este unul în legătură cu încetarea contractului, fiind suspus efectelor suspendării potrivit art.49 alin.6 din acelaşi cod.

(Decizia civilă nr. 379/02.03.2015)
Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2013, contestatorul B.V. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC OMV Petrom SA, contestaţie împotriva deciziei nr.711/20.08.2013, solicitând anularea acestei decizii, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data soluţionării cererii.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajatul societăţii intimate, fiind concediat pe motiv că ar fi fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros aparţinând pârâtei. În realitate, însă, a observat două persoane încărcând într-un autoturism nişte fier pe care îl luau de pe marginea drumului şi, recunoscând că aparţine societăţii, pentru a fi premiat, a încărcat respectivul material în autoturismul propriu pentru a-l transporta înapoi la societate, însă a fost văzut de nişte persoane cu care este în relaţii de duşmănie care au anunţat poliţia, fiind depistat în trafic cu acest material înainte de a ajunge la sediul pârâtei. Cu toate acestea, apărările sale au fost înlăturate de angajator.

Decizia de concediere este nulă întrucât, la momentul aplicării sancţiunii disciplinare trecuseră 6 luni de la săvârşirii faptei, dreptul angajatorului fiind deci prescris. De asemenea, actul încalcă dispoziţiile art.252 Codul muncii, întrucât menţionează eronat că termenul de contestaţie a deciziei este de 45 de zile, corect fiind 30 de zile. În plus, decizia este lovită de nulitate şi pentru că lipseşte vinovăţia salariatului în săvârşirea faptei, iar pârâta nu a avut în vedere la aplicarea sancţiunii comportamentul său în societate, dat fiind că nu a mai fost sancţionat niciodată. De asemenea, nu s-a ţinut seama că este divorţat şi că are un copil minor în întreţinere.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat anularea cererii de chemare în judecată, întrucât lipseşte semnătura contestatorul, iar pe fond a apreciat neîntemeiată contestaţia, arătând că reclamantul a încălcat cu vinovăţie dispoziţiile art.138 alin.1 lit.h) din CCM Petrom, art.3.2 alin.1 şi art.5.5 lit.d) din Regulamentul Intern. Or, respectarea normelor de disciplină a muncii constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea raporturilor de muncă, generând obligaţia salariatului de a respecta normele de disciplină a muncii, iar fapta săvârşită de contestator conform art.3.2 din Regulamentul Intern este o abatere disciplinară care are ca urmare desfacerea contractului individual de muncă. Mai mult, sancţiunea dispusă a avut în vedere şi politica societăţii de toleranţă zero la furturi, salariaţii fiind informaţi în acest sens.

Pârâta a mai arătat că fapta reclamantului de a-şi însuşi material feros din proprietatea unităţii reprezintă o gravă abatere disciplinară de natură să justifice măsura luată, iar constatările agenţilor de pază sunt un argument probatoriu în susţinerea temeiniciei şi legalităţii deciziei contestate. De asemenea, dreptul angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară nu era prescris, întrucât contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat ca urmare a concediului medical în care s-a aflat, fiind suspendată şi curgerea tuturor termenelor ce vizează executarea contractului, iar termenul de contestaţie menţionat în decizie este cel prevăzut de Legea nr.62/2011 ce a modificat implicit Codul muncii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.1661/6.10.2014 a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând următoarele:

Contestatorul a fost angajatul societăţii intimate în baza unui contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, iar prin decizia nr.nr.711/20.08.2013, contestată în cauză, acesta a fost concediat în temeiul art.61 lit.a) Codul muncii.

Prin decizia contestată s-a dispus sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, reţinându-se ca abatere disciplinară faptul că în data de 19.01.2013, ora 19.09, contestatorul a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării, din zona Parcului 6 Vâlcele, materialul feros provenind din dezmembrări, apreciindu-se că reclamantul a încălcat cu intenţie următoarele dispoziţii: pct.2 şi 7 din capitolul III şi capitolul IV din fişa postului, art.136 alin.1 lit.a) şi art.138 alin.1 lit.h) din CCM încheiat la nivel de unitate, art.5 şi art.6 din CIM, art.3.2 lit.a) şi i) şi art.5.5 lit.d) din ROI şi art.2.1.1 lit.a) şi t) din Managementul abaterilor disciplinare.

