Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
2247 „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Dt 5, 16; Mc 7, 10).

2248 Conform poruncii a patra, Dumnezeu a voit ca după El să-i cinstim pe părinţii noştri şi pe cei pe care El i-a învestit cu autoritate, pentru binele nostru.

2249 Comunitatea conjugală este întemeiată pe legământul şi consimţământul soţilor. Căsătoria şi familia sunt rânduite spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor.

2250 „Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”²⁸¹⁸.

2251 Copiii datorează părinţilor lor respect, recunoştinţă, ascultare dreaptă şi ajutor. Respectul filial favorizează armonia întregii vieţi familiale.

2252 Părinţii sunt cei dintâi răspunzători de educaţia copiilor lor la credinţă, la rugăciune şi în toate virtuţile. Ei au datoria să facă tot posibilul să se îngrijească de trebuinţele fizice şi spirituale ale copiilor lor.

2253 Părinţii trebuie să respecte şi să favorizeze vocaţia copiilor lor. Ei îşi vor aminti şi îi vor învăţa că cea dintâi chemare a creştinului este să-l urmeze pe Isus.

2254 Autorităţile publice sunt obligate să respecte drepturile fundamentale ale persoanei umane şi condiţiile de exercitare a libertăţii ei.

2255 Datoria cetăţenilor este să lucreze împreună cu puterea civilă la edificarea societăţii în spirit de adevăr, de dreptate, de solidaritate şi de libertate.

2256 Cetăţeanul este obligat în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29).

2257 Orice societate îşi inspiră judecăţile şi conduita dintr-o viziune asupra omului şi a scopului lui. Fără luminile Evangheliei despre Dumnezeu şi despre om, societăţile devin cu uşurinţă totalitare.

ARTICOLUL 5

Porunca a cincea

Să nu ucizi (Ex 20, 13).

Aţi auzit că s-a spus celor de demult: „Să nu ucizi; iar cine va ucide va da seamă în faţa judecăţii”. Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va da seamă în faţa judecăţii (Mt 5, 21-22).

2258 „Viaţa umană este sacră, pentru că, încă de la originea sa, ea comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie deosebită cu Creatorul, unica sa finalitate. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei: în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să nimicească direct o fiinţă umană nevinovată”²⁸¹⁹.

I. Respectul pentru viaţa umană
Mărturia Istoriei Sacre

2259 Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain²⁸²⁰, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezenţa în om a mâniei şi a lăcomiei, consecinţe ale păcatului originar. Omul a devenit duşmanul semenului său. Dumnezeu arată ticăloşia acestui fratricid: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Acum, dar, blestemat să fii de pământul care şi-a deschis gura ca să ia din mâna ta sângele fratelui tău” (Gen 4, 10-11).

2260 Legământul lui Dumnezeu cu omenirea este ţesut din frecventa reamintire a darului divin al vieţii umane şi a violenţei ucigătoare a omului:

Voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voi. (...) Cine varsă sânge de om, sângele său va fi vărsat de om. Căci după chipul lui Dumnezeu a fost făcut omul (Gen 9, 5-6).

Vechiul Testament a considerat întotdeauna sângele ca un semn sacru al vieţii²⁸²¹. Această învăţătură este necesară în toate timpurile.

2261 Scriptura precizează interdicţia poruncii a cincea: „Să nu-l ucizi pe cel nevinovat, nici pe cel drept” (Ex 23, 7). Uciderea voită a unui nevinovat contravine grav demnităţii fiinţei umane, „regulii de aur” şi sfinţeniei Creatorului. Legea care o interzice este universal valabilă: ea îi obligă pe toţi şi pe fiecare, întotdeauna şi oriunde.

2262 În Cuvântarea de pe munte, Domnul reaminteşte porunca: „Să nu ucizi” (Mt 5, 21) şi adaugă la ea interzicerea mâniei, a urii şi a răzbunării. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului său să întoarcă şi celălalt obraz²⁸²², să-şi iubească duşmanii²⁸²³. El însuşi nu s-a apărat şi i-a spus lui Petru să-şi pună sabia în teacă²⁸²⁴.

Legitima apărare
2263 Legitima apărare a persoanelor şi a societăţilor nu constituie o excepţie la interdicţia de a ucide un nevinovat, ceea ce este omucidere voită. „Acţiunea de apărare atrage un efect dublu: unul este păstrarea propriei vieţi, iar celălalt, moartea agresorului. (...) Numai primul este voit; celălalt, nu”²⁸²⁵.

2264 Iubirea faţă de sine rămâne un principiu fundamental al moralităţii. Deci este legitim a-ţi face respectat propriul drept la viaţă. Cine îşi apără viaţa nu se face vinovat de omucidere, chiar dacă este constrâns să-i dea agresorului său o lovitură mortală:

Dacă pentru apărare se exercită o violenţă mai mare decât e nevoie, aceasta va fi ilicită. Dar dacă se respinge violenţa cu măsură, aceasta va fi licită. (...) Şi nu este necesar pentru mântuire să se omită acest act de apărare măsurată pentru a evita uciderea celuilalt; căci avem obligaţia de a veghea mai mult la propria viaţă decât la a altuia²⁸²⁶.

2265 Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligaţie gravă, pentru cel răspunzător de viaţa altuia, de binele comun al familiei sau al comunităţii civile.

2266 Apărarea binelui comun al societăţii cere punerea agresorului în imposibilitatea de a face rău. Din acest motiv, învăţătura tradiţională a Bisericii a recunoscut temeiul dreptului şi îndatoririi autorităţii publice legitime de a aplica pedepse potrivit gravităţii delictului, fără a exclude, în cazuri de gravitate extremă, pedeapsa cu moartea. Din motive analoge, deţinătorii autorităţii au dreptul să-i respingă cu armele pe agresorii comunităţii civile pe care o au în grijă.

Pedeapsa are ca prim efect compensarea dezordinii introduse de greşeală. Când această pedeapsă este acceptată de bunăvoie de vinovat, ea are valoare de ispăşire. În plus, pedeapsa are ca efect apărarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor. În sfârşit, pedeapsa are o valoare tămăduitoare: în măsura posibilului, ea trebuie să contribuie la îndreptarea vinovatului²⁸²⁷.

2267 Dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieţilor umane împotriva agresorului şi pentru protejarea ordinii publice şi a siguranţei persoanelor, autorităţile se vor mărgini la acestea, pentru că ele corespund mai bine condiţiilor concrete ale binelui comun şi sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane.

Omuciderea voluntară
2268 Porunca a cincea interzice omuciderea directă şi voluntară, ca fiind păcat grav. Ucigaşul şi cei care cooperează de bunăvoie la ucidere săvârşesc un păcat care strigă la cer după răzbunare²⁸²⁸.

Infanticidul²⁸²⁹, fratricidul, patricidul şi uciderea soţului/soţiei sunt crime deosebit de grave din cauza legăturilor naturale pe care le distrug. Preocupările pentru eugenie sau pentru igiena publică nu pot justifica nici o omucidere, chiar poruncită de puterea publică.

2269 Porunca a cincea interzice orice acţiune cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Legea morală opreşte expunerea cuiva la un risc mortal fără motiv grav, ca şi refuzul de a da asistenţă unei persoane în pericol.

Tolerarea din partea societăţii umane a foametei ucigătoare fără strădania de a aduce remedii este o nedreptate scandaloasă şi o greşeală gravă. Traficanţii, ale căror practici mercantile şi de camătă provoacă înfometarea şi moartea fraţilor lor, săvârşesc indirect o omucidere care le este imputabilă²⁸³⁰.

Omuciderea involuntară nu este imputabilă din punct de vedere moral. Dar nu este lipsit de vinovăţie gravă cel care, fără motive proporţionate, a acţionat astfel încât a cauzat moartea, chiar fără intenţia de a o produce.
Avortul
2270 Viaţa umană trebuie să fie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenţei sale, fiinţei omeneşti trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei fiinţe nevinovate la viaţă²⁸³¹.

Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din sânul mamei te-am sfinţit (Ier 1, 5)²⁸³².

Nu-ţi erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului (Ps 139, 15).

2271 Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă. Avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, contravine grav legii morale:

Să nu ucizi fătul prin avort şi să nu-l dai pieirii pe nou-născut²⁸³³.

Dumnezeu, Stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie să fie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase²⁸³⁴.

2272 Cooperarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane. „Cine săvârşeşte un avort, dacă se ajunge la efectul dorit, îşi atrage excomunicarea latae senentiae”²⁸³⁵, „prin însuşi faptul comiterii delictului”²⁸³⁶ şi în condiţiile prevăzute de Drept²⁸³⁷. Biserica nu intenţionează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidenţă gravitatea crimei săvârşite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi.

2273 Dreptul inalienabil la viaţă al oricărui individ uman nevinovat este un element constitutiv al societăţii civile şi al legislaţiei ei:

„Drepturile inalienabile ale persoanei va trebui să fie recunoscute şi respectate de societatea civilă şi de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinţi, şi nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societăţii şi a statului; ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care ea îşi are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, trebuie să fie numit dreptul la viaţă şi la integritate fizică al oricărei fiinţe umane de la concepere şi până la moarte”²⁸³⁸.

„În momentul în care o lege pozitivă privează o categorie de fiinţe umane de protecţia pe care legislaţia civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în faţa legii. Când statul nu-şi pune puterea în slujba drepturilor fiecărui cetăţean, şi îndeosebi ale celor mai slabi, însuşi fundamentul unui stat de drept este ameninţat. (...) Ca o consecinţă a respectului şi protecţiei care trebuie să fie asigurate copilului încă din momentul conceperii lui, legea va trebui să prevadă sancţiuni penale pentru orice violare deliberată a drepturilor lui”²⁸³⁹.

2274 Deoarece trebuie tratat ca o persoană încă de la concepere, embrionul va trebui să fie apărat în integritatea sa, îngrijit şi vindecat, în măsura posibilului, ca orice altă fiinţă umană.

Diagnosticul prenatal este licit din punct de vedere moral „dacă respectă viaţa şi integritatea embrionului şi a fetusului uman şi dacă este orientat spre ocrotirea lui sau spre vindecarea lui individuală. (...) Dar este în opoziţie gravă cu legea morală când prevede, în funcţie de rezultate, eventualitatea provocării unui avort. Un diagnostic nu poate fi echivalentul unei condamnări la moarte”²⁸⁴⁰.

2275 „Trebuie să fie considerate ca licite intervenţiile asupra embrionului uman, cu condiţia ca ele să respecte viaţa şi integritatea embrionului şi să nu prezinte pentru el riscuri disproporţionate, ci să urmărească vindecarea lui, ameliorarea stării lui de sănătate sau supravieţuirea lui individuală”²⁸⁴¹.

„Este imoral să se producă embrioni umani destinaţi să fie exploataţi ca «material biologic» disponibil”²⁸⁴².

„Anumite tentative de intervenţie asupra patrimoniului cromozomic sau genetic nu sunt terapeutice, ci au drept scop producerea de fiinţe umane selecţionate după sex sau după alte calităţi prestabilite. Aceste manipulări sunt contrare demnităţii personale a fiinţei umane, integrităţii şi identităţii sale” unice, nerepetabile²⁸⁴³.

Euthanasia
2276 Cei a căror viaţă e diminuată sau slăbită necesită un respect deosebit. Persoanele bolnave sau handicapate trebuie să fie susţinute ca să ducă o viaţă pe cât posibil normală.

2277 Oricare ar fi motivele şi mijloacele, euthanasia directă constă în a pune capăt vieţii persoanelor handicapate, bolnave sau muribunde. Ea este inadmisibilă din punct de vedere moral.

Astfel, o acţiune sau o omisiune care, prin sine sau în intenţie, provoacă moartea în scopul de a suprima durerea este o ucidere ce contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei. Eroarea de judecată în care se poate cădea cu bună-credinţă nu schimbă natura acestui act ucigaş, care întotdeauna trebuie să fie condamnat şi exclus.

2278 Suspendarea unor proceduri medicale costisitoare, riscante, extraordinare sau disproporţionate faţă de rezultatele aşteptate poate fi legitimă. E vorba de refuzarea „încăpăţânării terapeutice”. În acest fel, nu se doreşte moartea; se acceptă faptul că nu poate fi împiedicată. Hotărârile trebuie să fie luate de pacient, dacă are competenţa şi capacitatea, sau dacă nu, de cei care au dreptul legal, respectând întotdeauna voinţa rezonabilă şi interesele legitime ale pacientului.

2279 Chiar dacă moartea este considerată iminentă, îngrijirea datorată în mod obişnuit unei persoane bolnave nu poate fi întreruptă în mod legitim. Folosirea analgezicelor pentru uşurarea suferinţelor muribundului, chiar cu riscul de a-i scurta zilele, poate fi, din punct de vedere moral, conformă cu demnitatea umană, dacă moartea nu este voită nici ca finalitate, nici ca mijloc, ci doar prevăzută şi tolerată ca inevitabilă. Îngrijirile paleative constituie o formă privilegiată a carităţii dezinteresate. Din acest motiv, ele trebuie să fie încurajate.
Sinuciderea
2280 Fiecare este răspunzător de viaţa sa în faţa lui Dumnezeu, care i-a dat-o. El este cel care rămâne Stăpânul ei suveran. Noi suntem obligaţi să o primim cu recunoştinţă şi să o apărăm pentru cinstea lui şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Suntem administratorii, şi nu proprietarii vieţii pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Nu noi dispunem de ea.

2281 Sinuciderea contrazice înclinaţia naturală a fiinţei umane de a-şi păzi şi perpetua viaţa. Contravine grav dreptei iubiri de sine. Încalcă în egală măsură şi iubirea faţă de aproapele, fiindcă rupe în mod nedrept legăturile de solidaritate cu societatea familială, naţională şi umană, faţă de care rămânem obligaţi. Sinuciderea este contrară iubirii Dumnezeului cel viu.

2282 Dacă este săvârşită cu intenţia de a da exemplu, în special pentru tineri, sinuciderea se încarcă şi cu gravitatea scandalului. Cooperarea voluntară la sinucidere contravine legii morale.

Tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferinţă sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigaşului.

2283 Nu trebuie să ne pierdem speranţa în mântuirea veşnică a persoanelor care şi-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaşte, prilejul unei căinţe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viaţă.
II. Respectul pentru demnitatea persoanelor
Respectul faţă de sufletul altuia: scandalul
2284 Scandalul este atitudinea sau comportamentul care îl determină pe altul să săvârşească răul. Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său. El loveşte în virtute şi în dreptate: îl poate duce pe fratele său la moartea spirituală. Scandalul constituie o greşeală gravă, dacă cel care îl provoacă prin acţiune sau omisiune îl duce deliberat pe altul la o greşeală gravă.

2285 Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită ca urmare a autorităţii celor care îl cauzează sau a slăbiciunii celor care îl suportă. El i-a inspirat Domnului nostru acest blestem: „Cine scandalizează fie şi pe unul singur dintre aceştia mici (...) mai bine ar fi pentru el să i se atârne o piatră de gât şi să fie aruncat în mare” (Mt 18, 6)²⁸⁴⁴. Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Isus îl reproşează cărturarilor şi fariseilor: îi compară cu nişte lupi deghizaţi în miei²⁸⁴⁵.

2286 Pot provoca scandal şi legea sau instituţiile, moda sau opinia publică. Astfel, se fac vinovaţi de scandal cei care instituie legi sau structuri sociale ce duc la degradarea moravurilor şi la coruperea vieţii religioase sau la „condiţii sociale care, voit sau nu, fac anevoioasă şi practic imposibilă o conduită creştină conformă cu poruncile”²⁸⁴⁶. Se poate spune acelaşi lucru despre conducătorii de întreprinderi, care dau regulamente ce incită la fraudă, despre profesorii care „îşi exasperează” elevii²⁸⁴⁷ sau de cei care, manipulând opinia publică, o abat de la valorile morale.

2287 Cel care îşi foloseşte puterile de care dispune astfel încât să împingă la fapte rele se face vinovat de scandal şi răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect. „Este cu neputinţă să nu vină scandalurile, dar vai de cel prin care vin” (Lc 17, 1).

Respectul pentru sănătate
2288 Viaţa şi sănătatea fizică sunt bunuri preţioase, încredinţate de Dumnezeu. Trebuie să avem grijă de ele în mod rezonabil, ţinând cont de trebuinţele altora şi de binele comun.

Grija pentru sănătatea cetăţenilor pretinde ajutorul societăţii ca să se asigure condiţii de existenţă care să permită creşterea şi ajungerea la maturitate: hrană şi îmbrăcăminte, condiţii de locuit, îngrijirea sănătăţii, învăţământ de bază, locuri de muncă, asistenţă socială.

2289 Dacă morala cheamă la respectul pentru viaţa trupului, ea nu face totuşi din aceasta o valoare absolută. Ea se ridică împotriva unei concepţii neo-păgâne, care tinde să promoveze cultul trupului, să-i sacrifice totul, să idolatrizeze perfecţiunea fizică şi reuşita sportivă. Prin alegerea discriminatorie pe care o face între puternici şi slabi, o asemenea concepţie poate duce la pervertirea relaţiilor umane.

2290 Virtutea cumpătării dispune la evitarea oricărui fel de exces: abuzul de mâncare, de alcool, de tutun şi de medicamente. Cei care, în stare de ebrietate sau din patima vitezei, pun în pericol siguranţa altora şi a lor proprie pe şosele, pe mare sau în aer, se fac vinovaţi în mod grav.

2291 Folosirea drogurilor aduce daune foarte grave sănătăţii şi vieţii umane. În afara indicaţiilor strict terapeutice, constituie o greşeală gravă. Producerea clandestină şi traficul de droguri sunt practici scandaloase; ele sunt o cooperare directă, prin incitare, la practici care contravin în mod grav legii morale.

Respectul faţă de persoană şi cercetarea ştiinţifică
2292 Experimentele ştiinţifice, medicale sau psihologice asupra persoanelor sau a grupurilor umane pot contribui la vindecarea bolnavilor şi la îmbunătăţirea sănătăţii publice.

2293 Cercetarea ştiinţifică fundamentală, precum şi cercetarea aplicată constituie o expresie semnificativă a dominaţiei omului asupra creaţiei. Ştiinţa şi tehnica sunt resurse preţioase când sunt puse în serviciul omului şi îi promovează dezvoltarea integrală în folosul tuturor; totuşi, ele nu pot indica singure sensul existenţei şi al progresului uman. Ştiinţa şi tehnica sunt rânduite pentru om, de la care îşi au originea şi dezvoltarea; de aceea, ele îşi află în persoană şi în valorile ei morale indicaţia finalităţii şi conştiinţa limitelor lor.

2294 Este iluzorie revendicarea neutralităţii morale pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru aplicaţiile ei. Pe de altă parte, criteriile de orientare nu pot fi deduse nici din simpla eficacitate tehnică, nici din utilitatea care poate decurge pentru unii în detrimentul altora, şi cu atât mai puţin din ideologiile dominante. Ştiinţa şi tehnica pretind, prin însăşi semnificaţia lor intrinsecă, respectarea necondiţionată a criteriilor fundamentale ale moralei; ele trebuie să fie în serviciul persoanei umane, al drepturilor ei inalienabile, al binelui ei adevărat şi integral, conform planului şi voinţei lui Dumnezeu.

2295 Cercetările sau experimentele asupra fiinţei umane nu pot legitima acte care în sine sunt contrare demnităţii persoanelor şi legii morale.

Eventualul consimţământ al subiecţilor nu justifică asemenea acte. Experimentele asupra fiinţei umane nu sunt legitime din punct de vedere moral, dacă expun viaţa sau integritatea fizică şi psihică a subiecţilor la riscuri disproporţionate sau evitabile. Experimentele asupra fiinţelor umane nu sunt conforme cu demnitatea Persoanei, mai ales dacă au loc fără consimţământul explicit al subiectului sau al celor îndreptăţiţi.

2296 Transplantul de organe nu este acceptabil din punct de vedere moral, dacă donatorul sau cei îndreptăţiţi nu şi-au dat consimţământul explicit în această privinţă. Transplantul de organe este conform cu legea morală şi poate fi vrednic de laudă, dacă pericolele şi riscurile fizice şi psihice la care se expune donatorul sunt proporţionale cu binele urmărit pentru destinatar. Este inadmisibilă din punct de vedere moral provocarea directă a mutilării invalidante sau a morţii unei fiinţe umane fie şi pentru a întârzia decesul altor persoane.

Respectul pentru integritatea corporală
2297 Răpirea şi luarea de ostatici instaurează teroarea şi, prin ameninţare, exercită presiuni intolerabile asupra victimelor. Ele sunt ilegitime din punct de vedere moral. Terorismul, care ameninţă, răneşte şi ucide fără discriminare, contravine în mod grav dreptăţii şi iubirii. Tortura, care foloseşte violenţa fizică sau morală pentru a smulge mărturisiri, pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, pentru a-i înspăimânta pe opozanţi, pentru a-şi satisface ura, este contrară respectului faţă de persoană şi faţă de demnitatea umană. În afară de indicaţiile medicale de ordin strict terapeutic, amputările, mutilările sau sterilizările direct voite practicate asupra unor persoane nevinovate sunt contrare legii morale²⁸⁴⁸.

2298 În vremurile trecute, anumite practici crude au fost folosite în mod obişnuit de autorităţile legitime pentru menţinerea legii şi a ordinii, adesea fără ca păstorii Bisericii să protesteze, ei înşişi adoptând în tribunalele lor prescripţiile dreptului roman despre tortură. Faţă de aceste fapte regretabile, Biserica a proclamat însă întotdeauna datoria de clemenţă şi milă; ea a interzis clericilor să verse sânge. În vremurile recente, a devenit evident că aceste practici crude nu erau nici necesare ordinii publice, nici conforme cu drepturile legitime ale persoanei umane. Dimpotrivă, ele duc la cele mai mari degradări. Oamenii trebuie să lupte pentru abolirea lor. E nevoie de rugăciune şi pentru victime, şi pentru călăi.

Respectul faţă de morţi

2299 Muribunzilor li se va acorda atenţie şi îngrijire pentru a-i ajuta să-şi trăiască ultimele clipe în demnitate şi pace. Vor fi susţinuţi de rugăciunea celor apropiaţi. Aceştia vor avea grijă ca bolnavii să primească la timpul potrivit sacramentele ce pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel viu.

2300 Trupurile răposaţilor trebuie să fie tratate cu respect şi dragoste, în credinţa şi speranţa învierii. Îngroparea celor morţi este o faptă de milostenie trupească²⁸⁴⁹; ea îi cinsteşte pe fiii lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt.

2301 Autopsia cadavrelor poate fi admisă din punct de vedere moral din motive de anchetă legală sau de cercetare ştiinţifică. Dăruirea gratuită a unor organe după moarte este legitimă şi poate fi meritorie.

Biserica permite incinerarea, dacă această opţiune nu intenţionează să pună sub semnul întrebării credinţa în învierea morţilor²⁸⁵⁰.