Secţia I civilă

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE

CU MINORI ŞI DE FAMILIE
1. Repunerea în termenul de recurs. Condiţii.
Art.364 coroborat cu art.385/3 alin.2 Cod pr. penală
Cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţi este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.364 coroborate cu art.385/3 alin.2 Cod pr.penală.

Astfel, potrivit textului pre-citat, „Apelul/recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen, dacă instanţa de apel/recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile”.

Nu poate constitui o cauza temeinică, astfel cum susţin inculpaţii, omisiunea instanţei de a le comunica sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, din moment ce o atare obligaţie nu exista, având în vedere că inculpaţii participaseră la dezbaterile asupra fondului cauzei. Sub acest aspect, sunt dispoziţiile art.360 Cod pr.penală, potrivit cărora „Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare”.

Din actele dosarului, rezultă că inculpaţii nu se află în niciuna din aceste situaţii, ei fiind prezenţi cu ocazia judecăţii (dezbaterile asupra fondului din data de 7 septembrie 2011).
(Decizia penala nr. 69/R din 24 ianuarie 2012)
Prin sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, au fost condamnaţi inculpaţii PPD, BM si BMD pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, in conditiile art. 57 Cod penal.

Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca inculpaţii BM, BMD şi PPD, în noaptea de 4/5 ianuarie 2009, au sustras un laptop cu accesoriile şi geanta de transport aferente. Ulterior, bunurile sustrase au fost restituite părţii vătămate.

Impotriva sentinţei au formulat recurs inculpaţii BM şi BMD, solicitând:

-repunerea în termenul de recurs, deoarece au fost plecaţi din localitate la momentul pronunţării hotărârii, şi cu toate că au solicitat comunicarea hotărârii, acest fapt nu s-a întâmplat;

-schimbarea modalităţii de executare în art.86/1 sau art.86/7 Cod pen.

Curtea De Apel Piteşti, prin decizia penala nr. 69/R din 24 ianuarie 2012, a fost respinsa cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţii BM şi BMD.

Au fost respinse, ca tardive, recursurile aceloraşi inculpaţi, Curtea retinand urmatoarele:

Cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei ce au avut loc la data de 7 septembrie 2011 la Judecătoria Bălceşti, inculpaţii BM şi BMD au fost prezenţi, menţiune făcută în practicaua hotărârii încheiată la acea dată.

Inculpaţii, însă, au formulat recurs la data de 6 octombrie 2011, peste termenul de 10 zile prevăzut de art.385/3 Cod pr.penală.

Cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţi este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.364 coroborate cu art.385/3 alin.2 Cod pr.penală.

Astfel, potrivit textului pre-citat, „Apelul/recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen, dacă instanţa de apel/recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile”.

Nu poate constitui o cauza temeinică, astfel cum susţin inculpaţii, omisiunea instanţei de a le comunica sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, din moment ce o atare obligaţie nu exista, având în vedere că inculpaţii participaseră la dezbaterile asupra fondului cauzei. Sub acest aspect, sunt dispoziţiile art.360 Cod pr.penală, potrivit cărora „Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare”.

Din actele dosarului, rezultă că inculpaţii nu se află în niciuna din aceste situaţii, ei fiind prezenţi cu ocazia judecăţii (dezbaterile asupra fondului din data de 7 septembrie 2011).

Faptul că pronunţarea hotărârii s-a amânat, în mod legal, până la data de 21 septembrie 2011, nu obliga instanţa la comunicarea dispozitivului hotărârii, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art.360 alin.2 Cod pr.penală, o atare obligaţie există numai în cazurile prevăzute de art.171 alin.2 Cod penal (între altele când inculpatul este arestat preventiv, ceea ce nu este cazul în speţă).

In concluzie, în baza textelor de lege anterior citate, se va respinge cererea inculpaţilor de repunere în termenul de recurs, se vor respinge ca tardive recursurile formulate de aceştia.

Respingerea ca tardive a recursurilor exonerează instanţa de control judiciar de a analiza motivele de recurs invocate de recurenţi.
2. Elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002. Concurs de infracţiuni.

Art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002

Art.34 alin.1 lit. b Cod penal

Fapta inculpatului de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul care nu avea drept de circulaţie , întrucât acesta nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulaţie şi nu avea drept de circulaţie în România constituie infracţiunea art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.

