Secţiunea îNTÎI



Yüklə 6,06 Mb.
səhifə22/66
tarix28.07.2018
ölçüsü6,06 Mb.
#60840
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   66

PE SCURT
1110 În liturgia Bisericii, Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii, cu care ne-a binecuvântat în Fiul său, pentru a ne dărui Duhul înfierii.

1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală, pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt; pentru că Trupul său, care este Biserica, e, într-un fel, sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii; pentru că, prin acţiunile ei liturgice, Biserica peregrină ia parte de pe acum, ca într-o pregustare, la liturgia cerească.

1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos; de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării; de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică.

ARTICOLUL 2



Misterul pascal

în sacramentele Bisericii
1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul, Confirmarea sau Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria1762. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea, iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua.

I. Sacramentele lui Cristos

1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi, tradiţiile apostolice (...) şi gândul unanim al Părinţilor”, mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763.

1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. Ele anticipau puterea misterului său pascal. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El, prin intermediul slujitorilor Bisericii sale, împărtăşeşte acum în sacramente, căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764.

1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765, cel pururi viu şi dătător de viaţă, acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui, care este Biserica, sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ.


II. Sacramentele Bisericii

1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16, 13), Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”, aşa cum a făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei, ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. Astfel, Biserica a ajuns, de-a lungul veacurilor, să discearnă că, printre celebrările liturgice, există şapte care sunt, în sensul propriu al cuvântului, sacramente instituite de Domnul.

1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. Şi sunt „pentru Biserică”; sunt „sacramentele care fac Biserica”1767, fiindcă manifestă şi comunică oamenilor, mai ales în Euharistie, misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire, Unul în trei Persoane.

1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul, „ca o unică persoană mistică”1768, Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”, «structurată Organic”1769: prin Botez şi prin Mir, Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia; pe de altă parte, anumiţi credincioşi, „pecetluiţi cu caracterul preoţesc, sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770.

1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. Ea garantează că, în sacramente, Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi, prin ei, urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. Astfel, preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi, prin ei, de ceea ce a spus şi a făcut Cristos, izvorul şi temeiul sacramentelor.

1121 Trei sacramente - Botezul, Mirul şi Preoţia - conferă, pe lângă har, un caracter sacramental, o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. Această configurare lui Cristos şi Bisericii, pe care o realizează Duhul Sfânt, este de neşters1773, rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har, ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată.


III. Sacramentele credinţei
1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24, 47). „Faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Misiunea de a boteza, deci misiunea sacramentală, e inclusă în misiunea de a evangheliza, pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă, care e consimţire la acest Cuvânt:

Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. (...) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinţei, iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774.

1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni, să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o şi nutresc, o întăresc şi o exprimă; de aceea, sunt numite sacramente ale credinţei1775.

1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului, care e invitat să adere la ea. Când Biserica celebrează sacramentele, ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. De aici, vechiul adagiu: Lex orandi, lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi, după Prosper de Aquitania1776 [sec. al V-lea]). Legea rugăciunii e legea credinţei, Biserica crede aşa cum se roagă. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777.

1125 De aceea, nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac, ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei.

1126 Pe de altă parte, întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică, lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778.

IV. Sacramentele mântuirii
1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă, sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează, El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său, care, în epicleza fiecărui sacrament, îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. După cum focul transformă în sine tot ce atinge, Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale.

1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”), adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos, săvârşită o dată pentru totdeauna. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte, ci de puterea lui Dumnezeu”1781. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii, puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. Totuşi, roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte.

1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc, conformându-i Fiului lui Dumnezeu. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi, unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut, Mântuitorul.
V. Sacramentele vieţii veşnice

1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11, 26; 15, 28). Încă din perioada apostolică, liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16, 22.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (...) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). În sacramentele lui Cristos, Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale, ea participă deja la viaţa veşnică, totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, Isus Cristos” (Tit 2, 13). „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (...) Vino, Doamne Isuse!»” (Ap 22, 17. 20)

Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent, şi anume pătimirea lui Cristos; e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos, şi anume harul; e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784.
PE SCURT
1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute.

1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi.

1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. Atunci, sacramentele întăresc şi exprimă credinţa.

1134 Rodul vieţii sacramentale e, în acelaşi timp, personal şi eclezial. Pe de o parte, acest rod este, în fiecare credincios, viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus; pe de altă parte, el constituie, pentru Biserică, o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie.



CAPITOLUL AL DOILEA

Celebrarea sacramentală

a misterului pascal

1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. Va fi vorba aşadar, în acest capitol, de celebrarea sacramentelor Bisericii. Vom vedea ceea ce, în diversitatea tradiţiilor liturgice, este comun celebrării celor şapte sacramente; ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii pe această temă:

─ Cine celebrează?

─ Cum se celebrează?

─ Când se celebrează?

─ Unde se celebrează?



