Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
2620 În Noul Testament, modelul desăvârşit al rugăciunii se află în rugăciunea filială a lui Isus. Făcută adesea în singurătate, în taină, rugăciunea lui Isus implică o aderare iubitoare la voinţa Tatălui, până la Cruce, şi o încredere absolută că ea va fi ascultată.

2621 În învăţătura sa, Isus îi deprinde pe ucenici să se roage cu o inimă purificată, cu o credinţă vie şi perseverentă, cu o cutezanţă filială. El îi cheamă la veghere şi îi îndeamnă să-i înfăţişeze lui Dumnezeu cererile lor în numele său. Isus Cristos ascultă El însuşi rugăciunile care îi sunt adresate.

2622 Rugăciunea Fecioarei Maria, atât în Fiat, cât şi în Magnificat, se caracterizează prin oferirea generoasă a întregii sale fiinţe întru credinţă.

ARTICOLUL 3

În timpul Bisericii

2623 În ziua de Rusalii, Duhul făgăduinţei a fost revărsat asupra ucenicilor care se aflau „adunaţi în acelaşi loc” (Fapte 2, 1), aşteptându-l, „cu toţii stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14). Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ce a spus Isus³¹⁵⁷, o formează şi la viaţa de rugăciune.

2624 În prima comunitate din Ierusalim, credincioşii „erau stăruitori în învăţătura apostolilor, în comuniunea frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Înşiruirea aceasta este tipică pentru rugăciunea Bisericii: întemeiată pe credinţa apostolică şi confirmată de caritate, e hrănită în Euharistie.

2625 Rugăciunile sunt mai întâi cele pe care credincioşii le ascultă şi le citesc în Scripturi, dar ei le actualizează, mai ales pe cele din Psalmi, pornind de la împlinirea lor în Cristos³¹⁵⁸. Duhul Sfânt, care i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii lui. Aceste formulări se vor dezvolta în marile tradiţii liturgice şi spirituale. Formele rugăciunii, aşa cum ni le dezvăluie Scripturile apostolice canonice, vor rămâne ca norme pentru rugăciunea creştină.

I. Binecuvântarea şi adoraţia
2626 Binecuvântarea exprimă cea mai adâncă pornire a rugăciunii creştine: ea este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om; în ea se cheamă şi se unesc Darul lui Dumnezeu şi primirea din partea omului. Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând şi ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea.

2627 Această pornire este exprimată în două forme fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de la Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a binecuvântat³¹⁵⁹); alteori ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează³¹⁶⁰).

2628 Adoraţia este dispoziţia fundamentală a omului care se recunoaşte creatură în faţa Creatorului său. Ea exaltă măreţia Domnului care ne-a creat³¹⁶¹ şi atotputernicia Mântuitorului care ne eliberează de rău. Este prosternarea sufletului înaintea „Regelui Slavei” (Ps 24, 9-10) şi tăcerea respectuoasă în faţa lui Dumnezeu „întotdeauna mai presus de noi”³¹⁶². Adorarea Dumnezeului de trei ori sfânt şi preavrednic de iubire ne umple de umilinţă şi ne dă siguranţă în rugile noastre.
II. Rugăciunea de cerere
2629 În Noul Testament, vocabularul implorării este bogat în nuanţe: a cere, a implora, a chema stăruitor, a invoca, a striga şi chiar şi „a lupta în rugăciune”³¹⁶³. Dar forma cea mai obişnuită, fiindcă este cea mai spontană, este cererea. Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conştiinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârşia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restrişte, nici scopul nostru ultim, ba, mai mult, păcătoşi fiind, ştim, în calitate de creştini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la El.

