Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

(Decizia nr. 4011/R-CONT/12 Decembrie 2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 28.06.2013, CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL au chemat în judecată Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice-Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea, solicitând suspendarea executării actului administrativ nr.4183/13.05.2013 şi anularea acestuia, act emis de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea, prin care s-a dispus în temeiul art.3 din Legea nr.374/2006 suspendarea serviciului public cu serviciu silvic pentru suprafaţa de 720 ha. teren cu vegetaţie forestieră.

Prin sentinţa nr.5213/14.08.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea formulată de către reclamanţi, atât cu privire la suspendarea, cât şi asupra anulării actului administrativ menţionat.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs reclamanţii CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, admiterea acţiunii şi anularea actului administrativ atacat.

În motivare se arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu au fost arătate dispoziţiile legale încălcate de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea prin emiterea actului administrativ nr.4183/13.05.2013, deşi s-a arătat că actul respectiv nu indică titularii dreptului de proprietate.

Prin înscrisurile anexate, reclamanţii au dovedit că proprietarii terenurilor în suprafaţă de 720 ha. sunt PL şi ID, însă în actul administrativ contestat sunt menţionaţi moştenitorii lui GC.

De asemenea, suspendarea serviciului public se impune în cadrul acţiunilor judecătoreşti având ca obiect constatarea nulităţii titlurilor de proprietate, însă în cauză, reclamanţii nu sunt în posesia titlurilor de proprietate, deşi prin decizia nr.189/2012 a Tribunalului Gorj, instanţa a obligat sub sancţiunea unei amenzi de 30 lei/zi de întârziere, la eliberarea acestora.

Prin acţiunea înregistrată de A.N.R.P. în dosarul nr.8855/318/2011*. A.N.R.P. a solicitat constatarea nulităţii parţiale a H.C.J nr.3900/2006, iar nu nulitatea procesului verbal de punere în posesie, astfel că H.C.J. nr.3900/2006, nefiind titlu de proprietate în condiţiile art.3 din Legea nr.374/2006, actul administrativ atacat este nelegal.

Prejudiciile înregistrate de reclamanţi rezidă în faptul că fiind vânzători de bună credinţă, vor fi obligaţi să răspundă pentru evicţiune faţă de proprietarii actuali, deşi le-a fost validat dreptul de proprietate în anul 2005 şi au intrat în posesia terenului cu vegetaţie forestieră în anul 2011 prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Este învederat Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În susţinerea recursului au fost depuse la dosar, inclusiv după solicitarea instanţei: dovada achitării taxei de timbru, duplicatul procurii speciale din 13.08.2013, diplomă de licenţă, sentinţa nr.5213/14.08.2013 atacată, adresele nr.4183/13.05.2013, nr.4715/28.05.2013, nr.5085/7.06.2013, decizia nr.255/2.03.2010 pronunţată de tribunalul Braşov în dosarul nr.6708/197/2009, sentinţa nr.9374/19.10.2009 pronunţată de Judecătoria Braşov în acelaşi dosar, încheierea din 19.07.2010, decizia nr.1404/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.26162/318/2010, decizia nr.1417/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.22673/318/2010, decizia nr.189/26.01.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.11512/318/2011, procuri speciale din 23.05.2008, din 19.05.2008, contract de vânzare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, contracte de vânzare-cumpărare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, istoric.

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 12 decembrie 2013, Curtea, faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, faţă de data sesizării instanţei şi de art.24 NCPC, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 alin.2 şi 3 rap. la art.13 alin.2 NCPC.

Potrivit art.486 alin.1 lit.a) NCPC, cererea de recurs trebuie să cuprindă pe lângă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea.

Alineatul al doilea al textului obligă ca la cererea de recurs să se ataşeze dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, art.486 alin. final NCPC reglementând sancţiunea nulităţii pentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin.(1) lit.a) precum şi pentru lipsa delegaţiei avocatului sau consilierului juridic.