Săvârşirea a 4 infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice în concurs justifică aplicarea unui spor de pedeapsă aşa cum prevăd dispoziţiile art.34 alin.1 lit. b Cod penal.
(Decizia penală nr. 40/R din 17 Ianuarie 2012)
Prin sentinţa penală nr.262 din 25 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, a fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.87 alin. 1, pentru infracţiunea prev. de art. 85 alin. 4, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. 2, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit, în concurs real infracţiunile prevăzute de art. 87 alin. 1, art. 85 alin. 4, art. 86 alin. 2 şi art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002, aratând, în esenţă, următoarele:

Inculpatul a condus autoturismul înmatriculat în Italia, pe un drum judeţean, avand în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,10 g%o, respectiv 1,00 g%o. Din acest motiv, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. 3 din OUG nr. 195/2002, inculpatului i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

Deşi s-a luat această măsură, din nou, la cateva zile, inculpatul s-a urcat la volanul aceluiaşi autoturism şi, deşi avea suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, iar autoturismul respectiv nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulaţie şi nu avea drept de circulaţie în România, acesta a condus din nou autovehiculul pe drumurile publice.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 40/R din 17 Ianuarie 2012, a admis recursul parchetului, a casat sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în urma contopirii, a acordat un spor de pedeapsa, a majorat termenul de încercare, menţinand, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a retinut urmatoarele:

Inculpatul a fost condamnat pentru 4 infracţiuni, şi anume aceea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibabţie alcoolică în sânge ce depăşeşte limita legală, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul care nu avea drept de circulaţie (două fapte) şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea acestui drept, fapte prev de art.87 alin.1, art.85 alin.4, art.86 alin.2 şi art.85 alin.4 din O.U.G. nr.195/2002.

Pentru toate aceste fapte, pentru care s-a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului de către prima instanţă, pedepsele au fost aplicate sub limita minimă prevăzută de lege, având în vedere că în cauză a fost aplicată procedura recunoaşterii vinovăţiei, ce poate atrage, conform art.320/1 alin.7 Cod pr.penală, pedepse mai mici, sub această limită, aşa cum a stabilit prima instanţă.

Curtea constată, însă, că, desi inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, în condiţiile art.320/1 Cod pr.penală şi nu are antecedente penale, cuantumul pedepsei rezultante aplicate în cauză, de 8 luni închisoare, pentru aceste 4 infracţiuni care prezintă, realmente, un pericol social, este prea mic, având în vedere şi faptul că inculpatul anterior a mai încălcat regulile de circulaţie rutieră.

De aceea, curtea apreciază că, întrucât inculpatul a săvârşit 4 infracţiuni în concurs, se impune aplicarea unui spor, aşa cum prevăd dispoziţiile art.34 alin.1 lit.b Cod penal, spor pe care instanţa de recurs îl apreciază a fi în cuantum de 8 luni, ce se va adăuga la pedeapsa cea mai grea stabilită de prima instanţă de 8 luni închisoare, astfel că inculpatul urmează a executa, în urma aplicării acestui spor de 8 luni, 1 an şi 4 luni închisoare.

3. Soluţionarea pe cale amiabilă a laturii civile a cauzei. Cerinţe.
Art. 16¹ din Codul de procedură penală
Potrivit art. 16¹ din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

Acordul la care se referă textul legal sus-citat presupune îndeplinirea simultană a două condiţii:

a) recunoaşterea (totală sau parţială) de către inculpat a pretenţiilor civile, acesta exprimându-şi, astfel, acordul de a fi obligat la plata de despăgubiri, în măsura recunoaşterii (conform art. art. 16¹ alin. 3 din Codul de procedură penală);

b) acordul exprimat de partea responsabilă civilmente privind suportarea plăţii despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul, în solidar cu acesta;

Instanţa de fond a apreciat, că nu se poate considera, că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească, în solidar, sumele solicitate cu acest titlu, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.

Astfel fiind, instanţa a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerat că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 16¹ Cod procedură penală.

