Secţiunea îNTÎI

III. Ocrotirea păcii
Pacea
2302 Amintind porunca: „Să nu ucizi” (Mt 5, 21), Domnul cere pacea inimii şi denunţă imoralitatea mâniei ucigaşe şi a urii:

Mânia este o dorinţă de răzbunare. „Este ilicit să doreşti răzbunarea spre răul celui care trebuie să fie pedepsit”; dar este lăudabilă impunerea unei reparaţii „pentru corectarea viciilor şi menţinerea dreptăţii”²⁸⁵¹. Dacă mânia merge până la dorinţa deliberată de a-l ucide pe aproapele sau de a-l răni grav, ea se opune în mod grav iubirii; este păcat de moarte. Domnul spune: „Oricine se mânie pe fratele său va da seamă în faţa judecăţii” (Mt 5, 22).

2303 Ura voită este contrară dragostei. Ura faţă de aproapele este un păcat atunci când omul îi doreşte în mod deliberat răul. Ura faţă de aproapele este un păcat grav când i se doreşte în mod deliberat un rău grav. „Dar Eu vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc; astfel, veţi fi fiii Tatălui vostru din ceruri...” (Mt 5, 44-45)

2304 Respectarea şi dezvoltarea vieţii umane au nevoie de pace. Pacea nu e simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii. Ea este „liniştea ordinii”²⁸⁵². Ea este lucrarea dreptăţii²⁸⁵³ şi efectul iubirii²⁸⁵⁴.

2305 Pacea pământească este chipul şi rodul păcii lui Cristos, „Domnul păcii” mesianice (Is 9, 5). Prin sângele Crucii sale, El „a nimicit ura în trupul său” (Ef 2, 16)²⁸⁵⁵, i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu şi a făcut din Biserica sa sacramentul unităţii neamului omenesc şi al unirii lui cu Dumnezeu. „El este pacea noastră” (Ef 2, 14). El proclamă: „Fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5, 9).

2306 Cei care, pentru ocrotirea drepturilor omului, renunţă la acţiunea violentă şi sângeroasă şi recurg la mijloace de apărare la îndemâna celor mai slabi dau mărturie de iubire evanghelică, cu condiţia ca aceasta să se facă fără a aduce prejudicii drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi oameni şi ale societăţii. Ei pun în evidenţă în mod legitim gravitatea riscurilor fizice şi morale ale recurgerii la violenţă, cu distrugerile şi morţile pe care le pricinuieşte²⁸⁵⁶.
Evitarea războiului
2307 Porunca a cincea interzice distrugerea voită a vieţii umane. Din cauza relelor şi a nedreptăţilor cărora le dă naştere orice război, Biserica îi îndeamnă insistent pe toţi să se roage şi să acţioneze pentru ca Bunătatea divină să ne elibereze de vechea robie a războiului²⁸⁵⁷.

2308 Fiecare cetăţean şi fiecare guvernant este obligat să acţioneze pentru evitarea războaielor.

Totuşi, „atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică”²⁸⁵⁸.

2309 Trebuie să fie examinate cu rigurozitate condiţiile stricte ce justifică legitima apărare prin forţa armată. O astfel de decizie, datorită gravităţii sale, e supusă unor condiţii riguroase de legitimitate morală. Este nevoie ca în acelaşi timp:

─ paguba cauzată de agresor naţiunii sau comunităţii de naţiuni să fie de durată, să fie gravă şi sigură;

─ toate celelalte mijloace de a-i pune capăt să se fi dovedit impracticabile sau ineficace;

─ să existe condiţii de succes bine întemeiate;

─ folosirea armelor să nu atragă rele şi dezordini mai grave decât răul care trebuie să fie eliminat. Puterea mijloacelor moderne de distrugere atârnă foarte greu în aprecierea acestei condiţii.

Acestea sunt elementele tradiţionale enumerate în doctrina numită a „războiului drept”. Aprecierea acestor condiţii de legitimitate morală aparţine judecăţii prudente a celor care poartă răspunderea binelui comun.

2310 În acest caz, puterea publică are dreptul şi datoria să impună cetăţenilor obligaţiile necesare apărării naţionale.

Cei care se consacră slujirii patriei în viaţa militară sunt slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor. Dacă îşi îndeplinesc corect misiunea, contribuie cu adevărat la binele comun al naţiunii şi la menţinerea păcii²⁸⁵⁹.

