Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

8. Condiţii privind reducerea onorariilor avocaţilor.
Art.274 alin.3 Cod procedură civilă
Potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă cheltuielile de judecată constând în onorariile avocaţilor pot fi majorate sau reduse motivat în raport de valoarea cauzei sau munca îndeplinită de către avocat.

Soluţionarea cauzei pe o excepţie procesuală care face de prisos cercetarea fondului justifică în raport de munca îndeplinită de către avocat reducerea cuantumului onorariului.

(Decizia civilă nr.3657/7.11.2013)
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 14.10.2010, la Tribunalul Vâlcea, astfel cum a fost precizată şi completată la filele 34-40 dosar, contestatoarea D.A. a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, solicitând anularea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010 şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia şi anume în conformitate cu decizia asupra capacităţii de muncă nr.4970/8.07.2010.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că până la data de 01.11.2010 a avut calitatea de pensionar de invaliditate de gradul III, cu capacitatea de muncă pierdută parţial, în temeiul art. 54 lit. c din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii.

Termenul de revizuire al pensiei a fost fixat la data de 08.10.2011, aşa cum prevede art.62 alin.1 şi 5 din Legea nr.19/2000, iar o nouă revizuire până la acest termen nu se putea face decât la cererea pensionarului.

Cu toate acestea, în luna octombrie 2010 a fost chemată printr-o invitaţie la Comisia de expertiză medicală din cadrul Casei Judeţene de Pensii Vâlcea, în vederea reexpertizării medicale.

La data de 6.10.2010 s-a prezentat la această comisie de expertiză, unde i s-a adus la cunoştinţă faptul că s-a emis pe numele său decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010, prin care a fost trecută în grad de invaliditate zero, fiind depensionată.

În cabinetul medicului expert nu i s-a efectuat nici un consult medical, în ciuda prevederilor punctului 23 cap. 2 din Ordinul nr.340/2001 privind Normele de aplicare ale Legii nr.19/2000. De altfel, la data la care a fost chemată, decizia medicală era deja emisă.

Contestatoarea consideră că revizuirea stării sale de sănătate s-a făcut cu încălcarea disp. art. 62 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 19/2000 şi art. 28 din Cap. C, Secţiunea II-a din Ordinul nr. 340/2001 privind Ordinul de aplicare ale Legii nr.19/2000, neexistând nici cererea pensionarului şi nici cea a medicului de specialitate.

Contestatoarea a mai arătat că a formulat o contestaţie la decizia medicală nr.1440/08.10.2010, care a fost înregistrată, aşa cum prevede art.56 alin.2 din Legea nr.19/2000, însă aceasta nu a fost soluţionată nici până în prezent, încălcându-se prev. art. 56 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 19/2000.

În drept au fost invocate prevederile art.56 şi 62 din Legea nr.19/2000, Ordinul nr.340/2001, Legea nr. 119/2010 şi H.G. nr.1418/2010.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitate respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că decizia atacată a fost contestată în termen, în conformitate cu dispoziţiile art.56 alin.3 din Legea nr.19/2000 şi că a fost solicitat avizul INEMRCM pentru soluţionarea contestaţiei, precum şi că, în baza acestei decizii a fost emisă decizia nr.160786/27.10.2010 privind încetarea plăţii pensiei, în conformitate cu art.91 alin.1 lit.b din Legea nr.19/2000.

Prin sentinţa civilă nr.1009 din6 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010 şi a deciziei nr.142472/27.10.2010 de încetare a plăţii pensiei emise de intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea.

Totodată s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a fost obligată intimata la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 300 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia asupra capacităţii de muncă nr.4271/09.08.2010, contestatoarea a fost încadrată în gradul de invaliditate III, stabilindu-se un termenul de revizuire în luna iulie 2011. Decizia a fost dată în urma revizuirii gradului de invaliditate, data ivirii acestei incapacităţi de muncă fiind anterioară, respectiv la data de 29.08.1998.

La data de 6.10.2010, contestatoarei i-a fost emisă decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/6.10.2010, prin care, s-a dispus revizuirea medicală a acesteia şi s-a stabilit că se încadrează în gradul de invaliditate zero.

În baza deciziei nr.1401/06.10.2010, a fost emisă decizia nr.142472/27.10.2010, prin care s-a încetat plata pensiei contestatoarei, începând cu data de 1.11.2010.

La emiterea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010, intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea a reexaminat decizia nr. 42710/09 august 2010, fără a respecta dispoziţiile legale în materie. Nu au fost respectate nici prevederile pct. 23 şi 28 din Secţiunea C, Subsecţiunea II (Referitor la revizuirea medicală) din Ordinul nr. 340 din 4 mai 2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare invocate de contestatoare şi nici prevederile pct. 41 din subsecţiunea III a secţiunii C din Ordinul nr. 340/2001, menţionate ca temei juridic de intimată în răspunsul la interogatoriu de la fila 59 din dosar.

Mai mult, în cuprinsul deciziei atacate nu se menţionează temeiul juridic în baza căruia s-a făcut revizuirea pensiei.

Astfel, potrivit art. 23 din Ordinul nr. 340/2001: ,,Medicul expert al asigurărilor sociale, după examinarea persoanei în cauză şi a documentaţiei medicale întocmite de unitatea sanitară care asigură asistenţa medicală de specialitate şi de recuperare a invalidului, emite decizia medicală în 3 exemplare, în raport de starea de sănătate (un exemplar se înmânează persoanei sub semnătură, al doilea casei teritoriale de pensii şi cel de-al treilea exemplar se păstrează în dosarul medical), şi stabileşte termenul de revizuire în funcţie de recuperabilitatea afecţiunilor (6 - 12 luni).”.

Aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, decizia asupra capacităţii de muncă nr.1440/08.10.2010 a fost emisă fără ca medicul expert să o examineze pe contestatoare în prealabil, aceasta fiind chemată la aproximativ două luni după emiterea deciziei iniţiale prin care a fost acordat gradul II de invaliditate.

De asemenea, intimata nu a făcut dovada că unitatea sanitară care asigura asistenţa medicală de specialitate şi de recuperare a invalidului a întocmit o documentaţie medicală şi că aceasta a fost examinată de medicul expert al asigurărilor sociale înainte de emiterea deciziei atacate.

Potrivit art. 28 din aceeaşi subsecţiune a Ordinului nr.340/2001: ,,Revizuirea medicală se poate efectua şi înaintea termenului stabilit, indiferent de gradul de invaliditate, la solicitarea pensionarului, dar numai până la împlinirea vârstelor standard pentru pensionare pentru limită de vârstă şi dacă unităţile sanitare care asigură asistenţa medicală apreciază agravarea sau ameliorarea stării de invaliditate. Cererile de revizuire pentru agravare sau ameliorare se depun la cabinetul de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care are în evidenţă persoana în cauză şi devin componente ale dosarului medical.”.

Revizuirea medicală a contestatoarei s-a făcut înainte de termenul stabilit prin decizia asupra capacităţii de muncă nr.4970/8 iulie 2010 (luna iulie 2011), deşi nu a existat nici un fel de solicitare din partea acestuia, iar unităţile sanitare care asigură asistenţa medicală nu au făcut vreo apreciere legată de agravarea sau ameliorarea stării de invaliditate.

Nici dispoziţiile art. 41 din Subsecţiunea III a Secţiunii C din Ordinul nr. 340/2001, potrivit cărora: ,, Deciziile rămase definitive pot fi revizuite în caz de erori de către unitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care le-a emis, la sesizarea părţii interesate sau a organelor de control ale CNPAS.”, nu pot fi considerate ca fiind temei al deciziei asupra capacităţii de muncă nr. 1440/08.10.2010. Pe de o parte, în cuprinsul acesteia nu se face vorbire de vreo eroare care ar fi dus la necesitatea revizuirii pensiei de invaliditate a contestatoarei, iar o astfel de eroare nu este invocată nici de intimată, iar pe de altă parte schimbările intervenite în starea de sănătate a contestatoarei de la data ultimei reexaminări, nu se încadrează în noţiunea de ,,eroare”, la care face referire texul de lege menţionat.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat că decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/6.10.2010, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea este lovită de nulitate, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior. Nulitatea atrage după sine, ca o consecinţă firească şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, constând în menţinerea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.4271/09 august 2010 şi a pensiei de invaliditate stabilite în baza acesteia, cel puţin până la data emiterii unei noi decizii asupra capacităţii de muncă în condiţiile legii.

Pentru toate aceste motive, instanţa a admis cererea, a anulat decizia asupra capacităţii de muncă nr. 401/08.10.2010, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În baza art. 274 Codul de procedură civilă, intimata a fost obligată la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat de 300 lei.

Prin încheierea pronunţată la data de 19 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de petenta D.A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr.1009/06.10.2010 pronunţată în dosarul nr.3816/90/2010, în sensul că se va consemna corect: „Obligă intimata la plata către contestatoare a sumei de 900 lei (nouăsute lei), cheltuieli de judecată”, în loc de 300 lei, cum greşit s-a consemnat.

