Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6).

743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă.

744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23).

745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare¹²⁰².

746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii.

747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9

„Cred...

Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui.

749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”¹²⁰³. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”¹²⁰⁴.

750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa¹²⁰⁵.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii

751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului¹²⁰⁶, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt¹²⁰⁷. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica.

752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică¹²⁰⁸, dar şi comunitatea locală¹²⁰⁹ sau întreaga comunitate universală a credincioşilor¹²¹⁰. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos.
Simboluri ale Bisericii

753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament¹²¹¹, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor¹²¹², care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi nuntă”¹²¹³.

754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”¹²¹⁴. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi¹²¹⁵ şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor¹²¹⁶, care şi-a dat viaţa pentru oile sale¹²¹⁷.

755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu¹²¹⁸. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni¹²¹⁹. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă¹²²⁰. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic¹²²¹.

756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu¹²²². Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară¹²²³. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli¹²²⁴ şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu¹²²⁵, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh¹²²⁶, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual¹²²⁷. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2).

757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26)¹²²⁸; ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată¹²²⁹, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)¹²³⁰ ».

II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii
758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie.
Un plan născut în inima Tatălui

759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”¹²³¹.

Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii
760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi¹²³². Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate¹²³³ şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii:

După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică¹²³⁴.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ
761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)¹²³⁵.

762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare¹²³⁶. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu¹²³⁷. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor¹²³⁸. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată¹²³⁹. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic¹²⁴⁰. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”¹²⁴¹.

Biserica ─ instituită de Cristos Isus
763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”¹²⁴² sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”¹²⁴³. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”¹²⁴⁴.

764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”¹²⁴⁵. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia¹²⁴⁶». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în jurul său şi al căror păstor este El însuşi¹²⁴⁷. Ei sunt adevărata familie a lui Isus¹²⁴⁸. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie¹²⁴⁹.

765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor¹²⁵⁰. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel¹²⁵¹, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim¹²⁵². Cei Doisprezece¹²⁵³ şi ceilalţi ucenici¹²⁵⁴ participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui¹²⁵⁵. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica.

766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”¹²⁵⁶. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”¹²⁵⁷. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce¹²⁵⁸.

Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt
767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica”¹²⁵⁹. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”¹²⁶⁰. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a face în ele ucenici¹²⁶¹.

768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”¹²⁶². „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”¹²⁶³.

Biserica ─ împlinită în glorie
769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească”¹²⁶⁴, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”¹²⁶⁵. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul¹²⁶⁶, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”¹²⁶⁷. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”¹²⁶⁸.
III. Misterul Bisericii

770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”¹²⁶⁹ poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină.

Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală
771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos;

─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală;

─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”.

Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintr-un element uman şi un element divin”¹²⁷⁰:
Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem¹²⁷¹.

O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească¹²⁷².

Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu
772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire¹²⁷³, Biserica devine, la rândul ei, mister¹²⁷⁴. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27).

773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece¹²⁷⁵. „Structura sa este cu totul rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”¹²⁷⁶. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”¹²⁷⁷.

Biserica ─ sacrament universal al mântuirii
774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos”¹²⁷⁸. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”.

775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”¹²⁷⁹. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină.

776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”¹²⁸⁰, „sacramentul universal al mântuirii”¹²⁸¹, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om”¹²⁸². Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”¹²⁸³, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”¹²⁸⁴.
PE SCURT
777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos.

778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ¹²⁸⁵.

779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta.

780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu,

Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu

781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”¹²⁸⁶.

Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu
782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei:

─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9).

─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez.

─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”.

─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”.

─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit”¹²⁸⁷. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt¹²⁸⁸.

─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii¹²⁸⁹. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”.

─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”¹²⁹⁰.

Un popor preoţesc, profetic şi regesc

783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele¹²⁹¹.

784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Într-adevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”¹²⁹².

785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”¹²⁹³ şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi.

786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa¹²⁹⁴. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji”¹²⁹⁵, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind”¹²⁹⁶. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos.

Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?¹²⁹⁷