Totodată, art.13 alin.2 teza a doua NCPC prevede că în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

Faţă de textele menţionate, se constată că legea impune o serie de limitări în privinţa exercitării recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de cum soluţia atacată este pronunţată în primă instanţă, cum este cazul în materia contenciosului administrativ, ori în apel, ceea ce reprezintă regula.

Astfel, recursul trebuie exercitat dar şi susţinut prin avocat sau consilier juridic, în funcţie de cum este vorba despre o persoană fizică, respectiv de o persoană juridică, după distincţiile art.486 alin.1 lit.a) NCPC coroborat cu art.1 din Legea nr.514/2003, privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, potrivit cu care consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării.

Ca atare, recursul poate fi formulat pentru persoana fizică numai prin avocat cu excepţia cazurilor reglementate de art.13 alin.2 NCPC iar de către persoana juridică prin avocat sau prin consilier juridic, după caz, fără a fi incidente excepţiile de la art.13 alin.2 NCPC, incompatibile cu situaţia persoanei juridice.

Art.13 alin.2 NCPC are în vedere situaţia persoanei fizice care declară recurs prin mandatar, care este în acelaşi timp soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv şi licenţiat în drept.

Niciuna dintre aceste dispoziţii nu este incidentă, fiind aplicabil art.486 alin.3 NCPC, recursul fiind nul.

Astfel, la primirea recursului, constatând că cererea este formulată de mandatarul PL, pentru cei patru recurenţi, lipsind menţiunea prevăzută în art.486 alin.1 lit.a) teza a doua NCPC, curtea a pus în vedere recurenţilor, pe lângă obligaţia de achitare a taxei de timbru, pe cea referitoare la dovada formulării recursului prin avocat sau în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Recurenţii, prin mandatar, au depus la dosar procura specială autentificată sub nr.680/13.08.2013, existentă şi la dosarul de fond, prin care dl. CR împuterniceşte pe d-na jurist RMP să-i reprezinte interesele în dosarul nr.4829/90/2013, fără însă ca recursul să fie efectiv semnat de către această persoană, arătându-se într-adevăr în cererea de la dosar că recursul a fost redactat de această persoană.

În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat procură juristului nu a avut mandat şi din partea recurentelor CI şi CA în acest sens.

Trecând peste aspectul de formă impus de art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.

În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin consilier juridic, care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.

Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.

11. Verificarea de către instanţa de judecată a cererii privind excepţia de nelegalitate. Raportul procesual subiectiv.
Art.4 şi art.16¹ din Legea nr.554/2004
Sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Este real că, potrivit art.16¹ din Legea nr.554/2004 „Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.

Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.16¹ din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.

O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.

Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.

Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.

Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.

În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.

Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.

Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.
(Decizia nr. 4074/R-CONT/ 18 Decembrie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 20 iunie 2011, reclamanţii DIA şi DSM au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti prin Primarul TP, pentru a se dispune obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie două suprafeţe de teren înregistrate primul, la ANCPI sub nr.3527/25.02.2005 şi cel de-al doilea, la ONCPI sub nr.7112/06.11.2001, şi să fie stabilită linia de hotar conform coordonatelor stereo 6, 7, 8, 11, 13, 17 din planul de situaţii înregistrat la ONCPI la 06.11.2001.

La 16 ianuarie 2012 reclamanţii, în contradictoriu cu acelaşi pârât, şi-au completat acţiunea solicitând desfiinţarea hotărârii Consiliului Local Piteşti nr.305/09.08.2011 şi radierea înscrierii la OCPI nr.29269/16.08.2011.

În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a HCL, aceasta a fost motivată în sensul că ea a fost emisă cu încălcarea HG nr.447/2002 şi a titlului de proprietate al reclamanţilor, întrucât prin hotărârea de guvern au fost inventariate mai multe imobile aflate pe raza Municipiului Piteşti în baza HCL nr.194/1999, inventariere ce nu a cuprins însă şi terenul proprietatea reclamanţilor.

