Secţia I civilă

6. Stagiu complet de cotizare utilizat pentru persoanele ale căror drepturi de asigurări sociale s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care au desfăşurat activitate în grupele speciale de muncă.
Art.14 din Legea nr.3/1977

Art.72 şi 77 din Legea nr.19/2000

Decizia nr.40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Recurs în interesul legii
Persoanele care au lucrat în condiţii speciale în perioada 01 iulie 1977 – 31 martie 2001 aveau dreptul la cerere să fie pensionate la împlinirea vârstei de 52 ani pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa a II-a bărbaţi, respectiv 50 ani pentru grupa I şi 52 de ani pentru grupa a II-a femei – art.14 alin.2 lit.a şi b din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială.

Potrivit art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizat în perioade de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare.

În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale la stabilirea punctajelor se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la art.43 din Legea nr.19/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursul în interesul Legii prin Decizia nr.40/22.09.2008 a interpretat dispoziţiile art.72 alin.2 din Legea nr.19/2000 pentru stabilirea punctajelor în cazul asiguraţilor care au desfăşurat activitate în grupele I şi II de muncă şi ale căror drepturi au fost deschise anterior datei de 31.03.2001, în sensul că, stagiul complet de cotizare ce trebuie utilizat este acela reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Potrivit acestei dezlegări în drept, stagiu de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului anual unei persoane care a desfăşurat activitatea în grupa I de muncă este de 20 de ani şi în grupa a II-a de muncă, de 25 de ani.
(Decizia civilă nr.5/07 ianuarie 2013)
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 28.10.2011, reclamantul E. C. a chemat în judecată pe pârâta C. J. P. Argeş pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să îi emită o decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă conform O.U.G. nr.4/2005, în care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 ani, precum şi la plata diferenţelor drepturilor de pensie.

În motivare, reclamantul a arătat că este pensionat pentru limită de vârstă, drepturile iniţiale fiindu-i stabilite în temeiul legii nr.3/1977, beneficiind şi de dispoziţiile H.G. nr.1550/2004 şi ale O.U.G. nr.4/2005. Însă pârâta a aplicat în mod greşit disp.art.14 din Legea nr.3/1977, având în vedere că a lucrat în grupă superioară de muncă, reţinându-i un stagiu de cotizare de 30 de ani, în loc de 25 de ani. Procedând astfel pârâta i-a cauzat un prejudiciu ce trebuie reparat.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamantul a beneficiat de disp.art.14 din Legea nr.3/1977, fiindu-i redusă vârsta de pensionare. Totodată drepturile de pensie ale reclamantului au fost recalculate conform H.G. nr.1550/2004 şi O.U.G. nr.4/2005. În plus, dispoziţiile legale indicate de reclamant au fost abrogate prin Legea nr.263/2010, nemaiputând fi invocate în prezentul litigiu.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.1942/10.09.2012, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să procedeze la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, luând în calcul un stagiu de cotizare de 20 ani, precum şi să plătească acestuia diferenţele drepturilor de pensie începând cu data de 28.10.2008.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantului i s-a stabilit dreptul la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.3/1977, acesta având la înscrierea la pensie o vechime în grupa a I-a de muncă de peste 20 ani, fiind deci aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005 şi H.G. nr.1550/2000 privind recalcularea pensiilor.

Potrivit art.2 alin.1 şi 3 din H.G. nr.1550/2004, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977, respectiv cel reglementat de art.14.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin decizia nr.40/2008, prin care a stabilit că „pentru asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale de muncă şi ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977”, soluţie obligatorie conform art.330⁷ alin.4 Cod procedură civilă.

Cum dreptul de pensie al reclamantului s-a deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001, şi acesta a dovedit că a lucrat în grupa II-a de muncă, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel prevăzut de art.14 din Legea nr.3/1977, respectiv de 25 de ani.

Instanţa nu a reţinut susţinerea pârâtei privind lipsa de temei legal al acţiunii reclamantului, ca urmare a abrogării Legii nr.19/2000, a O.U.G. nr.4/2005 şi a H.G. nr.1550/2004 prin Legea nr.263/2010.