2311 Puterea publică se va îngriji în mod echitabil de cazul celor care, din motive de conştiinţă, refuză folosirea armelor; ei rămân obligaţi să slujească sub altă formă comunitatea umană²⁸⁶⁰.

2312 Biserica şi raţiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. „Faptul că a izbucnit, din nefericire, un război nu înseamnă că totul este îngăduit între părţile adverse”²⁸⁶¹.

2313 Trebuie să fie respectaţi şi trataţi cu omenie necombatanţii, soldaţii răniţi şi prizonierii.

Acţiunile care sunt în mod deliberat contrare dreptului naţiunilor şi principiilor lui universale, precum şi dispoziţiile care impun astfel de acţiuni, constituie crime. O ascultare oarbă nu este suficientă ca să-i scuze pe cei care li se supun. Astfel, exterminarea unui popor, a unei naţiuni sau a unei minorităţi etnice trebuie să fie condamnată ca un păcat de moarte. Împotrivirea la ordinele ce comandă un genocid constituie o obligaţie morală.

2314 „Orice acţiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor oraşe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi, crimă ce trebuie să fie condamnată cu tărie şi fără ezitare”²⁸⁶². Un risc al războiului modern este că dă ocazia deţinătorilor de arme ştiinţifice, în special atomice, biologice sau chimice, să comită asemenea crime.

2315 Acumularea armelor pare pentru mulţi o modalitate paradoxală de a-i abate de la război pe eventualii adversari. Ei văd în aceasta cel mai eficient mijloc de a asigura pacea între naţiuni. Acest procedeu de disuasiune trebuie să fie privit cu serioase rezerve morale. Cursa înarmărilor nu asigură pacea. Departe de a elimina cauzele războiului, ea riscă să le agraveze. Cheltuirea unor bogăţii fabuloase pentru pregătirea unor arme mereu noi împiedică ajutorarea populaţiilor aflate în mizerie²⁸⁶³; ea pune obstacole dezvoltării popoarelor. Supra-înarmarea înmulţeşte motivele de conflicte şi sporeşte riscul propagării lor.

2316 Producţia şi comerţul de arme dăunează binelui comun al naţiunilor şi al comunităţii internaţionale. De aceea, autorităţile publice au dreptul şi datoria să le reglementeze. Urmărirea interesului imediat, privat sau colectiv nu poate legitima acţiuni care aţâţă violenţa şi conflictele între naţiuni şi care compromit ordinea juridică internaţională.

2317 Nedreptăţile, inegalităţile excesive de ordin economic sau social, invidia, neîncrederea şi orgoliul, care fac ravagii între oameni şi între naţiuni, ameninţă fără încetare pacea şi pricinuiesc războaie. Tot ce se face pentru eliminarea acestor dezordini contribuie la edificarea păcii şi la evitarea războiului: În măsura în care sunt păcătoşi, oamenii sunt şi vor fi mereu ameninţaţi de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, în măsura în care, uniţi în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving şi violenţa, până ce se va împlini cuvântul: „Îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul” (Is 2, 4)²⁸⁶⁴.
PE SCURT
2318 „Dumnezeu ţine în mâna sa suflarea a tot ce e viu şi sufletul a tot omul” (Iob 12, 10).

2319 Orice viaţă umană, din momentul conceperii şi până la moarte, este sacră, deoarece persoana umană a fost voită pentru ea însăşi după chipul şi asemănarea Dumnezeului cel viu şi sfânt.

2320 Uciderea unei fiinţe umane contravine grav demnităţii persoanei şi sfinţeniei Creatorului.

2321 Interzicerea de a ucide nu abrogă dreptul de a-i lua agresorului nedrept posibilitatea de a face rău. Legitima apărare este o îndatorire gravă pentru cine are răspundere pentru viaţa altora sau pentru binele comun.

2322 Încă de la conceperea sa, copilul are dreptul la viaţă. Avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, este o „practică josnică”²⁸⁶⁵, ce contravine grav legii morale. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică de excomunicare acest delict împotriva vieţii umane.

2323 Fiindcă trebuie să fie tratat ca o persoană încă de la conceperea sa, embrionul trebuie să fie apărat în integritatea sa, îngrijit şi vindecat ca orice altă fiinţă umană.

2324 Oricare i-ar fi formele şi motivele, euthanasia voluntară este o omucidere. Ea contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei.

2325 Sinuciderea contravine grav dreptăţii, speranţei şi dragostei. Ea este interzisă de porunca a cincea.

2326 Scandalul constituie o greşeală gravă, dacă cel care îl provoacă prin acţiune sau omisiune îl determină în mod deliberat pe altul să păcătuiască.

2327 Din cauza relelor şi nedreptăţilor pe care le aduce orice război, trebuie făcut tot ce este în mod rezonabil cu putinţă pentru a-l evita. Biserica se roagă: „De foamete, de ciumă şi de război, mântuieşte-ne, Doamne”.

2328 Biserica şi raţiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. Practicile care în mod deliberat contravin dreptului naţiunilor şi principiilor lui universale constituie crime.

2329 „Cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii şi îi afectează în mod intolerabil pe cei săraci”²⁸⁶⁶.

2330 „Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9).
ARTICOLUL 6

Porunca a şasea
Să nu săvârşeşti adulter (Ex 20, 14; Dt 5, 17).

Aţi auzit că s-a spus: „Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima sa (Mt 5, 27-28).
I. „Bărbat şi femeie i-a făcut...”
2331 „Dumnezeu este iubire. El trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune şi iubire. Creând umanitatea bărbatului şi a femeii după chipul său, (...) Dumnezeu întipăreşte în ea vocaţia, şi deci capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare, pentru iubire şi comuniune”²⁸⁶⁷.

„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său: (...) bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1, 27). „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Gen 1, 28). „În ziua în care Dumnezeu l-a creat pe om, după asemănarea lui Dumnezeu l-a creat, bărbat şi femeie i-a creat: i-a binecuvântat şi i-a chemat cu numele de om în ziua în care au fost creaţi” (Gen 5, 1-2).

2332 Sexualitatea afectează toate aspectele persoanei umane, în unitatea trupului şi sufletului ei. Ea priveşte în mod deosebit afectivitatea, capacitatea de a iubi şi a procrea şi, într-un mod mai general, aptitudinea de a lega relaţii de comuniune cu alţii.

2333 Fiecăruia, bărbatului şi femeii, îi revine datoria să-şi recunoască şi să-şi accepte propria identitate sexuală. Diferenţa şi complementaritatea fizică, morală şi spirituală sunt orientate spre binele căsătoriei şi al dezvoltării vieţii familiale. Armonia cuplului şi a societăţii depinde în parte de felul în care sunt trăite între sexe complementaritatea, nevoia unuia de celălalt şi sprijinul reciproc.

2334 „Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul şi femeia”²⁸⁶⁸. „Omul este o persoană: în egală măsură bărbatul ca şi femeia, pentru că amândoi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu personal”²⁸⁶⁹.

2335 Fiecare dintre cele două sexe este, cu demnitate egală, deşi în mod diferit, chip al puterii şi al afecţiunii lui Dumnezeu. Unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie este un mod de a imita în trup generozitatea şi rodnicia Creatorului: „Bărbatul îşi va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2, 24). Din această unire provin toate generaţiile de oameni²⁸⁷⁰.

2336 Isus a venit să restaureze creaţia în puritatea de la început. În Cuvântarea de pe munte, El interpretează într-un mod riguros planul lui Dumnezeu: „Aţi auzit că s-a spus: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima sa»” (Mt 5, 27-28). Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu trebuie să despartă²⁸⁷¹. Tradiţia Bisericii a înţeles porunca a şasea ca înglobând ansamblul sexualităţii umane.
II. Chemarea la curăţie
2337 Curăţia semnifică integrarea reuşită a sexualităţii în persoană şi, prin aceasta, unitatea lăuntrică a omului în fiinţa sa trupească şi spirituală. Sexualitatea, în care se exprimă apartenenţa omului la lumea corporală şi biologică, devine personală şi cu adevărat umană atunci când este integrată în relaţia de la persoană la persoană, în dăruirea reciprocă totală şi nelimitată temporal a bărbatului şi a femeii. Virtutea curăţiei cuprinde deci integritatea persoanei şi integralitatea dăruirii.
Integritatea persoanei
2338 Persoana castă păstrează integritatea forţelor de viaţă şi de iubire aflate în ea. Această integritate asigură unitatea persoanei; ea se opune oricărui comportament care ar răni-o. Ea nu tolerează nici viaţă dublă, nici duplicitate de limbaj²⁸⁷².

2339 Curăţia cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertăţii umane. Alternativa este clară: ori omul porunceşte pasiunilor sale şi dobândeşte pacea, ori se lasă aservit de ele şi devine nefericit²⁸⁷³. „Demnitatea omului îi cere să se comporte conform unei alegeri libere şi conştiente, mişcată şi determinată de o convingere personală, şi nu sub simplul efect al stimulilor instinctivi sau din cauza unei constrângeri exterioare. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui şi îşi procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa”²⁸⁷⁴.

2340 Cel care vrea să rămână credincios făgăduinţelor de la Botez şi să reziste ispitelor va avea grijă să folosească mijloacele potrivite: cunoaşterea de sine, practicarea unei asceze adaptate la situaţiile întâlnite, ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu, practicarea virtuţilor morale şi fidelitatea faţă de rugăciune. „Curăţia cu adevărat ne adună şi ne aduce la unitatea pe care am pierdut-o risipindu-ne”²⁸⁷⁵.

2341 Virtutea curăţiei e strâns dependentă de virtutea cardinală a cumpătării, care are drept scop să impregneze cu raţiune pasiunile şi apetiturile sensibilităţii umane.

2342 Stăpânirea de sine este o lucrare de lungă durată. Niciodată nu se poate considera dobândită o dată pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele²⁸⁷⁶. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens în anumite perioade, ca, de exemplu, atunci când se formează personalitatea, în timpul copilăriei şi al adolescenţei.

2343 Curăţia cunoaşte legi de creştere, trecând prin stadii marcate de imperfecţiune şi prea adesea de păcat. „Omul virtuos şi cast se construieşte zi cu zi prin alegeri numeroase şi libere. Astfel, el cunoaşte, iubeşte şi împlineşte binele moral, urmând etapele unei creşteri”²⁸⁷⁷.

2344 Curăţia reprezintă o îndatorire eminamente personală, dar ea implică şi un efort cultural, căci există o „interdependenţă între progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii”²⁸⁷⁸. Curăţia presupune respectarea drepturilor persoanei, mai ales acela de a primi o informare şi o educaţie care să respecte dimensiunile morale şi spirituale ale vieţii umane.

2345 Curăţia este o virtute morală. Ea este şi un dar al lui Dumnezeu, un har, un rod al lucrării Duhului²⁸⁷⁹. Duhul Sfânt îi dă celui pe care l-a renăscut prin apa Botezului harul de a imita puritatea lui Cristos²⁸⁸⁰.

Integralitatea dăruirii de sine
2346 Iubirea e forma tuturor virtuţilor. Sub influenţa ei, curăţia apare ca o şcoală de dăruire a persoanei. Stăpânirea de sine e orânduită spre dăruirea de sine. Curăţia îl face pe cel care o practică să devină, pe lângă aproapele său, un martor al fidelităţii şi al afecţiunii lui Dumnezeu.

2347 Virtutea curăţiei înfloreşte în prietenie. Ea îi arată ucenicului cum să-l urmeze şi să-l imite pe Acela care ne-a ales drept prietenii săi²⁸⁸¹, s-a dăruit total nouă şi ne face părtaşi la condiţia lui divină. Curăţia e făgăduinţă de nemurire.

Curăţia se exprimă, în mod deosebit, în prietenia faţă de aproapele. Dezvoltată între persoane de acelaşi sex sau de sexe diferite, prietenia reprezintă un mare bine pentru toţi. Ea duce la comuniunea spirituală.
Diferitele forme de curăţie
2348 Orice botezat e chemat la curăţie. Creştinul „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27), modelul oricărei curăţii. Toţi creştinii sunt chemaţi să ducă o viaţă curată, conform cu starea lor de viaţă. În clipa Botezului său, creştinul s-a angajat să-şi trăiască afectivitatea în curăţie.

2349 „Curăţia trebuie să caracterizeze persoanele în diferitele stări de viaţă: unele în fecioria sau celibatul consacrat, modalitate eminentă de a se dărui mai uşor lui Dumnezeu cu inimă neîmpărţită; celelalte, în modul stabilit pentru toţi de legea morală şi după cum sunt căsătorite sau celibatare”²⁸⁸². Persoanele căsătorite sunt chemate la trăirea curăţiei conjugale; celelalte, la practicarea curăţiei în înfrânare:

Virtutea curăţiei are trei forme: una a soţilor, alta a văduviei, a treia a fecioriei. Nu o lăudăm pe una dintre ele, excluzându-le pe celelalte. În aceasta disciplina Bisericii e bogată²⁸⁸³.

2350 Logodnicii sunt chemaţi la trăirea curăţiei în înfrânare. Astfel puşi la încercare, vor descoperi respectul reciproc, vor face ucenicia fidelităţii şi a speranţei de a se primi unul pe celălalt de la Dumnezeu. Vor rezerva pentru timpul căsătoriei manifestările de tandreţe specifice iubirii conjugale. Se vor ajuta unul pe altul să crească în curăţie.

Vătămările curăţiei
2351 Luxuria este dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăşi, în mod izolat de scopurile procreării şi unirii.
2352 Prin masturbare se înţelege excitarea voită a organelor genitale pentru a dobândi o plăcere venerică. „În linia unei tradiţii constante, atât Magisteriul Bisericii, cât şi simţul moral al credincioşilor au afirmat fără ezitare că masturbarea este un act în mod intrinsec şi grav dezordonat”. „Oricare ar fi motivul, folosirea deliberată a facultăţii sexuale în afara relaţiilor conjugale normale îi contrazice finalitatea”. Plăcerea sexuală este căutată în afara „relaţiei sexuale cerute de ordinea morală, aceea care realizează, în contextul unei iubiri adevărate, sensul integral al dăruirii reciproce şi al procreării umane”²⁸⁸⁴.

Pentru formularea unei judecăţi echitabile asupra responsabilităţii morale a subiecţilor şi pentru orientarea acţiunii pastorale, se va ţine seama de imaturitatea afectivă, de forţa obiceiurilor dobândite, de starea de angoasă sau de alţi factori psihici sau sociali care micşorează sau chiar nimicesc culpabilitatea morală.

2353 Desfrânarea este unirea trupească în afara căsătoriei între un bărbat şi o femeie, ambii liberi. Ea este în mod grav contrară demnităţii persoanelor şi a sexualităţii umane, care e în mod natural orânduită spre binele soţilor, precum şi spre zămislirea şi creşterea copiilor. Pe lângă aceasta, constituie un scandal grav când e vorba de coruperea tinerilor.

2354 Pornografia constă în a scoate actele sexuale, reale sau simulate, din intimitatea partenerilor, pentru a le exhiba în faţa unor terţe persoane în mod deliberat. Ea ofensează curăţia, pentru că denaturează actul conjugal, dăruire intimă a soţilor unul către celălalt. Încalcă în mod grav demnitatea celor care se implică în ea (actori, comercianţi, public), pentru că unul devine pentru altul obiectul unei plăceri rudimentare şi al unui profit ilicit. Îi cufundă şi pe unii, şi pe alţii în iluzia unei lumi artificiale. Ea constituie o greşeală gravă. Autorităţile civile trebuie să împiedice producerea şi difuzarea materialelor pornografice.

2355 Prostituţia atentează la demnitatea persoanei care se prostituează şi care e redusă la plăcerea venerică obţinută de la ea. Cel care plăteşte păcătuieşte grav împotriva lui însuţi: lezează curăţia la care îl angaja Botezul său şi îşi pângăreşte trupul, templu al Duhului Sfânt²⁸⁸⁵. Prostituţia constituie un flagel social. El loveşte, în mod obişnuit, femei, dar şi bărbaţi, copii sau adolescenţi (în ultimele două cazuri, păcatul este dublat de scandal). Deşi faptul de a se deda prostituţiei este întotdeauna păcătos în mod grav, mizeria, şantajul şi presiunea socială pot atenua imputabilitatea greşelii.

2356 Violul desemnează intrarea prin efracţie, cu violenţă, în intimitatea sexuală a unei persoane. El lezează dreptatea şi iubirea. Violul răneşte profund dreptul fiecărui om la respect, la libertate, la integritatea fizică şi morală. Creează un prejudiciu grav, care o poate marca pe victimă pentru toată viaţa. Constituie întotdeauna un act rău în mod intrinsec. Şi mai grav este violul săvârşit de către rude apropiate (cf. incest) sau de către educatori asupra copiilor care le sunt încredinţaţi.

Curăţie şi homosexualitate
2357 Homosexualitatea desemnează relaţiile între bărbaţi sau între femei care simt o atracţie sexuală exclusivă sau predominantă faţă de persoane de acelaşi sex. Ea îmbracă forme foarte variate de-a lungul secolelor şi în diferite culturi. Geneza ei psihică rămâne în mare măsură neexplicată. Bazându-se pe Sfânta Scriptură, care le prezintă ca depravări grave²⁸⁸⁶, Tradiţia a declarat întotdeauna că „actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate”²⁸⁸⁷. Ele sunt contrare legii naturale. Închid actul sexual faţă de darul vieţii. Nu izvorăsc dintr-o complementaritate sexuală şi afectivă adevărată. Nu pot fi aprobate în nici un caz.

2358 Un număr deloc neglijabil de bărbaţi şi de femei prezintă tendinţe homosexuale înnăscute. Ei nu-şi aleg condiţia homosexuală: ea constituie pentru cea mai mare parte dintre ei o încercare. Trebuie să fie priviţi cu respect, compasiune şi delicateţe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă faţă de ei. Aceste persoane sunt chemate să realizeze voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi, dacă sunt creştine, să unească greutăţile pe care le întâmpină datorită condiţiei lor cu jertfa Crucii Domnului.

2359 Persoanele homosexuale sunt chemate la curăţie. Prin virtuţile stăpânirii de sine, educatoare ale libertăţii interioare, uneori cu sprijinul unei prietenii dezinteresate, prin rugăciune şi harul sacramental, ele pot şi trebuie să se apropie, treptat şi cu hotărâre, de perfecţiunea creştină.
III. Iubirea dintre soţi
2360 Sexualitatea este orânduită în vederea iubirii conjugale dintre bărbat şi femeie. În căsătorie, intimitatea trupească a soţilor devine semn şi chezăşie de comuniune spirituală. Între botezaţi, legăturile căsătoriei sunt sfinţite prin sacrament.

2361 „Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva pur biologic, ci priveşte persoana umană în ceea ce are mai intim. Ea nu se realizează în mod cu adevărat omenesc decât dacă e parte integrantă din iubirea în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime unul faţă de celălalt până la moarte”²⁸⁸⁸:

Tobia s-a sculat din pat şi i-a spus Sarei: „Scoală-te, sora mea, să ne rugăm şi să-i cerem Domnului nostru să-şi arate îndurarea faţă de noi şi să ne mântuiască”. Ea s-a sculat şi au început să se roage şi să ceară să fie mântuiţi şi el a început să zică: „Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri! (...) Tu l-ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut-o pe Eva, femeia lui, ca să-i fie ajutor şi sprijin, şi din amândoi s-a născut seminţia oamenilor. Şi Tu ai spus: «Nu e bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor asemenea lui». Şi acum, nu pentru desfrânare o iau pe această soră a mea, ci cu un cuget drept. Binevoieşte a te milostivi de mine şi de ea şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!” Şi au spus împreună: „Amin, amin”. Şi s-au culcat pentru noapte (Tob 8, 4-9).

2362 „Actele prin care soţii se unesc în curăţie şi intimitate sunt oneste şi demne şi, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă”²⁸⁸⁹. Sexualitatea este izvor de bucurie şi de plăcere:

Creatorul însuşi (...) a rânduit ca, în reciproca dăruire fizică totală, soţii să simtă o plăcere şi o satisfacţie a trupului şi a spiritului. Aşadar soţii nu fac nici un rău căutând această plăcere şi bucurându-se de ea. Ei acceptă ceea ce Creatorul a voit pentru ei. Totuşi, soţii trebuie să ştie să rămână în limitele unei drepte măsuri²⁸⁹⁰.

2363 Prin unirea dintre soţi, se realizează dubla finalitate a căsătoriei: binele soţilor şi transmiterea vieţii. Aceste două semnificaţii sau valori ale căsătoriei nu pot fi separate una de alta fără a altera viaţa spirituală a cuplului şi a compromite roadele căsătoriei şi viitorul familiei.

Iubirea conjugală dintre bărbat şi femeie este aşezată astfel sub dubla exigenţă a fidelităţii şi a rodniciei.
Fidelitatea conjugală
2364 Cuplul conjugal formează „o comuniune intimă de viaţă şi de iubire întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. Ea e statornicită de legământul dintre soţi sau, altfel spus, de consimţământul lor personal irevoca-bil”²⁸⁹¹. Amândoi se dăruiesc în mod definitiv şi total unul altuia. Nu mai sunt doi, ci formează un singur trup. Legământul încheiat în mod liber de soţi le impune obligaţia de a-l păstra unic şi indisolubil²⁸⁹². „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10, 9)²⁸⁹³.

2365 Fidelitatea exprimă statornicia în ţinerea cuvântului dat. Dumnezeu este fidel. Sacramentul Căsătoriei îi introduce pe bărbat şi pe femeie în fidelitatea lui Cristos faţă de Biserica sa. Prin curăţia conjugală, ei dau mărturie pentru acest mister în faţa lumii.

Sfântul Ioan Gură de Aur sugerează tinerilor soţi să se adreseze astfel soţiei lor: „Te-am luat în braţele mele şi te iubesc mai mult decât viaţa mea. Căci viaţa de acum nu e nimic şi visul meu cel mai fierbinte e să o petrec împreună cu tine în aşa fel încât să fim siguri că nu vom fi despărţiţi în cea care ne aşteaptă. (...) Aşez iubirea ta mai presus de toate şi nimic n-ar fi mai dureros pentru mine decât să nu am aceleaşi gânduri ca tine”²⁸⁹⁴.
Rodnicia căsătoriei
2366 Rodnicia este un dar, un scop al căsătoriei, căci iubirea conjugală tinde în mod firesc să rodească. Copilul nu vine din exterior să se adauge la iubirea reciprocă dintre soţi; el apare chiar în inima acestei dăruiri reciproce, pentru care constituie un rod şi o împlinire. Aşadar Biserica, „luând partea vieţii”²⁸⁹⁵, învaţă că „orice act matrimonial trebuie să rămână deschis spre transmiterea vieţii”²⁸⁹⁶. „Această învăţătură, în repetate rânduri expusă de Magisteriu, se întemeiază pe legătura indisolubilă, pe care Dumnezeu a voit-o şi omul nu o poate rupe din proprie iniţiativă, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare”²⁸⁹⁷.

2367 Chemaţi să dăruiască viaţa, soţii se împărtăşesc din puterea creatoare şi din paternitatea lui Dumnezeu²⁸⁹⁸. „În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie să fie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Să-şi îndeplinească deci menirea cu toată responsabilitatea umană şi creştină”²⁸⁹⁹.

2368 Un aspect special al acestei responsabilităţi priveşte reglementarea naşterilor. Pentru motive juste, soţii pot voi să distanţeze naşterile copiilor lor. Sunt datori însă să se asigure că dorinţa lor nu vine din egoism, ci e conformă cu dreapta generozitate a unei paternităţi responsabile. Pe lângă aceasta, îşi vor orândui comportarea după criteriile obiective ale moralităţii:

Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci trebuie să fie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă e cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale²⁹⁰⁰.

2369 „Salvgardând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal îşi păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi adevărată şi orientarea spre înalta vocaţie a omului la paternitate”²⁹⁰¹.

2370 Înfrânarea periodică, metodele de reglementare a naşterilor bazate pe autoobservaţie şi recurgerea la perioadele nefertile²⁹⁰² sunt conforme cu criteriile obiective ale moralităţii. Aceste metode respectă trupul soţilor, încurajează afecţiunea dintre ei şi favorizează educarea unei libertăţi autentice. Dimpotrivă, este în mod intrinsec rea „orice acţiune care, fie în vederea actului conjugal, fie în desfăşurarea lui, fie în desfăşurarea consecinţelor lui naturale, şi-ar propune ca scop sau ca mijloc să facă imposibilă procrearea”²⁹⁰³:

Faţă de limbajul care exprimă în mod firesc dăruirea reciprocă şi totală dintre soţi, contracepţia opune un limbaj în mod obiectiv contradictoriu, conform căruia nu mai e vorba de dăruire reciprocă totală. Urmează de aici nu numai refuzul pozitiv al deschiderii la viaţă, ci şi o falsificare a adevărului lăuntric al iubirii conjugale, chemată să fie o dăruire a persoanei întregi. Această diferenţă antropologică şi morală între contracepţie şi recurgerea la ritmurile periodice implică două concepţii ireductibile una la cealaltă asupra persoanei şi asupra sexualităţii umane²⁹⁰⁴.

2371 „Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor”²⁹⁰⁵.

2372 Statul e răspunzător de bunăstarea cetăţenilor. Ca atare, e legitim să intervină pentru a orienta demografia populaţiei. O poate face pe calea unei informări obiective şi respectuoase, dar nu prin autoritarism şi constrângere. Nu se poate substitui în mod legitim iniţiativei soţilor, care sunt primii răspunzători de procrearea şi educarea copiilor lor²⁹⁰⁶. Nu e autorizat să favorizeze mijloace de reglementare demografică ce contravin moralei.
Copilul ca dar
2373 Sfânta Scriptură şi practica tradiţională a Bisericii văd în familiile numeroase un semn al binecuvântării divine şi al generozităţii părinţilor²⁹⁰⁷.

2374 Mare e suferinţa cuplurilor care descoperă că sunt sterile. „Ce ai să-mi dai?”, îl întreabă Abram pe Dumnezeu. „Că, iată, am să mor fără copii...” (Gen 15, 2) „Dă-mi copii, că, de nu, am să mor!”, îi strigă Rahila soţului său, Iacob (Gen 30, 1).

2375 Cercetările care tind să reducă sterilitatea umană trebuie să fie încurajate, cu condiţia să fie puse „în slujba persoanei umane, a drepturilor ei inalienabile, a binelui ei adevărat şi integral, conform cu planul şi voinţa lui Dumnezeu”²⁹⁰⁸.

2376 Tehnicile ce provoacă o disociere a părinţilor, prin intervenţia unei persoane străine de cuplu (donare de spermă sau de ovocit, împrumut de uter) sunt grav neoneste. Aceste tehnici (inseminare şi fecundare artificiale heterologe) lezează dreptul copilului de a se naşte dintr-un tată şi dintr-o mamă pe care să-i cunoască şi care să fie legaţi între ei prin căsătorie. Ele trădează „dreptul exclusiv [al soţilor] de a nu deveni tată şi mamă decât unul prin celălalt”²⁹⁰⁹.

2377 Practicate în cadrul cuplului, aceste tehnici (inseminare şi fecundare artificiale homologe) sunt, poate, mai puţin prejudiciabile, dar rămân inacceptabile moralmente. Ele disociază actul sexual de actul procreator. Actul fondator al existenţei copilului nu mai este un act prin care două persoane se dăruiesc una alteia, ci „el aşază viaţa şi identitatea embrionului în puterea medicilor şi biologilor şi instaurează o dominaţie a tehnicii asupra originii şi destinului persoanei umane. O asemenea relaţie de dominare este prin sine contrară demnităţii şi egalităţii, care trebuie să fie comune părinţilor şi copiilor”²⁹¹⁰. „Procrearea este moralmente lipsită de perfecţiunea proprie când nu este voită ca rod al actului conjugal, adică al gestului specific de unire dintre soţi. (...) Numai respectarea legăturii existente între semnificaţiile actului conjugal şi respectarea unităţii fiinţei umane îngăduie o procreare conformă cu demnitatea persoanei”²⁹¹¹.

2378 Copilul nu este ceva datorat, ci un dar. „Darul cel mai înalt al căsătoriei” este o persoană umană. Copilul nu poate fi considerat ca un obiect de proprietate, situaţie la care ar duce recunoaşterea unui pretins „drept la copil”. În acest domeniu numai copilul are adevărate drepturi: acela „de a fi rodul actului specific al iubirii conjugale a părinţilor săi, precum şi dreptul de a fi respectat ca persoană din clipa conceperii sale”²⁹¹².

2379 Evanghelia arată că sterilitatea fizică nu este un rău absolut. Soţii care, după ce au epuizat remediile medicale legitime, suferă de sterilitate se vor uni cu Crucea Domnului, izvorul a toată rodnicia spirituală. Ei îşi pot manifesta generozitatea adoptând copii părăsiţi sau împlinind slujiri exigente faţă de aproapele.