În ceea ce priveşte terenul de 41833 mp., identificat de HCL nr.194/1999 şi apoi în HG nr.477/2002, teren situat în Calea Drăgăşani, Turceşti – Pădure, acesta nu este localizat exact şi nu cuprinde suprafaţa de 8156 mp..

Astfel prin HCL 305/2011 s-a ajuns să se completeze inventarul din HCL nr.194/1999, fără o nouă hotărâre de guvern, completare ce s-a făcut cu terenul proprietatea reclamanţilor.

În şedinţa din 23 octombrie 2012, Judecătoria Piteşti, în raport de precizarea apărătorului reclamanţilor potrivit căreia prin cererea de completare a acţiunii s-a înţeles să se invoce excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011, a sesizat cu această solicitare Tribunalul Argeş şi a suspendat judecata de fond.

După înregistrarea cauzei la Secţia de contencios a Tribunalului Argeş, la 5 februarie 2013 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu TM, cerere prin care a arătat că îşi însuşeşte întrutotul excepţia de nelegalitate, justificându-şi interesul prin aceea că are calitatea de cesionar într-un contract de transmisiune a dreptului litigios privind imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr.1824/2013, Tribunalul Argeş a respins excepţia de nelegalitate şi a dispus restituirea dosarului la Judecătoria Piteşti, reţinând că terenul în litigiu de 8156 mp. este dobândit de Municipiul Piteşti prin HG nr.447/2002 şi este distinct de proprietatea reclamanţilor, proprietate situată în patru puncte diferite de pe raza Municipiului Piteşti, str. Tudor Argezi.

A mai apreciat tribunalul că litigiul dintre părţi a fost promovat cu ocazia demarării lucrărilor de asfaltare şi iluminat public din zonă, lucrări care însă nu afectează imobilul proprietatea reclamanţilor.

La 23 martie 2013, intervenientul TM a formulat recurs împotriva sentinţei pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

- terenul în litigiu şi la care se referă HCL nr.305/2011 a fost reconstituit în proprietatea reclamanţilor prin titlurile de proprietate emise la 3 noiembrie 1995, în baza propunerii Comisiei Locale Colibaşi, aşa încât Municipiul Piteşti nu putea să dispună de imobilul ce aparţinea unei alte persoane;

- suprafaţa de 41833 mp. menţionată în HCL nr.194/1999 este distinctă de terenul în litigiu de 8156 mp., aspect ce rezultă şi din faptul că el a făcut obiectul unei reconstituiri de către Comisia Locală Colibaşi în anul 1995;

- HCL nr.305/2011 a fost emisă la 9 august 2011 cu ocazia formulării de către reclamanţi a celei de-a doua cereri de întabulare, astfel că se impune aprecierea că ea a fost adoptată pro causa.

La 23 aprilie 2013, acelaşi intervenient a formulat cerere de completare a motivelor de recurs declarate împotriva sentinţei nr.3826 din 18 decembrie 2012 în dosarul nr.25257/109/2011, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- în mod greşit instanţa a apreciat că soţii Dragomir nu au interes în promovarea excepţiei de nelegalitate, întrucât aceştia au înstrăinat întregul teren ce le-a fost reconstituit, apreciere greşită întrucât reconstituirea a privit suprafaţa de 24335 mp, iar vânzarea numai 22814 mp.;

- terenul menţionat în HCL nr.305/2011 nu a fost inventariat prin HG nr.447/2002 şi nici nu putea face obiectul unei astfel de inventarieri;

- nici prin HCL nr.89/2001 nu se poate pretinde că pârâtul a dobândit proprietatea terenului în litigiu, întrucât această hotărâre a făcut numai să atribuie numere poştale în zonă;

- nici aprobarea unui PUZ nu poate conduce la transferul dreptului de proprietate, aşa încât, reţinându-se că imobilul nu s-a aflat în proprietatea pârâtei, se impune modificarea în tot a HCL nr.305/2011.