Anterior emiterii deciziei de sancţionare, contestatorul a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la pretinsele abateri.

Analizând conţinutul deciziei de sancţionare, instanţa a reţinut că aceasta conţine toate menţiunile obligatorii cerute de dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, respectând deci condiţiile legale de formă şi conţinut.

Astfel, tribunalul nu a reţinut apărarea contestatorului privind încălcarea dispoziţiilor art.252 alin.2 lit.e) Codul muncii, întrucât intimata ar fi menţionat greşit termenul în care sancţiunea poate fi contestată, tribunalul constatând că termenul de 45 de zile de la comunicare menţionat în decizie respectă dispoziţiile art.211 lit.a) din Legea nr.62/2011.

De asemenea, faţă de nota explicativă cerută reclamantului, precum şi faţă de motivarea din decizia de concediere cu care s-au înlăturat apărările salariatului, instanţa a reţinut că cercetarea prealabilă disciplinară efectuată de intimată nu a fost una formală.

În ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.252 alin.1 Codul muncii, tribunalul a reţinut că fapta sancţionată ca abatere disciplinară a fost săvârşită la data de 19.01.2013, iar sancţiunea a fost aplicată la data de 20.08.2013, fiind depăşit, după cum a apreciat contestatorul, termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului angajatorului. Însă, în speţă, temporizarea emiterii deciziei de sancţionare disciplinară s-a datorat faptului că reclamantul s-a aflat în concediu medical începând cu data de 21.02.2013.

Or, potrivit art.49 alin.6 raportat la art.50 lit.b) Codul muncii, pe durata suspendării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a concediului pentru incapacitate temporară de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că decizia de sancţionare a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.252 alin.1 Codul muncii.

Sub aspectul temeiniciei deciziei de sancţionare disciplinară, instanţa a reţinut în fapt că în data de 19.01.2013, în jurul orei 16⁰⁰, contestatorul a fost depistat în trafic, în timp ce conducea autoturismul personal, cu 250 kg. de material feros în portbagaj.

Aceste aspecte de fapt sunt recunoscute şi de contestator, care a justificat existenţa materialului feros asupra sa prin aceea că l-a găsit şi dorea să-l transporte la secţie pentru a fi premiat.

Aceste apărări ale reclamantului au fost înlăturate de intimată în mod corect a apreciat instanţa, dat fiind că salariatul avea obligaţia, dacă era de bună-credinţă, să anunţe societatea despre presupusa faptă de furt pe care a împiedicat-o şi nu să scoată din incinta Parcului materialul feros.

De altfel, în faţa instanţei, reclamantul nu a propus nicio probă în susţinerea situaţiei de fapt invocate, deşi sub acest aspect avea sarcina probei.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a încălcat dispoziţiile art.138 alin.1 lit.h) din CCM încheiat la nivel de unitate, care îi interzic să scoată de pe teritoriul Petrom, prin orice mijloace, bunuri aparţinând unităţii fără documente eliberate de cei autorizaţi.

Pentru motivele arătate, instanţa a constatat că fapta reţinută în sarcina contestatorului prin decizia contestată îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.247 alin.2 Codul muncii, iar în temeiul art.247 alin.1 Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Analizând proporţionalitatea sancţiunii aplicate cu gravitatea faptei, instanţa a reţinut că au fost respectate criteriile prevăzute de art.250 alin.1 Codul muncii, intimata ţinând seama de faptul că abaterea a afectat grav disciplina muncii, precum şi un element esenţial al raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de fidelitate a salariatului faţă de angajator, ţinând seama şi de atitudinea contestatorului de a nega săvârşirea faptei.

Pentru aceste considerente, apreciind că în cauză s-a păstrat echilibrul necesar între interesele salariatului şi cele ale angajatorului, tribunalul a respins contestaţia împotriva deciziei de concediere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal contestatorul, criticând-o pentru următoarele motive:

- instanţa trebuia să analizeze cu prioritate excepţia de tardivitate invocată de contestatorul-apelant şi să constate că potrivit art.268 alin.1 din Codul muncii decizia de sancţionare a fost tardiv emisă; pârâta a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare la data de 24.01.2013, conform referatului nr.732 întocmit la această dată, astfel că trebuia să emită decizia de sancţionare într-un termen de 6 luni impus de prevederile art.268 alin.1 Codul muncii, însă, emiterea actului s-a făcut la data de 20.08.2013, după scurgerea unui termen de 7 luni.

Termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor este unul de decădere, ci nu de prescripţie, aşa cum este cel de 30 de zile, prevăzut de art.268 alin.1, pentru a fi susceptibil de întrerupere sau suspendare;

- în mod greşit instanţa de fond a constatat că fapta reţinută în sarcina apelantului îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare grave.

Instanţa nu a analizat toate elementele abaterii, împrejurarea în care a fost săvârşită, consecinţele ei, precum şi circumstanţele personale ale celui care a săvârşit-o, aşa cum impun prevederile art.250 din Codul muncii, existând astfel posibilitatea ca sancţiunea disciplinară să fie aplicată gradual în funcţie de fapta comisă şi de gradul de vinovăţie a salariatului.

Cum din conţinutul deciziei contestate se poate lesne observa că apelantul nu a fost sancţionat pentru sustragere de bunuri, în preambulul deciziei reţinându-se că a încălcat obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu la locul de muncă, în considerente se face referire la fapta de a fi fost surprins cu o cantitate de fier asupra sa, iar în dispozitivul deciziei se reţine că a fost surprins sustrăgând fierul respectiv.

Instanţa trebuia să observe că pârâta nu a reţinut niciodată că ar fi vorba despre infracţiunea de furt, întrucât fapta nu cuprinde elementele constitutive ale unei infracţiuni şi nici nu a formulat plângere penală pentru această infracţiune.

Nu s-a făcut nici dovada vinovăţiei apelantului, întrucât deşi în portbagajul autoturismului său a fost găsită o cantitate de fier vechi, nu a fost surprins în momentul sustragerii acestui material de pe teritoriul aparţinând intimatei;

- sancţiunea aplicată contestatorul are caracter excesiv, întrucât numai o abatere săvârşită cu vinovăţie de o anumită gravitate justifica desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 379/02.03.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel este neîntemeiat, întrucât instanţa a analizat cu prioritate excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare, reţinând în mod corect că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.252 alin.1 din Codul muncii.

În acest sens, se constată că deşi de la data săvârşirii faptei sancţionată ca abatere disciplinară – 19 ianuarie 2013 – şi până la data aplicării sancţiunii prin decizia de sancţionare – 20 august 2013 – au trecut mai mult de 6 luni, aplicarea sancţiunii nu este tardivă, deoarece începând cu data de 21 februarie 2013 reclamantul s-a aflat în concediu medical; or, potrivit dispoziţiilor art.50 Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în situaţia concediului pentru incapacitate temporară de muncă, ceea ce înseamnă că în situaţia contestatorului, contractul acestuia de muncă a fost suspendat de drept pe perioada concediului său medical.

Dispoziţiile art.49 alin.6 din Codul muncii prevăd că în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiile în care contractul individual de muncă încetează de drept.

În speţă, prin raportarea dispoziţiilor art.49 alin.6 la cele ale art.50 lit.b) din Codul muncii, rezultă că suspendarea de drept a contractului individual de muncă a contestatorului pe perioada concediului medical, a condus, în virtutea legii, la suspendarea termenului privind încetarea contractului individual de muncă, prin desfacerea disciplinară a acestuia, astfel că decizia de sancţionare a fost emisă cu respectarea termenului de 6 luni.

Susţinerea apelantului în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, este neîntemeiată, câtă vreme normele legale susmenţionate se referă în mod expres la suspendarea termenului ce are legătură cu încetarea contractului individual de muncă, în cazul suspendării de drept a contractului individual de muncă.

Şi motivul de apel referitor la greşita reţinere în sarcina apelantului a săvârşirii unei fapte care îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare grave, este neîntemeiat.

Contestatorul a fost sancţionat prin decizia nr.711/20.08.2013 cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în temeiul art.248 alin.1 lit.e) şi art.61 lit.a) din Codul muncii, pentru că pe data de 19.01.2013 a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării în zona Parcului 6 Vâlcele, materialul feros provenind din dezmembrări şi fiind transportat cu maşina personală a contestatorului.