Decizia penală nr.74/R din 27 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.607 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-au admis, în parte, acţiunile civile intentate de părţile civile M şi C, Spitalul UUMC „Dr.CD” Bucureşti, Serviciul AJ Vâlcea şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Garda Financiară şi cu asigurătorul de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri civile şi cheltuieli de spitalizare/transport şi acordare de asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească, astfel:

În baza art. 191 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Garda Financiară la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că, prin sentinţa penală nr. 208 din 23 martie 2011, în baza art. 178 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 320¹ alin. 7 Cod procedură penală, instanţa a dispus condamnarea inculpatului, pentru infracţiunea de ucidere din culpă în formă agravată.

S-a reţinut, în esenţă, că la data de 29.03.2010, pe D.N. 67 , inculpatul, care conducea autoturismul V a provocat din culpă un accident rutier în urma căruia a rezultat decesul victimei MA, director coordonator al Gărzii Financiare, SJ Vâlcea, ocupant al locului din dreapta faţă al acestui autoturism.

Potrivit prevederilor art. 320/1 alin. 5 Cod procedură penală, s-a disjuns latura civilă a cauzei, s-a dispus formarea unui nou dosar, stabilind termen de judecata la data de 06 aprilie 2011.

Hotărârea pronunţată pe latura penală a cauzei a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat.

Revenind la sentinţa penală nr.607 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a constatat următoarele:

Ca situatie premisa, prima instanta a retinut ca, prin cererea depusă la dosar la data de 15.02.2011, M, soţia supravieţuitoare a victimei decedate, s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea asigurătorului de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri materiale si morale.

De asemenea, prin cererea depusă la dosar la date de 22.02.2011, C, fiica victimei decedate, s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea în solidar a inculpatului, părţii responsabile civilmente Garda Financiară şi a asigurătorului de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri materiale si morale.

De asemenea, în cauză s-au constituit părţi civile şi Serviciul AJ Vâlcea, pentru cheltuieli ocazionate cu transportul şi acordarea asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească victimei precum şi Spitalul UUMC „Dr.CD” Bucureşti, pentru cheltuieli ocazionate de internarea victimei în perioada anterioară decesului.

În declaraţia dată în şedinţa publică din 16 martie 2011, inculpatul a învederat că este de acord cu plata cheltuielilor de transport şi spitalizare a victimei, precizând că recunoaşte în totalitate pretenţiile tuturor părţilor civile.

La data de 11.05.2011, parte civilă C şi-a majorat pretenţiile civile solicitând obligarea în solidar a inculpatului, părţii responsabile civilmente Garda Financiară şi a asigurătorului de răspundere civilă auto A, la plata despăgubirilor materiale si morale intr-un cuantum mai mare.

Inculpatul şi asigurătorul de răspundere civilă auto nu au fost de acord cu această cerere, pe motiv că a fost depăşit momentul procesual până la care putea fi formulată, respectiv momentul audierii inculpatului.

Prin adresa nr.../2011, partea responsabilă civilmente Garda Financiară a învederat că, potrivit art. 16¹ din Codul de procedură penală, este de acord cu declaraţia inculpatului din data de 16 martie 2011, sub aspectul recunoaşterii în totalitate a pretenţiilor civile în cauză, în sensul că nu are obiecţiuni cu privire la acordarea despăgubirilor de către asigurătorul A.

La termenul de judecată din 22 iunie 2011, această situaţie a fost pusă în discuţia părţilor şi, dubă dezbateri, deliberând, instanţa a constatat că partea responsabilă civilmente a exprimat o poziţie nesusceptibilă de a produce efecte juridice, arătând că este de acord cu declaraţia inculpatului sub aspectul recunoaşterii pretenţiilor civile în sensul că nu are obiecţiuni cu privire la acordarea despăgubirilor civile de către asigurător şi nu în sensul că ar fi de acord chiar partea responsabilă civilmente cu plata acestora.

Prin urmare, a conchis că nu poate fi considerat că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească prejudiciul, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.

Astfel fiind, a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerată că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 16¹ Cod procedură penală.

În aceste condiţii, judecata a continuat, fiind administrate probele încuviinţate părţilor civile, respectiv proba testimonială, constând în audierea martorilor MA şi OV – pentru partea civilă M şi a martorilor GLI şi IM – pentru partea civilă C precum şi proba cu înscrisuri.