ARTICOLUL 1

A celebra liturgia Bisericii



I. Cine celebrează?
1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească, acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare.
Celebranţii liturgiei cereşti
1137 Apocalipsul Sfântului Ioan, citit în liturgia Bisericii, ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva... şezând” (Ap 4, 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6, 1)1785. Apoi Mielul, „înjunghiat, stând în picioare” (Ap 5, 6)1786: Cristos răstignit şi înviat, unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787, acelaşi „care aduce şi care se aduce, care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. În sfârşit, „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22, 1), unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789.
1138 Adunaţi laolaltă în Cristos, participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790, întreaga creaţie (cele patru Fiinţe), slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni), noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791), mai ales martirii „ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6, 9-11), şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792, Mireasa Mielului1793); în sfârşit, „o mulţime mare, pe care n-o putea număra nimeni, din toate neamurile şi seminţiile, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9).
1139 La această liturgie veşnică, Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente.
Celebranţii liturgiei sacramentale
1140 Întreaga Comunitate, Trupul lui Cristos unit cu Capul său, celebrează. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unităţii», adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. De aceea, ele aparţin întregului Trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui, dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după diversitatea stărilor, a îndatoririlor şi a participării efective”1794. De aceea, „ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii a fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor, să fie educată la toţi convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795.
1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi, care, „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt, sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale”1796. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos, unicul Preot, de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797:

Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice, care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, „seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt, popor răscumpărat” (1 Pt 2, 9)1798, constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799.


1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12, 4). Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu, în şi prin Biserică, la o slujire deosebită a comunităţii.

Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei, prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie, slujirea episcopului şi, în comuniune cu el, aceea a preoţilor şi a diaconilor, este ilustrată, în primul rând, în prezidarea Euharistiei.


1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor, există şi alte slujiri deosebite, neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi, potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii, lectorii, comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801.
1144 Astfel, în celebrarea sacramentelor, întreaga adunare „împlineşte liturgia”, fiecare potrivit funcţiei sale, dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. „În celebrările liturgice, fiecare, atât preoţii, cât şi credincioşii, îndeplinindu-şi oficiul propriu, va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802.
II. Cum se celebrează?
Semne şi simboluri
1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii, semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană, se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos.
1146 Semne din lumea oamenilor. În viaţa umană, semnele şi simbolurile ocupă un loc important. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală, omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj, prin gesturi, prin acţiuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu.
1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. Lumea materială se înfăţişează inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. Lumina şi noaptea, vântul şi focul, apa şi pământul, pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu, simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui.
1148 În calitate de creaturi, aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu, care îi sfinţeşte pe oameni, şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. La fel, şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge, a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său.
1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie, adesea în chip impresionant, despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Liturgia Bisericii presupune, înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane, conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creaţii în Isus Cristos.
1150 Semne ale Legământului. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice, care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale, ci semne ale Legământului, simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia, ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor, impunerea mâinilor, jertfele şi, mai ales, Paştele. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ.
1151 Semne asumate de Cristos. În predica sa, Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ, îndeosebi Exodului şi Paştelui1806, căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi.
1152 Semne sacramentale. De la Rusalii, Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. Sacramentele Bisericii nu anulează, ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. Mai mult, ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ, semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos, prefigurează şi prevestesc gloria cerului.
Cuvinte şi acţiuni
1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos şi în Duhul Sfânt, iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog, prin acţiuni şi cuvinte. Desigur, acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj, însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni, pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, răspunsul de credinţă al poporului său.
1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon/pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles, omilia preotului, care continuă proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamaţii, psalmi de meditaţie, litanii, mărturisire de credinţă).
1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură, cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei; prin sacramente, El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit.
Cântul şi muzica
1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei, mai ales pentru faptul că, unit cu cuvintele, cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi, acompaniate adesea de instrumente muzicale, sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi, în imnuri şi în cântări duhovniceşti, cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5, 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809.
1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810, după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811.

Cât am plâns ascultând imnurile, cântările, suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea, picurând adevărul în inima mea. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz, însă îmi făceau bine1812.

1158 Armonia semnelor (cânt, muzică, cuvinte, acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu, care celebrează1813. De aceea, „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât, în devoţiuni, ca şi în acţiunile liturgice înseşi”, după normele Bisericii, „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică, ba, mai mult, să fie luate, de preferinţă, din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815.
Imaginile sfinte
1159 Imaginea sacră, Icoana liturgică, îl reprezintă, în principal, pe Cristos. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins; Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor:

Altădată, Dumnezeu, care nu are nici trup, nici chip, nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. Însă acum, de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii, îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. (...) Cu faţa descoperită, noi contemplăm slava Domnului1816.


1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc:

Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă, noi păstrăm toate tradiţiile - scrise sau nescrise - ale Bisericii, care ne-au fost transmise neschimbate. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor, în concordanţă cu predicarea mesajului evanghelic, exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate, şi nu în aparenţă; acest lucru ne este şi nouă de folos, căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au, fără îndoială, o semnificaţie reciprocă1817.


1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel, şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Ele îl simbolizează, de fapt, pe Cristos care este preamărit în ei. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12, 1), care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim, mai ales, în celebrarea sacramentală. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul, creat „după chipul lui Dumnezeu”, transfigurat, în sfârşit, „după asemănarea lui”1818, precum şi îngerii, şi ei „recapitulaţi” în Cristos:

Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice, despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea, afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini, ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă, executate fie în mozaic, fie în alt mod adecvat, trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiectele şi veşmintele sacre, pe pereţi şi pe tablouri, în case şi pe străzi, precum şi imaginea Domnului Isus Cristos, Dumnezeu şi Mântuitor, cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819.


1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. Contemplarea sfintelor icoane, unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice, face parte din armonia semnelor celebrării, astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor.

Yüklə 6,06 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin