Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

3. Condiţiile care trebuie să fie întrunite pentru a se putea dispune deschiderea procedurii insolvenţei.
Art. 32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o stare de insolvenţă.

Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI – n.n.], a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile.

Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori.

Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.

(Decizia nr. 410/A-C/10 Noiembrie 2014)
Constată că prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş la data de 12.02.2014 debitoarea NB SRL – prin reprezentant, a solicitat deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă şi desemnarea unui lichidator judiciar, în conformitate cu art.11 pct.1 lit. c) din Legea nr.85/2006. În motivarea cererii, debitoarea a arătat că societatea se află în stare de insolvenţă, că societatea nu a funcţionat niciodată şi a solicitat suspendarea deciziei nr.***, emisă de AFM Curtea de Argeş, până la soluţionarea cererii de lichidare a societăţii.

Prin sentinţa nr. 59/CC/10.03.2014 a Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea debitoarei, reţinând că, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d) din Legea nr.85/2006 procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în starea de insolvenţă care nu au prezentat documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit. a) – f) şi h) în termenul prevăzut de lege. Totodată, s-a reţinut că debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune declaraţiile prevăzute de art. 28 lit. j) şi k) din legea insolvenţei, având în vedere că fără depunerea actelor contabile şi a titlurilor executorii, precum şi a listei creditorilor nu se poate dovedi starea de insolvenţă. Instanţa a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr.85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel debitoarea NB SRL, în temeiul art. 476 – 482 NCPC, solicitând desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 28 din Legea nr.85/2006, având în vedere că debitoarea s-a conformat dispoziţiilor din citaţia trimisă de instanţă la data de 25.02.2014 şi a depus înscrisurile prevăzute de art. 28 pentru termenul de judecată din data de 10.03.2014. S-a mai arătat de către apelantă că în concluziile scrise depuse la dosarul de fond a arătat că nu are unele acte ale firmei, întrucât societatea nu a avut activitate nici în fapt şi nici scriptic, însă judecătorul - sindic a analizat sumar situaţie, respingând acţiunea.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o stare de insolvenţă. Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI – n.n.], a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori. Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.

În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei stări de insolvenţă, nefiind astfel îndeplinită o condiţie necesară pentru a se putea dispune deschiderea procedurii de insolvenţă. Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din probele administrate nu rezultă existenţa unei stări de insolvenţă, ci doar o imposibilitate de conlucrare între administratorii societăţii, pentru care există alte remedii procesuale, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unor creanţe neachitate în termen , precum şi insuficienţa resurselor în vederea achitării respectivelor creanţe.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.

4. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor. Prezumţia relativă de fraudă în dauna creditorilor.
Art. 79, art. 80 şi art. 85 din Legea nr.85/2006

Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit. a) din acelaşi act normativ, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza generală în care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei, ipotezele prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu cazuri particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.

Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.

Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de fraudă funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să se aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se invocă.

Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să se supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna drepturilor creditorilor.

Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.

(Decizia nr. 4613/R-COM/13 Noiembrie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 23.04.2013 reclamantul Societatea Profesională EI SPRL, în calitate de lichidator judiciar al ER SRL a chemat în judecată pe pârâta RA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele: 1.anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2009 între debitoarea ER SRL, în calitate de vânzătoare şi RA în calitate de cumpărătoare, prin care debitoarea a transferat dreptul său de proprietate asupra terenului fără a primi preţul vânzării, ca fiind operaţiune frauduloasă, efectuată în dauna drepturilor creditorilor în cei trei ani anteriori datei deschiderii procedurii insolvenţei; 2.repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către debitoare a imobilului teren, astfel cum a fost identificat mai sus sau a echivalentului bănesc al acestuia.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 2009 societatea debitoare a înstrăinat către pârâta RA un teren.

În cadrul analizării documentelor avute la dispoziţie, reclamantul a constatat faptul că societatea debitoare nu a încasat contravaloarea terenului care face obiectul acestei înstrăinări.