Împotriva sentinţei civile nr.1009 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în termen legal a formulat recurs intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, susţinând că este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele:

- Instanţa de fond în mod greşit a admis contestaţia, motivând că au fost încălcate prevederile art.23 şi 28 din Ordinul nr.340/2001, deoarece acestea nu sunt aplicabile în speţă, expertizarea dosarului contestatoarei făcându-se în baza art.41 subsecţiunea III a secţiunii C din Ordinul nr.340/2001, privind normele de aplicare a Legii nr.19/2000, care prevăd expres că deciziile rămase definitive pot fi revizuite în caz de erori de către unitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care le-a emis, la sesizarea părţii interesate sau a organelor de control ale C.N.P.A.S.

- Revizuirea medicală s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.119/2010, care obliga C.N.P.A.S. prin Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, ca în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii să se verifice încadrarea în grad de invaliditate a pensionarilor aflaţi în evidenţă la acea dată.

- Nu s-a avut în vedere faptul că în baza art.62 alin.2 lit.c din Legea nr.19/2000 s-a stabilit încetarea calităţii de pensionar de invaliditate ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă.

- Prin expertiza medico-legală administrată în cauză s-a concluzionat că, contestatoarea nu se încadrează în grad de invaliditate, astfel că în mod corect a fost depensionată prin decizia medicală nr.1401/6 octombrie 2010.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei.

Recursul nu este încadrat în drept, însă expunerea sa face posibilă încadrarea în art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.2637/R-CA din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea şi a obligat-o pe să plătească intimatei-contestatoare D.A. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, examinând sentinţa recurată sub aspectul motivului de nelegalitate care se desprinde din expunerea recursului, în raport cu actele dosarului şi dispoziţiile legale invocate în cauză, a reţinut că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.

Primul motiv de nelegalitate invocat de intimată, în sensul că nu se impunea admiterea contestaţiei întrucât expertizarea dosarului contestatoarei s-a făcut în baza art.41 din Ordinul nr.340/2001 privind normele de aplicare a Legii nr.19/2000, este neîntemeiat şi a fost respins.

Acest text de lege se referă la constatarea unei erori în cuprinsul unei decizii medicale rămasă definitivă, situaţie în care aceasta se revizuieşte la simpla ei observare, eroare care poate fi semnalată de către pensionar sau în cadrul unui control al C.N.P.A.S., ceea ce nu este cazul în speţă.

Se constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.62 (1) şi (5) din Legea nr.19/2000 şi art.22, 23 şi 28 din Ordinul nr.340/2001, prin soluţia pronunţată în cauză.

Potrivit acestor temeiuri de drept, revizuirea medicală se face doar la termenul stabilit de lege, iar înaintea acestuia, la sesizarea pensionarului sau a medicului specialist, după examinarea persoanei în cauză şi a dosarului medical.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere că revizuirea medicală s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.119/2010, sunt nejustificate în raport de dispoziţiile art.6 din aceeaşi lege, care arată că „reexpertizarea pensionarilor de invaliditate se face în termen de un an de zile de la data intrării în vigoare a legii, dar numai după ce se vor emite norme privind procedura de încadrare în grad de invaliditate”.

Această procedură a fost stabilită prin Ordinul nr.1418 din 11 octombrie 2010, care a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare, deci ulterior emiterii deciziei medicale contestate, nr.1401/6 octombrie 2010.

Prin urmare, contestatoarei nu îi sunt incidente prevederile Legii nr.119/2010, ci prevederile Legii nr.19/2000 şi Ordinului nr.340/2001.

Şi celelalte aspecte de nelegalitate invocate de către recurentă sunt neîntemeiate, având în vedere că din actele dosarului rezultă faptul că, contestatoarea nu a fost examinată efectiv înainte de emiterea deciziei medicale nr.1401/6 octombrie 2010.

Faptul că, contestatoarea nu a fost examinată nici de Comisia de expertiză medicală şi nici de către I.N.E.M.R.C.M. şi nu s-a dispus refacerea analizelor medicale care erau vechi, deşi aceasta suferea de TBC activ, boală deosebit de contagioasă şi gravă, a condus la considerarea acesteia ca fiind sănătoasă şi trimisă în colectivitate şi în familie, în loc să fie internată.

Atât adresa I.N.R.C. nr.12726/22.11.2011, dar şi raportul de expertiză al acestui institut, confirmă decizia emisă de către pârâtă, dar tot fără a fi fost chemată la examinare, cu nerespectarea prevederilor legale prevăzute de Legea nr.19/2000 şi Ordinul nr.340/2001.