2630 În Noul Testament nu se află rugăciuni de plângere, frecvente în Vechiul Testament. De acum înainte, în Isus cel Înviat, cererea Bisericii este purtată de speranţă, chiar dacă ne mai aflăm încă în aşteptare şi mai avem încă a ne converti în fiecare zi. De la cu totul altă adâncime izvorăşte cererea creştină, aceea pe care Sfântul Paul o numeşte geamăt: geamătul făpturii aflate „în chinurile facerii” (Rom 8, 22), dar şi al nostru „în aşteptarea răscumpărării trupului nostru, căci întru nădejde am fost mântuiţi” (Rom 8, 23-24); în sfârşit, „gemetele negrăite” ale Duhului Sfânt însuşi, care „vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să cerem aşa cum trebuie” (Rom 8, 26).

2631 Cererea de iertare este prima mişcare a rugăciunii de cerere³¹⁶⁴. Ea este preambulul unei rugăciuni drepte şi curate. Smerenia plină de încredere ne aşază iarăşi în lumina comuniunii noastre cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos, dar şi unii cu alţii³¹⁶⁵: atunci, „orice îi vom cere, vom primi de la El” (1 In 3, 22). Cererea de iertare este preambulul liturgiei euharistice, ca şi al rugăciunii personale.

2632 Cererea creştină este axată pe dorirea şi căutarea Împărăţiei care vine, după învăţătura lui Isus³¹⁶⁶. Există o ierarhie în cereri: mai întâi Împărăţia, apoi ceea ce este de trebuinţă pentru a o primi şi pentru a colabora la venirea ei. Această colaborare la misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, misiune care este acum cea a Bisericii, constituie obiectul rugăciunii comunităţii apostolice³¹⁶⁷. Rugăciunea Sfântului Paul, a Apostolului prin excelenţă, este cea care ne dezvăluie cum „dumnezeiasca grijă” pentru toate Bisericile trebuie să însufleţească rugăciunea creştină³¹⁶⁸. Prin rugăciune, orice botezat lucrează pentru venirea Împărăţiei.

2633 Când participăm astfel la iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, ne dăm seama că orice nevoie poate deveni obiectul unei cereri. Cristos, care şi-a asumat totul pentru a răscumpăra totul, e preamărit prin cererile pe care le înălţăm Tatălui în Numele său³¹⁶⁹. Având această certitudine, Sfinţii Iacob³¹⁷⁰ şi Paul ne îndeamnă să ne rugăm în orice împrejurare³¹⁷¹.
III. Rugăciunea de mijlocire
2634 Mijlocirea este o rugăciune de cerere, care ne configurează îndeaproape rugăciunii lui Isus. El este Unicul Mijlocitor la Tatăl pentru toţi oamenii, şi mai cu seamă pentru păcătoşi³¹⁷². El „poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei care, prin El, se apropie de Dumnezeu, fiind pururi viu ca să mijlocească pentru ei” (Evr 7, 25). Duhul Sfânt însuşi „mijloceşte pentru noi, (...) iar mijlocirea lui pentru sfinţi este după voia lui Dumnezeu” (Rom 8, 26-27).

2635 Mijlocirea, cererea făcută în favoarea altuia, este, de la Abraham încoace, trăsătura proprie a unei inimi în armonie cu milostivirea lui Dumnezeu. În timpul Bisericii, mijlocirea creştină participă la aceea a lui Cristos: ea este expresia împărtăşirii sfinţilor. În mijlocire, cel care se roagă nu „caută ale sale, ci mai degrabă pe ale altora” (Fil 2, 4), mergând până la rugăciunea pentru cei care îi fac rău³¹⁷³.

2636 Primele comunităţi creştine au trăit din plin această formă de împărtăşire³¹⁷⁴. Apostolul Paul le face astfel părtaşe alături de el la slujirea Evangheliei³¹⁷⁵, dar şi mijloceşte pentru ele³¹⁷⁶. Mijlocirea creştinilor nu cunoaşte hotare: „pentru toţi oamenii, pentru toţi cei în autoritate” (1 Tim 2, 1), pentru prigonitori³¹⁷⁷, pentru mântuirea celor care resping Evanghelia³¹⁷⁸.
IV. Rugăciunea de mulţumire
2637 Mulţumirea este caracteristică rugăciunii Bisericii, care, celebrând Euharistia, manifestă şi devine tot mai mult ceea ce este. Într-adevăr, în lucrarea mântuirii, Cristos izbăveşte creaţia de păcat şi de moarte, pentru a o consacra iarăşi şi a o întoarce spre Tatăl, pentru Slava lui. Mulţumirea pe care o aduc mădularele Trupului se împărtăşeşte din cea a Capului lor.