Au fost invocate în susţinerea acţiunii dispoziţiile art.79 şi 80 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, precizând că sunt îndeplinite condiţiile în vederea anulării transferului dreptului de proprietate asupra terenului înstrăinat fără a exista o contraprestaţie corespunzătoare.

La data de 27.06.2013 pârâta RA a formulat întâmpinare, invocând pe această cale excepţia tardivităţii introducerii acţiunii formulată de reclamant.

A susţinut în acest sens că termenul limită pentru depunea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006 trebuia să fie 09.02.2013, având în vedere încheierea pronunţată de judecătorul sindic la data de 22.12.2011.

Prin sentinţa nr. 90/30 Ianuarie 2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea aşa cum a fost precizată de către reclamanta Societatea Profesională EI SPRL Filiala Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar a debitoarei S.C. ER SRL, împotriva pârâtei RA.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin încheierea pronunţată la data de 22.12.2011 instanţa a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei.

Totodată a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu pe LIC SPRL, a stabilit termene limită pentru depunerea declaraţiilor de creanţă, precum şi pentru întocmirea tabelelor preliminar şi definitiv de creanţă şi a rapoartelor de activitate.

Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 29.03.2012 instanţa a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar LIC SPRL cu E Filiala Bucureşti SPRL, în baza dispoziţiilor art.19 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Prin încheierea pronunţată la data de 04.04.2013 şi la solicitarea lichidatorului judiciar, instanţa a luat act de fuziunea SP EI SPRL Filiala Bucureşti cu E Filiala Bucureşti SPRL, prin absorbţia acesteia din urmă.

Cu privire la excepţia invocată, prin încheierea pronunţată la data de 10.10.2013 instanţa a dispus respingerea acestei excepţii a tardivităţii introducerii cererii, excepţie invocată de pârâtă.

La data de 03.10.2013 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată, solicitând pe această cale anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** la BNP EDC şi respectiv, readucerea acestui bun în patrimoniul societăţii debitoare.

Cu privire la această cerere, în probaţiune reclamanta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, expertiză contabilă, precum şi orice alte probe căror necesitate va reieşi din dezbateri, dar ulterior nu a persistat în solicitarea şi administrarea acestor probe.

La termenul de judecată din data de 28.11.2013 instanţa a admis proba cu înscrisurile aflate la dosar, precum şi proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită la valoarea de circulaţie a acestuia la momentul încheierii tranzacţiei, dar ulterior a decăzut partea din această probă întrucât nu a achitat onorariul expertului desemnat în cauză.

Faţă de această situaţie, precum şi de împrejurarea că în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ***, se menţionează că preţul vânzării a cărei nulitate se solicită a fost achitat în întregime de către cumpărătoarea RA, din surse proprii şi a fost primit integral de către vânzătoarea SC ER SRL, prin reprezentant, la data autentificării contractului, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel EI SPRL Filiala Bucureşti - în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC ER SRL.

În motivare se arată că sentinţa este criticabilă, deoarece a reţinut doar faptul că potrivit contractului de vânzare-cumpărare preţul a fost achitat, fără a analiza temeinicia şi legalitatea acţiunii, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006.

Se susţine că actul se încadrează în prevederile art.79 din lege, care se referă la act fraudulos încheiat în cei trei ani anterior deschiderii procedurii, care este păgubitor pentru creditori.

Se susţine că în ipoteza îndeplinirii condiţiilor art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, prezumţie care poate fi răsturnată de către debitor.

Din atitudinea părţilor contractante din contractul a cărui nulitate se solicită, rezultă că acestea au acţionat în frauda intereselor creditorilor pentru a diminua gajul general al acestora, neavând în vedere plata reală a preţului.

Debitoarea a înstrăinat terenul fără a se asigura de încasarea contravalorii, neefectuând niciun demers în vederea recuperării sumei restante cu titlu de preţ al tranzacţiei, contractul încadrându-se în prevederile art.79 din Legea nr.85/2006.