In continuare, examinând dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

1. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii părţii civile C de majorare a pretenţiilor civile – mai exact a sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri morale – instanţa a apreciat, că potrivit art. 15 alin.2 din Codul de procedură penală, constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

Acest text de lege trebuie interpretat în concordanţă cu art. 14 alin.1 din Codul de procedură penală care prevede că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.

Având în vedere că unul din elementele indispensabile ale răspunderii civile (delictuale) este prejudiciul, suma de bani sau pretenţia de altă natură vizată de partea păgubită care constituie expresia valorică, cuantificabilă, a prejudiciului trebuie menţionată expres în cuprinsul cererii prin care instanţa penală este învestită, în condiţiile art. 14 alin.1 din Codul de procedură penală, cu soluţionarea acţiunii civile, ca urmare a alăturării acesteia acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

În condiţiile în care textul art. 15 alin.2 din Codul de procedură penală prevede un moment procesual maxim până la care persoana vătămată se poate constitui parte civilă – şi anume până la citirea actului de sesizare – este de la sine înţeles că doar până la acest moment pot fi majorate pretenţiile civile menţionate în cererea (iniţială) de constituire ca parte civilă.

În cauză, a reţinut instanţa de fond, este de observat că momentul procesual arătat – citirea actului de sesizare, care, potrivit art. 322 din Codul de procedură penală constituie primul act efectuat în cursul cercetării judecătoreşti – nu a fost atins până în prezent, întrucât soluţionarea laturii penale a cauzei s-a făcut prin parcurgerea procedurii simplificare a recunoaşterii vinovăţiei, care, prin excepţie, este lipsită de această etapă a unei judecăţi tipice.

În acest sens, este util de evocat textul art. 320¹ alin.1 din Codul de procedură penală: „Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală”.

În concluzie, instanţa de fond a apreciat că cererea de majorare este admisibilă.

2.În cauză, într-adevăr, doar Garda Financiară are calitate de parte responsabilă civilmente – derivând din calitatea sa de comitent faţă de prepusul sau, inculpatul, care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu decurgând din funcţia de conducător auto îndeplinită în interesul angajatorului (art. 1000 alin. 3 Cod civil).

Potrivit art. 24 alin.3 din Codul de procedură penală şi art. 1003 Cod Civil, în procesul penal comitentul parte responsabilă civilmente răspunde civil în solidar cu prepusul inculpat pentru pagubele cauzate terţilor în timpul exercitării funcţiei deţinute.

Pe de altă parte, A– societate cu care partea responsabilă civilmente a încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie (RCA), poliţa fiind valabilă la data producerii accidentului rutier, are în cauză poziţia distinctă a unui asigurător de răspundere civilă (astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii).

Potrivit art. 16¹ din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

Acordul la care se referă textul legal sus-citat presupune îndeplinirea simultană a două condiţii:

a) recunoaşterea (totală sau parţială) de către inculpat a pretenţiilor civile, acesta exprimându-şi, astfel, acordul de a fi obligat la plata de despăgubiri, în măsura recunoaşterii (conform art. art. 16¹ alin. 3 din Codul de procedură penală);

b) acordul exprimat de partea responsabilă civilmente privind suportarea plăţii despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul, în solidar cu acesta;

Instanţa de fond a apreciat, că nu se poate considera, că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească, în solidar, sumele solicitate cu acest titlu, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.

Astfel fiind, instanţa a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerat că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 16¹ Cod procedură penală.

Rezolvarea acestei chestiuni pe cale de încheiere premergătoare fondului s-a impus din considerente lesne de înţeles: în funcţie de modul de rezolvare a problemei, soluţionarea laturii civile a cauzei ar fi parcurs un traseu diferit, mai exact fără administrarea de alte probe în cazul în care instanţa ar fi constatat că poziţia părţii responsabile civilmente reprezintă un acord în sensul art. 16¹ Cod procedură penală şi, dimpotrivă, după procedura de drept comun, care presupune administrarea de probe în dovedirea pretenţiilor civile, în cazul în care ar fi considerat că acest acord nu este valabil.