2638 Ca şi în rugăciunea de cerere, orice eveniment şi orice nevoie pot deveni prilej de aducere de mulţumire. Scrisorile sfântului Paul încep şi se încheie adesea printr-o aducere de mulţumire, iar Domnul Isus este mereu prezent în ea. „În toate aduceţi mulţumire, căci aceasta e voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes 5, 18). „Fiţi statornici în rugăciune şi vegheaţi în ea aducând mulţumire” (Col 4, 2).

V. Rugăciunea de laudă
2639 Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ea îi înalţă cântare pentru El însuşi, Îl preamăreşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE. Ea se împărtăşeşte din fericirea celor curaţi cu inima, care Îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă, înainte de a-l vedea în Glorie. Prin ea, Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu³¹⁷⁹ şi îl mărturiseşte pe Fiul Unul-născut, întru care am fost înfiaţi şi prin care îl preamărim pe Tatăl. Lauda integrează celelalte forme de rugăciune şi le înalţă către Cel care este izvorul şi ţinta lor: „Singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, şi noi pentru El” (1 Cor 8, 6).

2640 Sfântul Luca notează adesea în Evanghelia sa uimirea şi lauda pentru minunile lui Cristos şi le subliniază şi pentru lucrările Duhului Sfânt ─ Faptele Apostolilor: viaţa comunităţii de la Ierusalim³¹⁸⁰, vindecarea neputinciosului de către Petru şi Ioan³¹⁸¹, mulţimea care-l slăveşte pe Dumnezeu pentru aceasta³¹⁸², păgânii din Pisidia, care, „plini de bucurie, aduc slavă Cuvântului Domnului” (Fapte 13, 48).

2641 „Fiţi plini de Duhul Sfânt, grăind între voi în psalmi, în imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi lăudându-l pe Domnul din toată inima” (Ef 5, 19)³¹⁸³. Ca şi scriitorii inspiraţi ai Noului Testament, primele comunităţi creştine recitesc cartea Psalmilor, cântând în ei taina lui Cristos. În noutatea Duhului, ele alcătuiesc şi imnuri şi cântări inspirate din Evenimentul nemaiauzit pe care Dumnezeu l-a săvârşit în Fiul Său: Întruparea lui, moartea lui biruitoare asupra morţii, Învierea lui şi Înălţarea de-a dreapta Tatălui³¹⁸⁴. Această minune a întregii economii a mântuirii este obârşia din care se înalţă doxologia, lauda lui Dumnezeu³¹⁸⁵.

2642 Revelarea „a ceea ce va să vină în curând”, Apocalipsa, este adusă de cântările liturgiei cereşti³¹⁸⁶, dar şi de mijlocirea unor „martori” (martiri: Ap 6, 10). Profeţii şi sfinţii, toţi cei care au fost răpuşi pe pământ pentru mărturia dată lui Isus³¹⁸⁷, mulţimea nemăsurată a celor care, veniţi din strâmtorarea cea mare, au mers înaintea noastră în Împărăţie, cântă lauda gloriei Celui care şade pe Tron şi a Mielului³¹⁸⁸. În comuniune cu ei, Biserica de pe pământ cântă şi ea aceste cântări, în credinţă şi în încercare. Credinţa, în cerere şi mijlocire, nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi şi aduce mulţumire „Părintelui luminilor, de la care vine tot darul desăvârşit” (Iac 1, 17). Credinţa este, astfel, laudă pură.

2643 Euharistia cuprinde şi exprimă toate formele de rugăciune: ea este „ofranda curată” a întregului Trup al lui Cristos întru „slava Numelui Său”³¹⁸⁹; după tradiţiile Răsăritului şi ale Apusului, ea este „jertfa laudei”.
PE SCURT
2644 Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ceea ce a spus Isus, o educă şi la viaţa de rugăciune, suscitând moduri de exprimare care se înnoiesc în cadrul unor forme permanente: binecuvântarea, cererea, mijlocirea, mulţumirea şi lauda.

2645 Fiindcă Dumnezeu o binecuvântează, şi inima omului îl poate binecuvânta, la rândul ei, pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări.

2646 Rugăciunea de cerere are drept obiect iertarea, căutarea Împărăţiei, ca şi orice nevoie adevărată.

2647 Rugăciunea de mijlocire constă într-o cerere făcută în favoarea altcuiva. Ea nu cunoaşte limite şi se extinde şi asupra duşmanilor.

2648 Orice bucurie şi orice suferinţă, orice eveniment şi orice nevoie pot constitui motivul unei aduceri de mulţumire, care, împărtăşindu-se din cea a lui Cristos, trebuie să umple viaţa întreagă: „În toate, aduceţi mulţumire” (1 Tes 5, 18).

2649 Rugăciunea de laudă, cu totul dezinteresată, se concentrează asupra lui Dumnezeu; îl cântă pentru El însuşi, îl slăveşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE.

CAPITOLUL AL DOILEA

Tradiţia rugăciunii

2650 Rugăciunea nu se limitează la manifestarea spontană a unei porniri lăuntrice: pentru a te ruga, e nevoie să vrei. Nu este destul nici să ştii ceea ce revelează Scripturile despre rugăciune: trebuie să şi înveţi să te rogi. Iar în „Biserica ce crede şi se roagă”³¹⁹⁰, Duhul Sfânt, prin intermediul unei transmiteri vii (Sfânta Tradiţie), îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage.

2651 Tradiţia rugăciunii creştine este una dintre formele de dezvoltare a Tradiţiei credinţei, îndeosebi prin contemplarea şi studierea de către credincioşi a evenimentelor şi cuvintelor Economiei mântuirii, pe care le păstrează în inima lor, şi prin pătrunderea profundă a realităţilor spirituale pe care le experimentează³¹⁹¹.


ARTICOLUL 1

La izvoarele rugăciunii

2652 Duhul Sfânt este, în inima ce se roagă, „apa vie, săltătoare, în Viaţa cea veşnică” (In 4, 14). El ne învaţă să-l primim de la Izvorul însuşi: de la Cristos. În viaţa creştină există izvoare unde ne aşteaptă Cristos ca să ne adape cu Duhul Sfânt:

Cuvântul lui Dumnezeu
2653 Biserica „îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos». (...) Dar citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune, ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om; căci «vorbim cu El când ne rugăm şi îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeieşti»”³¹⁹².

2654 Părinţii spirituali, parafrazându-l pe Matei (7, 7), rezumă astfel dispoziţiile inimii hrănite din Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune: „Căutaţi citind şi veţi afla meditând; bateţi rugându-vă şi vi se va deschide prin contemplaţie”³¹⁹³.

Liturgia Bisericii
2655 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, care, în liturgia sacramentală a Bisericii, vesteşte, actualizează şi împărtăşeşte taina mântuirii, se continuă în inima care se roagă. Părinţii spirituali asemuiesc uneori inima cu un altar. Rugăciunea interiorizează şi asimilează liturgia în timpul şi după celebrarea ei. Chiar şi atunci când este trăită „în taină” (Mt 6, 6), rugăciunea este întotdeauna o rugăciune a Bisericii, este comuniune cu Sfânta Treime³¹⁹⁴.
Virtuţile teologale
2656 Se intră în rugăciune aşa cum se intră în liturgie: pe poarta cea strâmtă a credinţei. Prin semnele Prezenţei sale, ceea ce căutăm şi dorim noi este Faţa Domnului, ceea ce vrem să auzim şi să păzim este Cuvântul lui.

2657 Duhul Sfânt, care ne învaţă să celebrăm liturgia în aşteptarea întoarcerii lui Cristos, ne educă să ne rugăm întru speranţă. La rândul lor, rugăciunea Bisericii şi cea personală hrănesc în noi speranţa. Mai ales Psalmii, cu limbajul lor concret şi variat, ne învaţă să ne ancorăm speranţa în Dumnezeu: „Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar El s-a plecat spre mine, a ascultat strigarea mea” (Ps 40, 2). „Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15, 13).

2658 „Speranţa nu înşală, căci iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5, 5). Rugăciunea, modelată de viaţa liturgică, soarbe totul din Iubirea cu care suntem iubiţi în Cristos şi care ne dă harul să-i răspundem, iubind aşa cum ne-a iubit El. Iubirea este izvorul însuşi al rugăciunii; cel ce soarbe din el atinge culmea rugăciunii:

Te iubesc, Dumnezeul meu, şi singura mea dorinţă este să te iubesc până la ultimul suspin al vieţii mele. Te iubesc, Dumnezeul meu nesfârşit de vrednic de iubire, şi vreau mai bine să mor iubindu-te, decât să trăiesc fără să te iubesc. Te iubesc, Doamne, şi singurul har pe care ţi-l cer este cel de a te iubi pe vecie. (...) Dumnezeul meu, dacă limba mea nu-ţi poate spune în orice clipă că te iubesc, vreau ca inima mea să ţi-o spună mereu, ori de câte ori respir³¹⁹⁵.

„Astăzi”
2659 Învăţăm să ne rugăm în anumite momente, ascultând Cuvântul Domnului şi participând la Misterul său pascal, dar Duhul său ne este oferit în orice moment, în întâmplările din fiecare zi, pentru a face să izvorască rugăciunea. Învăţătura lui Isus despre rugăciunea către Tatăl nostru este în aceeaşi linie ca şi învăţătura despre Providenţă³¹⁹⁶: timpul se află în mâinile Tatălui; noi îl întâlnim în prezent, nu ieri, nici mâine, ci astăzi: „O, de aţi asculta astăzi glasul lui! Să nu vă împietriţi inimile!” (Ps 95, 7-8)

2660 A te ruga în mijlocul întâmplărilor de fiecare zi şi de fiecare clipă este una dintre tainele Împărăţiei, dezvăluite „celor mici”, slujitorilor lui Cristos, „săracilor” din Fericiri. Vrednic şi drept este să ne rugăm pentru ca venirea Împărăţiei dreptăţii şi a păcii să influenţeze mersul istoriei, dar este la fel de important să plămădim prin rugăciune şi aluatul situaţiilor umile de fiecare zi. Toate formele de rugăciune pot fi acea plămadă cu care Domnul asemuieşte Împărăţia³¹⁹⁷.

PE SCURT
2661 Duhul Sfânt îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage, în Biserică, printr-o transmitere vie, care este Tradiţia.

2662 Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia Bisericii, virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii sunt izvoare ale rugăciunii.

ARTICOLUL 2

Calea rugăciunii

2663 În tradiţia vie a rugăciunii, fiecare Biserică propune credincioşilor săi, după contextul istoric, social şi cultural, limbajul rugăciunii lor: cuvinte, melodii, gesturi şi iconografie. Magisteriul³¹⁹⁸ este cel care trebuie să discearnă fidelitatea acestor căi de rugăciune faţă de tradiţia credinţei apostolice; păstorilor şi cateheţilor le revine rolul de a-i explica sensul, care e mereu relativ la Isus Cristos.

Rugăciunea către Tatăl
2664 Nu există o altă cale a rugăciunii creştine în afară de Cristos. Fie că rugăciunea noastră este comunitară sau personală, vocală sau lăuntrică, ea ajunge la Tatăl numai dacă ne rugăm „în numele” lui Isus. Isus este deci calea prin care Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu, Tatăl nostru.
Rugăciunea către Isus
2665 Rugăciunea Bisericii, hrănită din Cuvântul lui Dumnezeu şi din celebrarea liturgiei, ne învaţă să ne rugăm Domnului Isus. Chiar dacă se adresează mai cu seamă Tatălui, ea cuprinde totuşi, în toate tradiţiile liturgice, forme de rugăciune adresate lui Cristos. Anumiţi psalmi, după actualizarea lor în Rugăciunea Bisericii, ca şi Noul Testament, ne pun pe buze şi ne imprimă în inimi invocaţiile acestei rugăciuni către Cristos:
Fiule al lui Dumnezeu, Cuvinte al lui Dumnezeu, Doamne, Mântuitorule, Mielul lui Dumnezeu, Rege, Fiule Preaiubit, Fiule al Fecioarei, Bunule Păstor, Viaţa noastră, Lumina noastră, Nădejdea noastră, Învierea noastră, Iubitorule de oameni...

2666 Dar numele care cuprinde totul este cel pe care Fiul lui Dumnezeu îl primeşte la Întrupare: ISUS. Numele divin este de nerostit pentru buzele omeneşti³¹⁹⁹, dar, asumându-şi firea noastră omenească, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l încredinţează, iar noi putem să-l invocăm: „Isuse”, „YHWH mântuieşte”³²⁰⁰. Numele lui Isus conţine totul: pe Dumnezeu şi pe om şi toată economia creaţiei şi a mântuirii. A ne ruga „Isuse” înseamnă a-l invoca, a-l chema în noi. Numele lui este singurul care conţine Prezenţa pe care o semnifică. Isus este înviat şi oricine îi invocă numele îl primeşte astfel pe Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi care s-a dat pe sine pentru El³²⁰¹.

2667 Această invocaţie foarte simplă de credinţă s-a dezvoltat sub felurite forme în tradiţia rugăciunii, în Răsărit şi în Apus. Formularea cea mai obişnuită, transmisă de monahii din Sinai, din Siria şi de la Muntele Athos, este invocaţia: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!” Ea îmbină imnul cristologic, din Filipeni 2, 6-11, cu invocaţia vameşului şi a celor care cerşeau lumina³²⁰². Prin aceasta, inima se pune în armonie şi cu mizeria oamenilor, şi cu milostivirea Mântuitorului lor.

2668 Invocarea Sfântului Nume al lui Isus este calea cea mai simplă a rugăciunii neîncetate. Repetată adesea de o inimă plină de smerită atenţie, ea nu se pierde într-un „şuvoi de cuvinte”³²⁰³, ci „păstrează Cuvântul şi aduce rod întru răbdare”³²⁰⁴. Ea este cu putinţă „în orice clipă”, pentru că nu este o ocupaţie alături de o alta, ci unica ocupaţie, aceea de a-l iubi pe Dumnezeu, care însufleţeşte şi transfigurează orice acţiune întru Cristos Isus.

2669 Rugăciunea Bisericii venerează şi cinsteşte Inima lui Isus, după cum invocă Numele lui Preasfânt. Ea îl adoră pe Cuvântul Întrupat şi Inima lui, care, din iubire pentru oameni, s-a lăsat străpunsă de păcatele noastre. Rugăciunea creştină urmează cu drag Calea Crucii pe urma Mântuitorului. Staţiunile, de la Pretoriu la Golgotha şi la Mormânt, marchează etapele drumului lui Isus, care prin sfânta sa Cruce a răscumpărat lumea.
„Vino, Duhule Sfinte”
2670 „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul», decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). De fiecare dată când începem să ne rugăm lui Isus, Duhul Sfânt este cel care, prin harul său prevenitor, ne atrage pe calea rugăciunii. De vreme ce el ne învaţă să ne rugăm, amintindu-ni-l pe Cristos, cum să nu ne rugăm şi lui? Iată de ce Biserica ne invită să ne rugăm fierbinte, în fiecare zi, Duhului Sfânt, mai ales la începutul şi la sfârşitul oricărei acţiuni mai însemnate. Dacă Duhul nu trebuie să fie adorat, cum mă îndumnezeieşte El prin Botez? Iar dacă trebuie să fie adorat, nu se cuvine oare să i se aducă un cult deosebit?³²⁰⁵

2671 Forma tradiţională de a-l cere pe Duhul Sfânt este aceea de a-l invoca pe Tatăl, prin Cristos, Domnul nostru, ca să ni-l dea pe Duhul Mângâetor³²⁰⁶. Isus insistă asupra acestei cereri în numele său, chiar în clipa în care făgăduieşte dăruirea Duhului Adevărului³²⁰⁷. Dar rugăciunea cea mai simplă şi cea mai directă este şi ea tradiţională: „Vino, Duhule Sfinte”, iar fiecare tradiţie liturgică a dezvoltat-o în antifone şi în imnuri:

Vino, Duhule Sfinte, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale!³²⁰⁸ Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al Adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vistieria bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te aşază întru noi şi ne curăţeşte de toată întinarea şi mântuieşte, bunule, sufletele noastre!³²⁰⁹

2672 Duhul Sfânt, a cărui ungere ne impregnează toată fiinţa, este Maestrul interior al rugăciunii creştine. El este făuritorul tradiţiei vii a rugăciunii. Desigur, există tot atâtea căi posibile ale rugăciunii câţi oameni care se roagă, dar Duhul Sfânt este cel care acţionează în toţi şi cu toţi. În comuniune cu Duhul Sfânt, rugăciunea creştină este rugăciune în Biserică.

În comuniune cu sfânta Maică a lui Dumnezeu
2673 În rugăciune, Duhul Sfânt ne uneşte cu Persoana Fiului Unul-născut, în Firea lui omenească glorificată. Prin ea şi în ea, rugăciunea noastră filială intră în comuniune, înlăuntrul Bisericii, cu Mama lui Isus³²¹⁰.

2674 De la consimţământul dat în credinţă la Bunavestire, şi păstrat fără şovăire sub Cruce, maternitatea Mariei îi cuprinde de acum încolo şi pe fraţii şi surorile Fiului Ei, „aflaţi încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strîmtorări”³²¹¹. Isus, unicul Mijlocitor, este calea rugăciunii noastre; Maria, Mama lui şi Mama noastră, e întru totul transparentă pentru El: „arată calea” (Hodoghitria), este „Semnul” lui, după iconografia tradiţională şi în Orient, şi în Occident.

2675 Pornind de la această cooperare deosebită a Mariei la acţiunea Duhului Sfânt, Bisericile au dezvoltat rugăciunea către Sfânta Maică a lui Dumnezeu, axând-o asupra Persoanei lui Cristos, manifestată în misterele sale. În nenumăratele imnuri şi antifone în care se exprimă această rugăciune, alternează cu regularitate două mişcări: una îl „preamăreşte” pe Domnul pentru „lucrurile mari” pe care El le-a făcut pentru slujitoarea sa smerită şi, prin ea, pentru toţi oamenii³²¹²; cealaltă îi încredinţează Maicii lui Isus rugile fierbinţi şi laudele fiilor lui Dumnezeu, pentru că Ea cunoaşte acum omenirea, care este nuntită în ea cu Fiul lui Dumnezeu.

2676 Această îndoită mişcare a rugăciunii către Maria şi-a găsit o expresie privilegiată în rugăciunea Ave Maria:

„Bucură-te, Marie”. Salutul Îngerului Gabriel deschide rugăciunea. Prin mijlocirea Îngerului său, Dumnezeu însuşi o salută pe Maria. Rugăciunea noastră cutează să reia salutul adresat Mariei, cu privirea pe care Dumnezeu a aruncat-o asupra umilei sale slujitoare³²¹³, şi să se bucure de bucuria pe care El o află în ea³²¹⁴.