Preţul nu apare în evidenţele contabile ca fiind încasat în conturile bancare ale societăţii ceea ce atestă faptul că plata nu a fost niciodată efectuată, transferul proprietăţii realizându-se gratuit.

Conform O.G. nr.15/1996 o societate nu poate primi numerar mai mult de 5.000 lei pe zi, astfel că ER S.R.L. nu avea cum să primească întregul preţ al vânzării, decât prin transfer bancar în cont.

Obligaţia de evidenţiere a sumei încasate în registrele şi documentele contabile aparţine societăţii vânzătoare, însă nu se poate susţine că eroarea aparţine exclusiv acesteia în condiţiile în care pârâta nu a putut face dovada achitării preţului.

Menţiunea cu privire la plata preţului este doar o consemnare de către notar a declaraţiilor părţilor, fără a atesta faptul că plata s-a realizat în faţa notarului care a autentificat actul. Contractul nu poate ţine loc de chitanţă în vederea dovedirii achitării preţului, astfel că este lovit de nulitate, deoarece a fost făcut în frauda creditorilor.

Pârâta RA a fost încadrată cu contract individual de muncă la debitoarea ER în perioada aprilie2008 – august 2010, rezultând astfel o legătură între societatea debitoare şi pârâtă.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

La termenul de judecată din 13.11.2014, în temeiul art.84 Cod procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, în forma în vigoare la data sesizării instanţei în dosarul de insolvenţă, faţă de prevederile Legii nr.76/2012, Curtea a calificat recurs calea de atac.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriului administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă la 27.06.2013, pârâta a ridicat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în temeiul art. 81 din L.nr.85/2006.

Excepţia a fost soluţionată prin încheierea din 10.10.2013, Tribunalul reţinând că, deşi termenul prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea nr.85/2006 nu a fost respectat, acţiunea se încadrează în termenul prevăzut de text în teza finală, respectiv 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Curtea a constatat mai întâi că faţă de soluţia pronunţată cu privire la excepţie, nu s-a formulat cale de atac, astfel că instanţa nu este învestită cu soluţionarea acestora, ţinând seama de limitele învestirii sale prin cererea de recurs şi de titularul recursului, impunându-se analiza soluţiei de fond.

În al doilea rând, curtea a reţinut că cererea a fost formulată la 23.04.2013, deşi potrivit art. 81 alin. 1 din L. nr. 85/2006 acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

În cauză, termenul de depunere a raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a fost stabilit expres, prin încheierea de deschidere a procedurii din 22.12.2011, la 9.02.2012, ceea ce face ca acţiunea depusă la 23.04.2013, să fie formulată cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art. 81 alin.1 din L. nr. 85/2006.

Însă, faţă de limitele învestirii instanţei curtea nu poate reţine tardivitatea cererii, astfel că se impune analizarea acesteia pe fond.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe prevederile art.79, art.80 şi art.85 din Legea nr.85/2006, invocându-se incidenţa art.80 alin.1 lit.a) din lege, potrivit cu care administratorul poate introduce acţiuni la judecătorul sindic pentru anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Curtea a reţinut că reclamanta invocă fraudarea intereselor terţilor creditori prin diminuarea patrimoniului societăţii cu consecinţa imposibilităţii recuperării creanţelor deţinute împotriva debitoarei, prin faptul că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** a avut în realitate caracter gratuit, nefiind o vânzare, de vreme ce preţul stabilit de părţi nu a fost efectiv achitat de către cumpărător.

Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit.a) din acelaşi act normativ, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza generală în care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei, ipotezele prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu cazuri particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.

Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.

Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de fraudă funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să se aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se invocă.

Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să se supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna drepturilor creditorilor.

Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.

În cauză, Curtea a constatat că procedura insolvenţei a fost deschisă prin încheierea din 22.12.2011, urmare a unei cereri formulate de către debitoare la data de 12.12.2011.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.***, debitoarea, prin reprezentant legal, a înstrăinat către RA terenul intravilan în suprafaţă de 502 mp, cu locuinţă în suprafaţă de 124 mp, nr. cadastral ***, din localitatea P., judeţul Ilfov.