Astfel, norma aplicabilă raportului substanţial dintre părţile litigiului este norma în vigoare la momentul la care se pretinde a fi existat dreptul dedus judecăţii.

De asemenea, posibilitatea valorificării procedurii de revizuire a drepturilor de pensie este reglementată şi de Legea nr.263/2010 prin dispoziţiile art.107.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.171 din aceeaşi lege, potrivit cărora la data intrării în vigoare a noului act normativ, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale devin pensii în înţelesul Legii nr.263/2010.

În speţă, refuzul valorificării grupelor superioare de muncă în sensul reducerii stagiului complet de cotizare potrivit Legii nr.3/1977 a fost clar exprimat de casa teritorială de pensii, care a recalculat drepturile de pensie ale reclamantului în baza O.U.G. nr.4/2005, aplicând un stagiu complet de cotizare de 30 de ani.

Pentru aceste considerente, instanţa constatând că există diferenţe între sumele stabilite şi plătite de pârâtă şi cele legal cuvenite reclamantului, în temeiul art.107 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, tribunalul a admis acţiunea.

În termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. În mod greşit instanţa a dispus recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, cu toate că Legea nr.19/2000, H.G.nr.1550/2004 şi O.U.G.nr.4/2005, care reglementau procedura de recalculare, au fost abrogate prin Legea nr.263/2010, ce a intrat în vigoare la data de 1.01.2011. Art.107 din acest ultim act normativ nu prevede posibilitatea recalculării pensiei reclamantului, ci reglementează modalitatea în care se poate revizui o decizie de pensie, în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite.

2. Tribunalul a apreciat în mod greşit că pentru reclamant trebuie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 ani, în raport de decizia nr.40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pe care a interpretat-o greşit), cu toate că prin această decizie s-a statuat că dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 nu au semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei şi că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de art.8 din Legea nr.3/1977 (30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile).

Art.14 nu derogă de la art.8, cele două articole de lege reglementând două situaţii diferite: art.8 - vechime necesară deschiderii dreptului la pensie, art.14 – vechime necesară în grupa I sau II de muncă pentru înscriere la pensie cu reducerea vârstei de pensionare.

Pentru activitatea desfăşurată în grupa I de muncă, reclamantul a beneficiat de reducerea vârstei standard de pensionare, aceasta fiind singura facilitate oferită de Legea nr.3/1977.

În plus, prin prezenta acţiune se urmăreşte practic modificarea stagiului de cotizare avut în vedere la data deschiderii dreptului la pensie, ceea ce este inadmisibil, întrucât recalcularea nu echivalează cu restabilirea condiţiilor de pensionare.

3. În mod greşit recurenta a fost obligată să-i plătească reclamantului diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 28.10.2008, întrucât nu se poate da eficienţă dispoziţiei de recalculare, atâta timp cât instanţa de fond nu a precizat cu ce dată ar urma să recalculeze pensia reclamantului şi ce se întâmplă cu punctajul recalculat după data de 1.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr.263/2010.

4. Instanţa a acordat reclamantului ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, deşi acesta nu a solicitat şi diferenţele de pensie, totuşi tribunalul a obligat instituţia recurentă să plătească acestuia şi diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 28.10.2008.

Pe de altă parte, întrucât la data de 1.01.2011 s-au abrogat actele normative referitoare la recalculare, pretenţia reclamantului de acordare a unor diferenţe de pensie rezultate din recalculare este fără temei legal.

Prin decizia nr. 5/07.01.2013, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta C. J. P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.1942/10 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.5089/109/2011, intimat fiind reclamantul Enache S.Constantin.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin prezenta acţiune se critică modalitatea de stabilire a drepturilor de pensie ale reclamantului, cu ocazia recalculării efectuate în temeiul O.U.G.nr.4/2005.

Acţiunea este formulată ulterior abrogării acestui act normativ, respectiv la data de 28.10.2011, la care era deja în vigoare noua lege a pensiilor, nr.263/2010.