Examinând criticile formulate, în raport şi de motivele de ordine publică ridicate din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, se apreciază că acestea sunt incidente în cauză.

Anterior acestei verificării se impune să se observe că cererea din 23 aprilie 2013, prin care s-a solicitat completarea motivelor de recurs, este formulată în termenul la care se referă art.4 alin.3 din Legea nr.554/2004.

Referirea însă la sentinţa nr.3826/18.12.2012 este străină cauzei, întrucât o astfel de hotărâre nu a fost pronunţată în acest dosar, iar potrivit precizării apărătorului recurentului, este rezultatul unei erori materiale.

Cu privire la excepţie se apreciază că este incidentă în cauză şi ea ţine de raportul juridic subiectiv.

Astfel, urmează să se observe că excepţia de nelegalitate priveşte o hotărâre a Consiliului Local Piteşti, autoritate publică ce nu a fost chemată în judecată, nici cu ocazia acţiunii principale, nici a completării şi nici prin cererea de intervenţie.

În materia contenciosului administrativ legitimare procesuală are autoritatea publică emitentă a actului (sau care refuză adoptarea acestuia) independent de existenţa personalităţii juridice, întrucât autoritatea este titulara unei capacităţi de drept public în temeiul căreia are calitatea de a emite, modifica sau revoca acte administrative.

Aşadar, sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Este real că, potrivit art.16¹ din Legea nr.554/2004 „Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.

Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.16¹ din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.

O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.

Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.

Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.

Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.

În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.

Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.

Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, suplinindu-se astfel motivarea primei instanţei şi apreciind că a devenit inutilă verificarea în fond a criticilor din calea de atac.
COMERCIAL
1. Condiţiile prevăzute de lege pentru confirmarea, modificarea sau respingerea planului de reorganizare a debitorului.
Art.101 alin.1, 2 şi 5 din Legea nr.85/2006
În condiţiile art.101 alin.5 din Legea nr.85/2006, „modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de prezenta lege. Dacă modificarea planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor”.

Aşadar, planul poate fi modificat în aceleaşi condiţii în care el poate fi confirmat, iar atunci când este propus de debitor, cererea trebuie susţinută şi de aprobarea Adunării Generale a Asociaţilor.

Toate aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză, rezultând din chiar hotărârea primei instanţe că planul a fost votat de categoriile menţionate şi există hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor.

Respingerea planului s-a datorat însă aprecierii că acesta nu asigură un tratament corect şi echitabil pentru creditori.

Sub un prim aspect se impune să se observe că această cerinţă care este definită de art.1 01 alin.2, este lipsită de relevanţă în cauză.

Astfel, în alin.1 din art.101 sunt enumerate condiţiile pentru confirmarea unui plan, la lit. C fiind şi aceea „fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan”, pentru ca în alin.2 să fie enumerate cerinţele care asigură un astfel de tratament.

Aşadar, instanţa este datoare să verifice existenţa tratamentului corect şi echitabil prin plan, numai în măsura în care există minim o categorie de creditori defavorizată care respinge planul.

Prima condiţie este aceea a existenţei unei categorii care să respingă planul, urmând ca apoi să se verifice dacă este defavorizată şi numai în final tratamentul corect şi echitabil.

În cauză, din verificarea procesului verbal al adunării creditorilor, rezultă că toate cele trei categorii au votat planul, cu precizarea la categoria creditorilor garantaţi că U.T.B. care exprimase un vot negativ a primit întreaga creanţă până la 31.12.2012, iar creditorul D.G.F.P. Argeş a votat planul.

În absenţa unei categorii care să respingă planul şi care să fie defavorizată, nu se impune a se verifica tratamentul corect şi echitabil.