Curtea a reţinut că în contract se menţionează achitarea preţului în întregime de către cumpărătoare, din resurse proprii şi primirea integrală de către vânzătoare, prin reprezentant, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

Aceeaşi clauză contractuală arată expres că declaraţia în discuţie serveşte drept „chitanţă autentică, descărcătoare de primire a sumei de bani, reprezentând întregul preţ al vânzării”.

Ca o consecinţă a acesteia, părţile au arătat în contract că la data autentificării înscrisului se transmite şi proprietatea, posesia şi folosinţa bunului imobil, fără nicio altă formalitate.

Faţă de această menţiune, nu se poate reţine punctul de vedere exprimat de către recurenta-reclamantă în sensul neplăţii preţului cu consecinţa încadrării ipotezei analizate în prevederile art.80 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006.

Într-adevăr, din perspectiva valorii probatorii a actului autentic, atare clauză nu se încadrează în categoria celor care atestă constatări făcute prin proprii simţuri de către agentul instrumentator, în speţă notarul public şi care au valoare probatorie până la înscrierea în fals, potrivit art.1173 alin.final Cod civil anterior raportat la art.180 Cod procedură civilă.

Clauza apare în contract ca urmare a constatării declaraţiilor făcute de părţi cu ocazia autentificării actului de înstrăinare, însă nu se poate nega valoarea sa probatorie, solicitându-se suplimentar o altă dovadă care să susţină efectuarea plăţii, deoarece potrivit art.1173 alin.1 Cod civil anterior, aplicabil în cauză, “actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”, iar conform art.1174 alin.1 din acelaşi act normativ, „actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect.”

În raport de aceste prevederi legale nu se poate pretinde părţilor efectuarea unei dovezi suplimentare faţă de clauza contractuală, iar pe de altă parte, Curtea a reţinut ca relevant faptul că preţul nu a fost plătit în cont ci a fost primit prin reprezentantul societăţii vânzătoare KMV, persoană fizică, la data autentificării contractului, astfel că nu se poate susţine incidenţa O.G. nr.15/1996, cu modificările ulterioare, referitor la plafonul zilnic de numerar.

Prin urmare, nu se poate reţine caracterul gratuit al actului de transfer efectuat la nivelul anului 2009 şi incidenţa art.80 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte condiţia fraudei impusă de art.79 din Legea nr.85/2006, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce şi în ipoteza funcţionării prezumţiei de fraudă în sarcina debitoarei, este necesar să se dovedească faptul că terţul dobânditor a intenţionat, alături de debitoare, fraudarea drepturilor creditorilor acesteia, în acest caz prezumţia nefiind extinsă.

Existenţa raporturilor de muncă între vânzătoare şi cumpărătoarea RA, inclusiv în perioada în care s-a încheiat actul de vânzare cumpărare nu are relevanţă, nefiind oprită vânzarea între angajat şi angajator, în cauză nefiind incidentă nicio ipoteză din cele reglementate de art. 1308-1309 C.civ.

Ca atare, Curtea a constatat că în cauză nu s-a efectuat nicio dovadă cu privire la frauda operată de părţi în dauna creditorilor, aspectul invocat referitor la faptul că preţul stabilit nu ar fi fost în realitate plătit, neputând fi reţinut faţă de clauzele contractuale şi de dispoziţiile art.1174 Cod civil anterior.

Lipsa unei menţiuni în contabilitatea debitoarei cu privire la încasarea preţului, nu se poate răsfrânge asupra cocontractantului dobânditor, aplicarea art.79 din Legea nr.85/2006 fiind condiţionată de efectuarea dovezii cu privire la fraudă, pentru care legea facilitează situaţia reclamantului numai în ce priveşte prezumţia relativă instituită în raport cu debitoarea.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, Curtea a respins recursul ca nefondat.