Acest nou act normativ a instituit o procedură de revizuire a drepturilor de pensie, prin dispoziţiile art.107, care prevăd că se operează, din oficiu sau la cererea pensionarului, modificările ce se impun, atunci când se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a face distincţie după data înscrierii la pensie sau după legea în baza căreia au fost stabilite drepturile ce se cer a fi revizuite şi fără a se exclude de la această procedură modificarea stagiului de cotizare.

Aşa cum corect a reţinut tribunalul, intenţia legiuitorului ca procedura de revizuire a drepturilor de pensie reglementată de Legea nr.263/2010 să vizeze şi pensiile stabilite de actul normativ anterior rezultă şi din interpretarea literală a dispoziţiilor art.171 din lege. Potrivit acestui text de lege, la data intrării în vigoare a noului act normativ de reglementare a pensiilor, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adică pensiile deja stabilite pe dispoziţii legale anterioare, devin pensii în înţelesul Legii nr.263/2010.

Din toate aceste considerente rezultă că prezenta acţiune este admisibilă.

Al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, faţă de împrejurarea că a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o perioadă de 23 ani, 1 lună şi 22 zile.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş i-a stabilit un cuantum al pensiei în raport de un stagiu total de cotizare de 30 de ani prevăzut de art.8 din Legea nr.3/1977 (vechimea în muncă).

Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a reţinut că pentru reclamant trebuie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, în conformitate cu dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977.

Aceasta, întrucât prin decizia nr.40/22.09.2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 raportate la art.43 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977.

Astfel, art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977 prevedea că pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă, beneficiau de un spor de grupă şi de posibilitatea pensionării mai înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare.

Coroborând dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art.330⁷ alin.4 Cod procedură civilă, rezultă că, pentru reclamant, care a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o perioadă de peste 20 de ani, stagiul complet de cotizare este cel reglementat de art.14, adică de 20 de ani.

Nici al treilea motiv de recurs nu se constată fondat, faţă de faptul că, în dispozitivul sentinţei recurate s-a înscris data de 28.10.2008 ca fiind momentul de început al recalculării şi plăţii diferenţelor de drepturi de pensie, astfel că nu se mai impun lămuriri suplimentare sub acest aspect.

Prin acelaşi dispozitiv s-a dispus recalcularea drepturilor de pensie prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 ani, punctajul astfel recalculat urmând a fi păstrat şi după data de 1.01.2011.

La fel, cât priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs este, câtă vreme, din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanta a solicitat atât recalcularea pensiei în funcţie de un stagiu complet de 20 de ani, cât şi plata diferenţelor de pensie.

În fine, întrucât, aşa cum s-a arătat în primul motiv de recurs, recalcularea pensiei poate fi solicitată şi în temeiul noii legi a pensiei, Curtea a apreciat că este nefondată susţinerea recurentei privind lipsa unui temei legal de acordare a unor diferenţe de pensie ca urmare a lipsei temeiului legal pentru recalculare.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

7. Act medical în baza căruia se poate dispune concedierea salariatului pentru inaptitudine fizică sau psihică de natură să îl împiedice să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu corespunzătoare locului de muncă.
Art.61 lit.c din Codul muncii

Art.4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG nr.1057/2010
Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în situaţia în care prin decizia organelor competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică sau psihică de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare locului de muncă.

Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa medicilor experţi ai asigurărilor sociale singurii abilitaţi să stabilească dacă salariatul mai este apt să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

Potrivit art.4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG nr.1057/2010, activitatea de expertiză medicală se desfăşoară în cabinetele teritoriale de expertiză medicală şi serviciile de expertiză judeţene, care funcţionează în cadrul Caselor Teritoriale de Pensii şi a institutului evocat.