3. Neîndeplinirea condiţiilor arătate la subpunctul precedent se răsfrânge şi asupra recunoaşterii în totalitate a pretenţiilor civile de către inculpat (conform declaraţiei din data de 16 martie 2011).

Astfel, din economia textului art.16¹ din Codul de procedură penală se desprinde ideea că în toate cazurile în care se pune problema soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor civile, atunci când în cauză există şi parte responsabilă civilmente este necesară pe de o parte participarea sa la încheierea tranzacţiei sau a acordului de mediere iar pe de altă parte exprimarea acordului privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile.

Concluzia se desprinde în urma interpretării gramaticale a textului citat, în care este folosită conjuncţia copulativă „şi” din enunţul „inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”, precum şi din prevederea posibilităţii de recunoaştere de către inculpat a pretenţiilor, condiţionată însă de acordul părţii responsabile civilmente.

În acest ultim sens, instanţa de fond a reamintit că, spre deosebire de termen, care afectează numai executarea, condiţia, ca modalitate a actului juridic, afectează însăşi existenţa actului – adică naşterea sau desfiinţarea lui, astfel că în caz de recunoaştere condiţionată, neîndeplinirea condiţiei (acordul părţii responsabile civilmente) atrage implicit nevalabilitatea actului juridic civil al recunoaşterii dreptului pretins de partea civilă (mai exact ineficacitatea actului de recunoaştere a pretenţiilor civile).

Soluţia este deopotrivă logică şi raţională, întrucât aşa cum s-a mai arătat în cele ce preced, în cazul în care, în limitele dreptului său de opţiune, partea civilă a solicitat în acelaşi proces penal despăgubiri atât de la inculpat cât şi de la partea responsabilă civilmente, operează de drept solidaritatea legală, conform art. 1003 Cod civil, pe care părţile nu o pot înlătura în nici un mod.

În aceste condiţii, fiecare din debitorii obligaţiei de plată a eventualelor despăgubiri – atât inculpatul cât şi partea responsabilă civilmente – aflaţi într-o poziţie identică în raportul juridic obligaţional (fiecare este ţinut pentru plata întregii sume, creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia) trebuie să aibă în mod egal libertatea de a dispune, astfel că în lipsa acordului unuia, recunoaşterea este inopozabilă celuilalt, or tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut expres că ambele părţi trebuie să-şi exprime acordul în privinţa recunoaşterii, anterior soluţionării litigiului dedus judecăţii.

Într-adevăr, s-ar putea susţine că acest mod de a privi lucrurile se îndepărtează de unul din principiile fundamentale ale dreptului civil şi anume principiul disponibilităţii care cuprinde, printre altele, dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de dreptul său, inclusiv prin recunoaşterea dreptului (pretenţiilor) altei părţi, prin încheierea unei tranzacţii, etc., dacă nu sunt nesocotite normele imperative de procedură sau interesul public.

Astfel fiind, fiind liber să decidă cu privire la bunurile sale, inculpatul ar avea dreptul de a achiesa la pretenţiile părţii civile, fără a mai cere acordul altei persoane.

Art. 16¹ alin. (3) din Codul de procedură penală prevede, însă, că „în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii.”

Dacă s-ar accepta teza conform căreia inculpatul poate recunoaşte pretenţiile civile şi fără acordul părţii responsabile civilmente sau cu acordul formal al acesteia, neproducător, însă, de efecte juridice, deoarece a fost dat de parte fără intenţia de a se obliga, atunci, potrivit cererii părţii civile (care a solicitat aplicarea prevederilor privind răspunderea solidară) şi în virtutea art. 1003 Cod civil, instanţa ar lua act de recunoaşterea făcută de inculpat i-ar obliga în solidar pe inculpat şi partea responsabilă civilmente, deşi aceasta din urmă nu a înţeles să se oblige la plata de despăgubiri.

Această interpretare nu a fost primită de instanţa de fond, întrucât este contrară legii (civile) la care face referire art. 16¹ din Codul de procedură penală, lipsind una din condiţiile esenţiale de valabilitate a convenţiilor şi anume „consimţământul valabil al părţii ce se obligă” (art. 948 Cod civil).