„Plină de har, Domnul este cu tine”: Cele două cuvinte ale salutării Îngerului se luminează reciproc. Maria este plină de har pentru că Domnul este cu ea. Harul cu care ea este copleşită este prezenţa Celui care este Izvorul oricărui har. „Bucură-te, (...) fiica Ierusalimului, (...) Domnul este în sânul tău” (Sof 3, 14. 17a). Maria, în care vine să locuiască Domnul Însuşi, este în persoană fiica Sionului, Chivotul Legii, locul unde sălăşluieşte slava Domnului: ea este „locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii” (Ap 21, 3). „Plină de har”, ea este dăruită cu totul Celui care vine să locuiască în ea şi pe care ea îl va dărui lumii.

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. După salutul Îngerului, ni-l însuşim pe cel al Elisabetei. „Plină de Duhul Sfânt” (Lc 1, 41), Elisabeta este prima dintr-un lung şir de generaţii, care o proclamă pe Maria fericită³²¹⁵: „Fericită tu, care ai crezut...” (Lc 1, 45); Maria este „binecuvântată între femei” pentru că ea a crezut în împlinirea cuvântului Domnului. Abraham, prin credinţa sa, a devenit o binecuvântare pentru „toate neamurile pământului” (Gen 12, 3). Prin credinţa ei, Maria a devenit mama celor care cred, datorită căreia toate neamurile pământului îl primesc pe Cel care este însăşi binecuvântarea lui Dumnezeu: „binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”.
2677 „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi...” Împreună cu Elisabeta, ne minunăm şi noi: „Cum de mi-este dat să vină la mine Mama Domnului meu?” (Lc 1, 43) Pentru că ni-l dă pe Isus, Fiul ei, Maria este Mama lui Dumnezeu şi mama noastră; putem să-i încredinţăm toate grijile şi toate cererile noastre: ea se roagă pentru noi, aşa cum s-a rugat şi pentru ea însăşi: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Încredinţându-ne rugăciunii ei, noi ne încredinţăm, împreună cu ea, voinţei lui Dumnezeu: „Facă-se voia ta”.

„Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre”. Cerându-i Mariei să se roage pentru noi, recunoaştem că suntem doar nişte bieţi păcătoşi şi ne adresăm „Maicii milostivirii”, Celei Preasfinte. Ne încredinţăm ei „acum”, în ziua de azi a vieţilor noastre. Iar încrederea noastră creşte, spre a-i lăsa în seamă de pe acum „ceasul morţii noastre”. Fie ca ea să fie atunci de faţă, ca la moartea pe Cruce a Fiului său, iar în ceasul trecerii noastre să ne întâmpine ca mama noastră³²¹⁶, spre a ne duce la Fiul său, Isus, în Paradis.

2678 Pietatea medievală a Apusului a dezvoltat rugăciunea Rozariului, ca o substituire pentru popor a Rugăciunii Orelor. În Răsărit, forma litanică a Acatistului şi a Paraclisului a rămas mai aproape de oficiul coral al Bisericilor bizantine, în vreme ce tradiţiile armeană, coptă şi siriacă au preferat imnurile şi cântările populare către Maica Domnului. Dar în Ave Maria, în Troparele Născătoarei de Dumnezeu (theotokia), în imnurile Sfântului Efrem sau ale Sfântului Grigore din Narek, tradiţia rugăciunii rămâne fundamental aceeaşi.

2679 Maria este Rugătoarea desăvârşită, figură a Bisericii. Când ne rugăm ei, aderăm împreună cu ea la planul Tatălui, care îl trimite pe Fiul său pentru a-i mântui pe toţi oamenii. Ca şi ucenicul cel mult iubit, noi o primim „întru ale noastre”³²¹⁷ pe Maica lui Isus, devenită Mama tuturor celor vii. Putem să ne rugăm împreună cu ea şi să ne rugăm ei. Rugăciunea Bisericii este ca şi purtată de rugăciunea Mariei, cu care este unită în speranţă³²¹⁸.