Concedierea salariatului numai pe baza fişei de aptitudini sau a altor acte medicale nu îndeplineşte condiţia de legalitate sub aspectul existenţei unei expertize care să constate inaptitudinea fizică sau psihică potrivit art.61 lit.c din Codul muncii

(Decizia civilă nr.522/11.02.2013)
Prin cererea înregistrată la 18.08.2010, pe rolul Tribunalului Argeş, sub nr.2997/109/2010, contestatoarea M.C.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.28/02.07.2010, solicitând anularea acesteia şi reîncadrarea sa în muncă, potrivit cu pregătirea profesională şi starea sănătăţii, luându-se în considerare prevederile art.78 şi art.185 alin.2 din C. muncii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că, în urma unor investigaţii medicale, a fost depistată cu o boală profesională dobândită în unitate, pentru care i s-a recomandat schimbarea locului de muncă şi in mod nelegal a fost concediată, nefiind inaptă potrivit dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, ci aptă condiţionat aşa cum rezultă din fişa de aptitudine nr.944/5.06.2010, întocmită de către un medic specialist în medicina muncii.

La data de 19.08.2010 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr.3015/109/2010, o nouă contestaţie împotriva aceleiaşi decizii de concediere nr.28/02.07.2010, iar prin încheierea din data de 28.10.2010, instanţa a dispus conexarea dosarului nr.3015/109/2010, la dosarul nr.2997/109/2010.

La data de 16.12.2010, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, arătând că decizia privind concedierea contestatoarei a fost luată ca urmare a imposibilităţii oferirii unui loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale şi stării de sănătate a acesteia, având în vedere recomandarea privind schimbarea locului de muncă, prevăzută în biletul de ieşire din spital din data de 19.04.2010, emis de Clinica de Medicina Muncii din cadrul Spitalului Clinic Colentina.

Prin sentinţa nr.1803/29.09.2011, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestatoarea M.C.M., în contradictoriu cu intimata S.C. N.T.B. S.R.L. şi a anulat decizia nr.28/02.07.2010, emisă de intimată, cu consecinţa reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, obligând-o pe intimata să plătească acesteia o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut in esenţă că, din motivarea deciziei nr.28/02.07.2010 rezultă că angajatorul şi-a întemeiat hotărârea de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei, pe recomandările medicilor de medicina muncii, înscrise în „Biletul de ieşire” din data de 19.04.2010, emis de Clinica Medicina Muncii din cadrul Spitalului Clinic Colentina (fila 28), pe fişa de semnalare BP1 nr.269/19.04.2010 (fila 32) şi pe fişa de aptitudine nr.944/15.06.2010 (fila 57), prin care se recomandă schimbarea locului de muncă datorită afecţiunilor de care aceasta suferă şi care nu-i permit desfăşurarea activităţii de confecţioner textile – maşinist.

S-a menţionat de asemenea în decizia contestată că în societate nu există locuri de muncă vacante, corespunzătoare capacităţii de muncă a salariatei stabilite de medicul de medicina muncii şi compatibile cu pregătirea sa profesională.

Din analiza dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, rezultă cu claritate că angajatorul poate dispune concedierea salariatului, doar dacă există o decizie a organelor competente de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

Instanţa de fond a constatat că, prin niciunul din înscrisurile enumerate de intimată în decizia de concediere nr.28/02.07.2010 nu se constată inaptitudinea fizică a contestatoarei, aşa cum prevăd dispoziţiile legal mai sus-menţionate.

Întrucât concedierea contestatoarei a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată este întemeiată, fiind admisă şi anulată decizia nr.28/02.07.2010, emisă de intimată, iar în temeiul art.80 din C. muncii, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata SC N.T.B. SRL Piteşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând disp.art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă.

În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, s-a arătat că instanţa a analizat superficial probatoriul administrat în cauză, în situaţia în care, recurenta a calificat documentele medicale aflate la dosar, ca fiind decizia organelor de expertiză medicală, emise de un serviciu de expertiză a capacităţii de muncă, angajatorul – recurent fiind de bună credinţă, încercând găsirea unor soluţii pentru oferirea unui alt loc de muncă, compatibil cu pregătirea profesională şi capacitatea de muncă a salariatei, stabilită de medicul de medicina muncii.

În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă, s-a susţinut că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, respectiv reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, în condiţiile în care reclamanta a solicitat anularea deciziei de concediere şi reîncadrarea sa în muncă, potrivit cu pregătirea profesională şi starea sănătăţii acesteia.

Prin întâmpinarea de la filele 10-11 dosar şi prin notele scrise de la fila 15, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 403/2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru a se efectua o nouă expertiză medicală cu respectarea procedurii prevăzute de ordinul nr. 1256/2008 şi să se administreze şi ale probe din care să rezulte dacă în unitate există sau nu şi alte locuri de muncă, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantei şi cu starea de sănătate a acesteia, dovedită cu acte medicale şi cu concluziile rapoartelor de expertiză medicală, pentru a se putea stabili posibilitatea unei eventuale reintegrări a acesteia.

În rejudecare, prin sentinţa civile nr.3903/05.10.2012, Tribunalul Argeş a respins contestaţia restrânsă, formulată de contestatoare, reţinând in esenţă că, documentele medicale depuse la dosar nu au confirmat caracterul de boala profesională.

Este foarte adevărat că potrivit fişei de aptitudine contestatoarea a fost apreciată ca fiind aptă condiţionat, adică poate desfăşura orice altă activitate compatibilă cu pregătirea sa profesională mai puţin cea de confecţioner textil-maşinist pentru care, prin interpretarea per a contrario a textelor de lege şi a înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei, este inaptă fizic întrucât nu are voie să stea în poziţia „şezând” pe o durată prelungită, ceea ce este inevitabil dat fiind postul ocupat, şi trebuie să se ferească să inhaleze pulberi textile (deşi această afecţiune pare într-o fază incipientă), ceea ce este de asemenea inevitabil, cu excepţia momentului când se foloseşte echipamentul de protecţie.

În condiţiile în care: contestatoarea suferă de aceste două afecţiuni dintre care discopatia se confirmă a fi boală profesională; aceste afecţiuni au făcut-o inaptă fizic să desfăşoare activitatea în postul pe care îl ocupa la momentul 02.07.2010, când a intervenit concedierea, acela de confecţioner textil-maşinist, inaptitudinea fiind constatată cu prilejul examinării medicale de către medicul specialist în medicina muncii şi medicul de întreprindere din cadrul SC N.T.B. SA, în conformitate cu art.8 lit. f din Legea nr.418/2004 privind Statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii; contestatoarea a insistat vehement în schimbarea locului de muncă; intimata nu a dispus la momentul concedierii de un alt loc de muncă adecvat pregătirii profesionale şi stării de sănătate a contestatoarei, dar a efectuat demersuri în legătură cu găsirea unui loc de muncă pentru aceasta,

Instanţa a apreciat că ar fi greşit ca disp.art.61 lit. c Codul muncii, potrivit cu care „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat” să fie aplicate şi interpretate fragmentat sau a priori, fără a se avea în vedere experienţa concretă, cazul particular căruia i se aplică şi întreaga situaţie premisă. De altfel, textul legal prevede expres că inaptitudinea fizică şi/sau psihică se raportează la locul de muncă în care salariatul nu mai poate să-şi îndeplinească atribuţiile specifice.

Prin urmare, în contextul arătat mai sus, intimata a procedat corect atunci când a dispus încetarea contractului de muncă în condiţiile art.61 lit. c Codul muncii, căutând şi identificând calea cea mai adecvată, fără ca angajata prin acest aşa-zis „antecedent în muncă” să fie afectată în vreun mod în viaţa şi activitatea sa profesională pe viitor.

S-a apreciat că nu se mai impune administrarea de probe noi pe teza probatorie a existenţei unor alte locuri de muncă, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantei şi cu starea de sănătate a acesteia, pentru a se putea stabili posibilitatea unei eventuale reintegrări a acesteia, în condiţiile în care prin cererea din data de 29.05.2012 aceasta a arătat că nu mai solicită reintegrarea.

Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, contestatoarea M.C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304/1 şi 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Se susţine în esenţă că sentinţa este nelegală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art.61 lit. c din codul muncii şi a probatoriului administrat.

Argumentele aduse in susţinerea acestei critici sunt în sensul că, la dosarul cauzei nu există nici un act medical care să respecte ad-literam prevăzut de art.61 lit. c din Codul Muncii, respectiv inaptitudinea fizică sau psihică.

Astfel, întocmirea deciziei de concediere s-a bazat pe cele două boli profesionale dobândite e perioada desfăşurării contractului individual de muncă din cauza neglijenţei angajatorului, lucru constatat şi consemnat şi de medicul de medicină a muncii al D.S.P. Argeş în procesele verbale de cercetare nr.23/30.06.2010 şi 32/15.09.2010, respectiv: nerespectarea legii sănătăţii şi securităţii în muncă 319/2006, cât şi dispoziţiile art.175-182 din Codul Muncii, procesele verbale au fost încheiate de medicul de medicină a muncii al D.S.P Argeş abilitat de art.34 din Legea nr.319/2006, în baza acestor procese verbale s-au întocmit şi fişele de declarare a cazurilor de boli profesionale BP2 nr.93/luna 06 şi BP2 nr.155/luna 09.

Din actele medicale depuse la dosar nu reiese că, recurenta-contestatoare ar fi

inaptă, dimpotrivă, aceste acte dovedesc faptul că cele două boli profesionale au fost dobândite datorită nerespectării de către angajator a Legii nr.319/2006, cât şi art.175 -182 din Codul muncii, fapt pentru care era imposibilă desfacerea C.I.M. din vina contestatoarei, cu atât mai mult cu cât acesta la angajarea ei la această unitate era sănătoasă din punct de vedere medical.

Susţine recurenta-constatatoare că a procedat corect, cerând în mod paşnic schimbarea locului de muncă prin două cereri, respectiv cererea cu nr.3059/04.06.2010 şi cererea cu nr. 3390/21.06.2010, cereri care au avut la bază recomandările medicilor de specialitate, cât şi ca temei legal Legea părţilor art.97 alin.1 din C.C.M. Pe anul 2010, cât şi art.185 alin.2 din Codul muncii. Chiar din rezoluţia de pe cererea cu nr.3390/21.06.2010 se precizează că, nu poate să fie protejată de bolile ce le reclamă, însă dispune încetarea C.I.M. pe considerente medicale precum că societatea nu ar avea un alt loc de muncă conform pregătirii profesionale.

Faţă de toate cele susţinute, contestatoarea solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurată, admiterea contestaţiei restrânse la data de 09.05.2012 în sensul că obligării la plata despăgubirilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de care a beneficiat contestatoarea începând cu data de 21.07.2010 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Intimata a formulat întâmpinare la data de 11.02.2013, solicitând respingerea ca nefondat a recursului formulat de contestatoare împotriva sentinţei civile nr.3903/2012, pronunţata de Tribunalul Argeş şi menţinerea acesteia ca legală şi temeinică.

Decizia de concediere a salariatei a fost luata ca urmare a imposibilităţii angajatorului de a-i oferi un alt loc de munca corespunzător pregătirii profesionale si stării de sănătate a acesteia, având in vedere recomandarea privind schimbarea locului de munca, prevăzuta în Biletul de ieşire din spital din data de 19.04.2010, emis de Clinica de medicina muncii din cadrul Spitalului Clinic „Colentina”, în fişa de aptitudine nr.944/05.06.2010, întocmita de către medicul specialist in medicina muncii (de unde rezulta ca salariata este apta condiţionat).

Faţă de aprecierea „apta condiţionat”, instanţa de fond a arătat ca poate desfăşura orice alta activitate compatibila cu pregătirea sa profesionala, mai puţin cea de confecţioner textile-maşinist pentru care, prin interpretarea per a contrario a textelor de lege şi a înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei, este inapta fizic întrucât nu are voie sa stea în poziţia şezând pe o durată prelungita, ceea ce este inevitabil dat fiind postul ocupat si trebuie sa se ferească sa inhaleze pulberi textile, ceea ce este de asemenea inevitabil, cu excepţia momentului când se foloseşte echipament de protecţie.