Concedierea disciplinară poate să intervină conform art.61 lit.a) Codul muncii, în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

Contrar susţinerilor apelantului, din conţinutul deciziei de concediere se constată că acesta a fost sancţionat pentru sustragere de bunuri, în preambulul deciziei se arată că salariatul a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării, din zona Parcului 6 Vâlcele, material feros ce provenea din dezmembrări şi era transportat cu maşina personală a acestuia, aceeaşi menţiune regăsindu-se şi în considerentele şi dispozitivul deciziei contestate.

Câtă vreme contestatorul a fost surprins având în portbagajul maşinii personale material feros din patrimoniul intimatei, fapt recunoscut de altfel şi de către acesta, care a justificat, însă, existenţa materialului feros asupra sa prin aceea că l-a găsit şi dorea să-l transporte la secţie, pentru a fi premiat, fapta acestuia a fost corect calificată drept sustragere de material feros.

Prin niciun mijloc de probă contestatorul nu a făcut dovada susţinerilor sale în vederea justificării existenţei cantităţii de fier în portbagajul maşinii sale.

În mod corect instanţa de fond a înlăturat apărările contestatorului, întrucât acesta avea obligaţia să anunţe societatea atunci când a găsit materialul feros şi a împiedicat pe alte persoane să îl sustragă, ci nu să îşi însuşească acest bun şi să îl scoată din incinta Parcului 6 Vâlcele.

Potrivit dispoziţiilor art.138 alin.1 lit.h) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, este interzis salariaţilor să scoată de pe teritoriul societăţii, prin orice mijloace, bunuri aparţinând unităţii, fără documente eliberate de către cei autorizaţi, astfel că fapta contestatorului îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare, conform dispoziţiilor art.247 alin.2 din Codul muncii.

Aşadar, tribunalul a reţinut corect în sarcina contestatorului faptul că acesta a sustras cantitatea de 250 kg. material feros în condiţiile în care acesta a susţinut că a găsit acest material şi dorea să-l transporte la o secţie de poliţie pentru a fi premiat, susţinere nedovedită de altfel, însă nu a urmat procedura specifică în asemenea situaţii, intimata dovedind faptul că în sarcina contestatorului exista obligaţia de a nu scoate de pe teritoriul acesteia bunuri aparţinând societăţii.

Faptul că autoturismul contestatorului cu care transporta materialul feros a fost depistat la o distanţă destul de mare de locul de unde s-a făcut dovada necontestată că a fost sustras acesta, este un element în plus ce se impută contestatorului şi care dovedeşte încercarea acestuia de a-şi însuşi materialul feros sustras.

Apărările din proces ale contestatorului, dar şi cele din cadrul cercetării disciplinare prealabile sunt în contradicţie cu procedura pe care acesta trebuia să o urmeze în situaţia în care ar fi găsit într-adevăr o cantitate de material feros sustrasă.

Astfel, s-a făcut dovada încălcării de către contestator a dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă-art.138 lit.h), dar şi pe cele din regulamentul intern prevăzute la art.5.5 alin.D) referitor la sustragerea sub orice formă de bunuri şi valori în legătură cu exercitarea activităţii profesionale, politica Petrom „Zero toleranţă pentru furturi”, precum şi obligaţiile sale de serviciu cuprinse în fişa postului şi în contractul individual de muncă.

Şi critica ce vizează caracterul excesiv al sancţiunii aplicate contestatorului este de asemenea neîntemeiată.

Potrivit normelor mai sus evocate, din regulamentul intern şi contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, sustragerea de bunuri din unitate este considerată abatere disciplinară; în considerarea dispoziţiilor art.250 Codul muncii sancţiunea se aplică în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de salariat, avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Faţă de faptul că abaterea disciplinară a vizat sustragerea unei mari cantităţi de bunuri, afectând disciplina muncii, dar şi un alt element esenţial al raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de fidelitate a salariatului faţă de angajator, în mod corect a reţinut instanţa de fond că există proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşită de contestator.

Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a făcut o justă apreciere în privinţa evaluării corectei aplicări a criteriului de individualizare a sancţiunii, astfel că se constată că aceasta este proporţională cu fapta săvârşită.

În raport de netemeinicia motivelor de apel invocate, apelul se priveşte ca nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă a fost respins.