În ipoteza în care partea civilă preferă să obţină despăgubiri de la inculpat potrivit declaraţiei acestuia de recunoaştere a pretenţiilor, poate să renunţe la cererea de obligarea şi a părţii responsabile civilmente, în solidar cu inculpatul, la plata aceloraşi despăgubiri, urmând ca instanţa să ia act de această renunţare şi să oblige pe inculpat la plata de despăgubiri în măsura recunoaşterii făcute de acesta, întrucât în acest caz nu mai necesar acordul părţii responsabile civilmente (aceasta fiind scoasă din proces), principiul disponibilităţii redevenind pe deplin aplicabil.

În cauză, însă, instanţa a obligat la despăgubiri nu în măsura recunoaşterii făcute de inculpat – care este ineficientă în cauză – ci în măsura dovedirii pretenţiilor civile, cu luarea în considerare a principiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.74/R din 27 ianuarie 2012, in complet majoritar, a admis recursul declarat de partea responsabilă civilmente Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Garda Financiară, a casat în parte şi rejudecând, a inlăturat din sentinţă obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Au fost respinse, ca nefondate, recursurile partilor civile C si M si al asiguratorului de raspundere civila A.

Opinia majoritara se intemeiaza pe urmatoarele argumente:

Criticile care au fundamentat nemulţumirea părţii responsabile civilmente vizau, în esenţă, faptul că în acest proces singurul care ar trebui să suporte despăgubirile este asigurătorul de răspundere civilă, în baza contractului de asigurare şi a calităţii sale de garant.

Calitatea ANAF este aceea de parte responsabilă civilmente, şi derivă din raportul de prepuşenie existent între aceasta şi inculpat, iar răspunderea civilă solidară se întemeiază în cazul său pe ideea de culpă în alegere, pentru că cel care se foloseşte de avantajele activităţii unei persoane, trebuie în aceeaşi măsură să-şi asume şi consecinţele negative ale acestei activităţi.

Solidaritatea reprezintă, însă, o garanţie veritabilă pentru victima accidentului, ce are posibilitatea, în acest cadru, să solicite repararea integrală a prejudiciului de la oricare dintre debitorii solidari.

Totuşi, hotărârea primei instanţe este criticabilă, sub aspectul faptului că obligă ANAF, prin Garda Financiară, să plătească statului cheltuieli judiciare.

Cum în faţa instanţelor de judecată statul este reprezentat de ANAF, ar fi, prin urmare, inacceptabil să-şi plătească sieşi cheltuieli de judecată, operând, prin urmare, o confuziune între calităţile de debitor şi creditor în aceeaşi cauză, ceea ce în opinia curţii este inacceptabil, perspectivă în raport cu care recursul ANAF este întemeiat.

Totodată, curtea apreciază neîntemeiate recursurile părţilor civile şi asigurătorului de răspundere civilă, ţinând seama de următoarele argumente:

2.In ce priveşte recursul părţii civile M, curtea reţine din declaraţia dată de inculpat în şedinţa din 16 martie 2011, că acesta a fost de acord să acopere prejudiciile cauzate Spitalului J, recunoscând în totalitate pretenţiile tuturor părţilor civile.

Se observă, aşadar, o deosebire sensibilă de nuanţă în termenii declaraţiei, iar în ceea ce privesc pretenţiile părţilor civile, este evident că inculpatul doar le-a recunoscut, ceea ce în nici un caz nu echivalează cu disponibilitatea la plată.

Este, în opinia curţii, evident că recunoaşterea unei sume de bani nu echivalează cu dorinţa de a o plăti, iar atunci când inculpatul s-a manifestat în această manieră, cu doar o propoziţie mai sus, a precizat expres, spunând că este de acord să acopere prejudiciile unităţilor sanitare.

Prima instanţă a sesizat în mod corect distincţia, neînsuşindu-şi punctul de vedere al părţii civile din această perspectivă, astfel că nu se poate pune problema încălcării disponibilităţii care, în substanţă, nici măcar nu a existat.
Opinia separata a fost exprimata în sensul admiterii recursurilor declarate de părţile civile, partea responsabilă civilmente şi al asigurătorului, sub aspectul înlăturării obligării inculpatului şi al părţii responsabile civilmente în solidar cu asigurătorul la plata despăgubirilor materiale şi morale către părţile civile şi obligarea asigurătorului la plata acestor despăgubiri.