Pentru considerentele expuse anterior, s-a constatat că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă atât a actelor de la dosar, cât şi a dispoziţiilor legale care reglementează revizuirea medicală, pronunţând o soluţie legală şi temeinică, motiv pentru care în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat recursul formulat de intimată şi a fost obligată recurenta-intimată la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare.

Împotriva deciziei civile nr.2637/R-CA/14.12.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a formulat contestaţie în anulare de către contestatoarea Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, invocând dispoziţiile art.318 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a pronunţat decizia în mod nelegal, iar dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

În motivarea contestaţiei în anulare se arată de către contestatoare că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că analizele medicale pe baza cărora contestatoarea a fost depensionată erau vechi şi nu au fost refăcute, deoarece biletul de ieşire din Spitalul Mihăeşti, care indică TBC vindecat, şi pe baza căruia a fost emisă decizia medicală nr.1401/2010, a fost eliberat în data de 02.08.2010, deci cu numai două luni anterior emiterii deciziei medicale contestate, când de fapt, în realitate, analizele medicale nu erau vechi, ci, dimpotrivă, erau recente.

O altă eroare materială săvârşită de către instanţa de recurs este aceea că, în mod greşit a reţinut că nu ar fi fost examinată contestatoarea la întocmirea raportului de expertiză, deoarece în cuprinsul acestuia se menţionează în mod expres, chiar în partea introductivă, că au fost examinate atât documentele medicale, prezentate de către parte, cât şi contestatoarea D.A.

În final, se depun înscrisurile despre care s-a făcut vorbire în motivele contestaţiei în anulare aflate la filele 3-9 din dosarul de faţă şi se solicită anularea deciziei nr.2637/2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu consecinţa rejudecării recursului.

S-a formulat întâmpinare de către intimata D.A., prin care s-a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare pe considerentul că a trecut mai mult de un an de la data când decizia a rămas irevocabilă şi pe fond, dacă se va trece peste această excepţie, se arată că nu există motive prevăzute de lege în sensul de eroare materială şi că, în realitate, se tinde la rejudecarea recursului; se solicită cheltuieli de judecată.

Examinând motivele contestaţiei în anulare, având în vedere în primul rând, în baza dispoziţiilor art.162 Cod procedură civilă, excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, raportat la art.319 alin.1 şi 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va rămâne în pronunţare pe această excepţie, care face inutilă analiza fondului pe care o va admite pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art.319 Cod procedură civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii legale prevăd că în situaţia în care hotărârea este supusă executării, contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art.401 alin.1 lit.b) sau c).

Curtea constată că decizia civilă împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare s-a pronunţat la data de 14.12.2011, iar prezenta contestaţie s-a formulat la data de 3 iunie 2013, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

S-a susţinut de către contestatoare că în speţa dedusă judecăţii hotărârea se execută şi că au fost obligaţi să emită o decizie, motiv pentru care prezenta contestaţie nu este tardivă, însă, fiind vorba de un litigiu de muncă, hotărârea este executorie de drept din faza instanţei de fond, instanţa de recurs respingând recursul declarat de către contestatoare.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea va rămâne în pronunţare pe excepţia tardivităţii prezentei contestaţii.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea va face aplicaţiunea dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit art.274 alin.(3) Cod procedură civilă, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Totodată, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).

În acelaşi sens se statuează şi în Decizia nr.401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.274 alin.(3) Cod procedură civilă.

S-a avut în vedere de către Curte faptul că instanţa a rămas în pronunţare pe excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, excepţie invocată de altfel şi de către intimata-contestatoare în întâmpinare şi raportat la volumul mic şi complexitatea redusă a cauzei, s-a procedat ca atare.

Pentru aceste motive, Curtea, în baza dispoziţiilor art.320 şi art.319 Cod procedură civilă, a respins contestaţia în anulare ca tardiv declarată şi, în baza dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă, a dispus reducerea onorariului de avocat al intimatei la 1.000 lei, sumă ce va fi plătită de către contestatoare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
CONTENCIOS
1. Suspendarea executării unui act administrativ. Obligativitatea parcurgerii procedurii contestaţiei administrative prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004

Art. 205 ŞI 215 Cod procedură fiscală
Potrivit art.205 Cod procedură fiscală, împotriva actului administrativ fiscal se poate face contestaţie administrativă. Potrivit art. 215, în timpul soluţionării contestaţiei se poate solicita instanţei de judecată, în temeiul Legii nr.554/2004, suspendarea executării respectivului act.

Potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ poate fi solicitată fie în faza de soluţionare a plângerii prealabile, fie prin cererea în justiţie pentru anularea actului, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ambele situaţii, însă, reclamantul trebuie să dovedească faptul că a iniţiat ori a parcurs, după caz, procedura prealabilă de contestare a actului administrativ, respectiv procedura contestaţiei administrative în cazul actelor administrative fiscale.

Reclamanţii nu au dovedit că, anterior sesizării instanţei, au parcurs procedura contestaţiei administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Cererea de suspendare a actului administrativ în condiţiile în care împotriva acestuia nu s-a dovedit că s-a formulat contestaţie la organul fiscal, condiţie ce constituie fine de neprimire a acţiunilor în justiţie în materia contenciosului fiscal, este inadmisibilă conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii nu se mai poate trece la examinarea existenţei şi temeiniciei cazului bine justificate de suspendare şi a condiţiei pagubei iminente.

(Decizia nr. 2906/R-cont/Octombrie 2013)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 04.05.2012, reclamanţii C.C. şi SC E.T. SRL au chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Târgovişte şi Administraţia Finanţelor Publice Câmpulung solicitând instanţei să dispună suspendarea executării deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ***/18.04.2011 emisă de AFP Câmpulung şi a tuturor actelor de executare începute în privinţa reclamanţilor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei la executare.

În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit a dispus organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamantului C.C. cu debitoarea SC E.T. SRL, pentru debitele fiscale ale acesteia din urmă, în condiţiile în care decizia de angajare a răspunderii este nulă pentru nerespectarea termenului de 3 ani anterior declarării societăţii ca fiind inactivă, respectiv în condiţiile în care nu s-a motivat reaua-credinţă a reclamantului şi nu s-a dovedit declararea stării de insolvabilitate a societăţii.

Prin sentinţa nr.1273/06.06.2012 Tribunalul Argeş – Secţia civilă a admis cererea reclamanţilor şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. ***/18.04.2011 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.

În motivarea hotărârii s-a reţinut că în cauză nu s-a dovedit de către pârâte existenţa unui proces verbal de insolvabilitate a reclamantei-debitoare şi nici a unui referat aprobat de administraţia finanţelor publice.

S-a mai reţinut că executarea deciziei contestate este de natură să creeze reclamanţilor „un prejudiciu viitor şi previzibil”.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice Câmpulung (în prezent Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor legale de suspendare, anume cazul bine justificat şi paguba iminentă, şi că actul administrativ contestat se bucură în continuare de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate.

Recurenta a mai arătat că decizia de angajare a răspunderii personale a fost întocmită legal în temeiul art.27 alin.2 lit.c) şi d) Cod procedură fiscală.

Examinând sentinţa prin prisma excepţiei invocate din oficiu de instanţa de recurs, care face de prisos examinarea motivelor de recurs invocate de recurentă, ce vizează fondul cauzei, Curtea constată că cererea reclamanţilor este inadmisibilă.

Astfel, potrivit art.205 Cod procedură fiscală, împotriva actului administrativ fiscal se poate face contestaţie administrativă. Potrivit art. 215, în timpul soluţionării contestaţiei se poate solicita instanţei de judecată, în temeiul Legii nr.554/2004, suspendarea executării respectivului act.

Potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ poate fi solicitată fie în faza de soluţionare a plângerii prealabile, fie prin cererea în justiţie pentru anularea actului, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ambele situaţii, însă, reclamantul trebuie să dovedească faptul că a iniţiat ori a parcurs, după caz, procedura prealabilă de contestare a actului administrativ, respectiv procedura contestaţiei administrative în cazul actelor administrative fiscale.

În speţă, deşi reclamanţii au solicitat suspendarea executării deciziei de angajare a răspunderii solidare până la soluţionarea contestaţiei la executare, Curtea constată că s-a avut în vedere acţiunea de anulare formulată împotriva actului respectiv, potrivit dovezii de la dosar din care rezultă că Tribunalul Argeş a înregistrat pe rolul său, în aceeaşi zi cu cererea de suspendare din cauza de faţă, şi o astfel de acţiune împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Reclamanţii nu au dovedit că, anterior sesizării instanţei, au parcurs procedura contestaţiei administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Cererea de suspendare a actului administrativ în condiţiile în care împotriva acestuia nu s-a dovedit că s-a formulat contestaţie la organul fiscal, condiţie ce constituie fine de neprimire a acţiunilor în justiţie în materia contenciosului fiscal, este inadmisibilă conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii nu se mai poate trece la examinarea existenţei şi temeiniciei cazului bine justificate de suspendare şi a condiţiei pagubei iminente.

Pentru cele expuse, văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul pârâtei AFP Câmpulung şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii cererii reclamanţilor.