Prin decizia nr. 522/11.02.2013, Curtea de apel, cu majoritate, a admis recursul formulat de contestatoarea M.C.M., împotriva sentinţei civile nr.3903 din 05 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr. 2997/109/2010*, intimată fiind S.C. N. T. B. S.R.L. Piteşti; a modificat sentinţa în sensul că dispune admiterea contestaţiei şi anularea deciziei de concediere, precum şi obligarea la plata drepturilor băneşti, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind reintegrarea - 29 mai 2012; a obligat intimata la 1.300 lei cheltuieli de judecată, către contestatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În conformitate cu art.61 din Codul muncii, - angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:

  c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

O primă cerinţă ce rezultă din conţinutul textului art.61 lit. c din Codul muncii se referă la faptul  constatării inaptitudinii salariatului, constatare ce trebuie efectuată de un organ de specialitate şi care să fie materializată intr-o expertiză.  

Expertiza este obligatorie şi este o lucrare cu caracter tehnic, de verificare a stării de sănătate efectuate de către un expert in domeniu.

Cea de-a doua cerinţă a textului şi care derivă din prima este ca starea de sănătate să nu permită salariatului să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

Decizia de concediere contestată a fost emisă în baza recomandărilor medicilor de medicina muncii înscrise în biletul de ieşire din spitalul Colentina din 19.04.2010, fişa de semnalare BP1, din aceeaşi dată, precum şi fişa de aptitudine nr. 944/15.06.2010, prin care s-a recomandat schimbarea locului de muncă pentru contestatoare, datorită afecţiunilor de care suferă.

Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa medicilor experţi ai asigurărilor sociale, singurii abilitaţi sa stabilească capacitatea de muncă a unui salariat în conformitate cu regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi recuperare a Capacităţii de muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă, aprobat prin H.G. nr.1229/2005, modificată prin HG 1057/2010.

Potrivit art.4 - (1) din Regulament, „activitatea de expertiză medicală a capacităţii de muncă se desfăşoară în cadrul cabinetelor teritoriale de expertiză medicală şi serviciilor de expertiză medicală judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care funcţionează în cadrul caselor teritoriale de pensii, precum şi în cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în continuare I.N.E.M.R.C.M.

    (2) Unităţile prevăzute la alin.(1) sunt singurele unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea capacităţii de muncă, revizuirea medicală, stabilirea incapacităţii adaptative şi, după caz, încadrarea într-un grad de invaliditate prin decizie medicală asupra capacităţii de muncă.

Condiţiile cerute de art.61 lit. c din Codul muncii, nu sunt îndeplinite in situaţia în care decizia de concediere se bazează pe fişa de aptitudini sau celelalte documente enumerate în decizie, deoarece aceste nu pot suplini cerinţa efectuării unei expertize.

În speţă însă, din cuprinsul documentelor medicale menţionate în decizia de concediere şi depuse la dosar, rezultă că recurenta-contestatoare este „apt condiţionat„ recomandându-se schimbarea locului de muncă .

Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este determinată de o interpretare eronată a dispoziţiilor art.61 lit. c din Codul muncii şi a probatoriului administrat. Aceste dispoziţii permit concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului numai în cazul în care prin decizie a organelor medicale se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, decizie medicală ce nu se regăseşte in cauza de faţă.

Rezultă astfel, că decizia de concediere nr.28/2010, a fost emisă cu încălcarea disp. art. 61 lit. c din Codul muncii, fiind lovită de nulitate.

Faţă de cele ce preced, recursul este fondat şi a fost admis potrivit disp. art.312 Cod procedură civilă, urmând a fi modificată sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi anulării deciziei de concediere.

Ca o consecinţă a anulării deciziei de concediere, a fost obligată intimată la plata drepturilor băneşti, respectiv a salariilor indexate, majorate şi reactualizate în temeiul art.78 din Codul muncii, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind reintegrarea respectiv - 29 mai 2012.

Văzând cererea recurentei şi constatând că intimata a căzut in pretenţii, a fost obligată, potrivit disp. art.274 Cod procedură civilă la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 1.300 lei, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.