Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”⁴²⁴.

351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos, Stăpânul lor. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor.

352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri, care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească.

353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie, interdependenţa şi ordinea lor. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. Omul, şi prin el întreaga creaţie, este rânduit pentru slava lui Dumnezeu.

354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei.

PARAGRAFUL 6. Omul

355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1, 27). Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I); în natura sa, el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II); el este creat „bărbat şi femeie” (III); Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).

I. „După chipul lui Dumnezeu”
356 Dintre toate creaturile văzute, numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”⁴²⁵, el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”⁴²⁶; doar el este chemat să împărtăşească, prin cunoaştere şi iubire, viaţa lui Dumnezeu. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale:

Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgit-o; căci din iubire ai creat-o, din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic⁴²⁷.

357 Fiind după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva, ci cineva. E capabil să se cunoască, să se stăpânească, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat, prin har, la un legământ cu Creatorul său, la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său.

358 Dumnezeu a creat totul pentru om⁴²⁸, însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie:

Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul, mare şi minunat chip viu, mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul, pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată, încât, pentru el, nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la dreapta sa⁴²⁹.

359 „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”⁴³⁰:

Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos... Primul Adam, spune el, a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa; celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. Primul a fost creat de celălalt, de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa... Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam, atunci când îl modela. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui, ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. Primul Adam, al doilea Adam: primul are început, al doilea nu are sfârşit. Căci al doilea este, de fapt, primul, aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”⁴³¹.

360 Datorită originii comune, neamul omenesc formează o unitate. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26)⁴³²:

Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu; (...) în unitatea naturii sale, alcătuită în acelaşi fel la toţi, dintr-un trup material şi un suflet spiritual; în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume; în unitatea de locuire: pământul, de ale cărui bunuri toţi oamenii, prin dreptul natural, se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii; în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi, spre care toţi trebuie să tindă; în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop; (...) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi⁴³³.

361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»⁴³⁴, fără a exclude bogata varietate a persoanelor, a culturilor şi a popoarelor, ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi.

II. „Unitate de trup şi suflet”
362 Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic, afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2, 7). Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu.

363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană⁴³⁵ sau persoana umană ⁴³⁶ în întregime. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om⁴³⁷ şi de mai mare valoare⁴³⁸, prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om.

364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual; persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt⁴³⁹:

Unitate de trup şi suflet, omul, prin însăşi condiţia sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul, deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi⁴⁴⁰.

365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă, încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului⁴⁴¹; adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual; în om, spiritul şi materia nu sunt două naturi unite, ci unitatea lor formează o unică natură.

366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu⁴⁴² ─ nu este „produs” de părinţi; ne învaţă, de asemenea, că este nemuritor⁴⁴³: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi.

367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. Astfel, Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă, spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5, 23). Biserica învaţă că această distincţie nu introduce o dualitate în suflet⁴⁴⁴. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural⁴⁴⁵, iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu⁴⁴⁶.

368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă, de asemenea, asupra inimii, în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31, 33), unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu⁴⁴⁷.

III. „Bărbat şi femeie i-a creat”
Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu
369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi, adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, în fiinţa lor de bărbat şi, respectiv, de femeie. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare, ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu, Creatorul lor⁴⁴⁸. Bărbatul şi femeia sunt, cu o identică demnitate, „după chipul lui Dumnezeu”. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”, ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului.

370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. El nu este nici bărbat, nici femeie. Dumnezeu este spirit pur, în care nu există loc pentru diferenţele de sex. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame⁴⁴⁹ şi ale unui tată şi soţ⁴⁵⁰.

„Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi”
371 Creaţi împreună, bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2, 18). Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2, 19-20). Femeia, pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului, trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie, o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2, 23). Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”, cu aceeaşi natură omenească.

372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”; i-a creat pentru o comuniune de persoane, în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt, fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele... „) şi complementari ca bărbat şi femeie. În căsătorie, Dumnezeu îi uneşte astfel încât, formând „un singur trup” (Gen 2, 24), să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1, 28). Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană, bărbatul şi femeia, ca soţi şi părinţi, cooperează în chip unic la opera Creatorului⁴⁵¹.

373 În planul lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1, 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11, 24), bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. De aici, responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.
IV. Omul în Paradis
374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun, dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său, încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos.

375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei, Biserica învaţă că primii noştri părinţi, Adam şi Eva, au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”⁴⁵². Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină⁴⁵³.

376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi murit⁴⁵⁴, nici nu ar fi suferit⁴⁵⁵. Armonia interioară a persoanei umane, armonia dintre bărbat şi femeie⁴⁵⁶, în sfârşit, armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”.

377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia, înainte de toate, în omul însuşi, ca stăpânire de sine. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa, fiind liber de întreita poftă⁴⁵⁷ care îl face rob plăcerilor simţurilor, lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii.

378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină⁴⁵⁸. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2, 15): munca nu înseamnă un chin⁴⁵⁹, ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute.

379 Această armonie a dreptăţii originare, prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu, avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi.

PE SCURT
380 „Părinte sfânt... Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi, pentru ca, slujind numai ţie, Creatorul său, să stăpânească peste toate celelalte făpturi”⁴⁶⁰.

381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1, 15) ─, astfel încât Cristos să fie Întâiul-născut între mulţi fraţi şi surori⁴⁶¹.

382 Omul este „unitate de trup şi suflet”⁴⁶². Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu.

383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi, «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1, 27), iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”⁴⁶³.

384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis.

PARAGRAFUL 7. Căderea

385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Totuşi, nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei, a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul, dar nu găseam răspunsul”, spune Sfântul Augustin⁴⁶⁴, iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2, 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3, 16). Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului⁴⁶⁵. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului⁴⁶⁶.

I. Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul
Realitatea păcatului
386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul, trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu, căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu, deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei.

387 Realitatea păcatului, în mod deosebit a păcatului originar, se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu, nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele.

Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă
388 O dată cu evoluţia Revelaţiei, se clarifică şi realitatea păcatului. Deşi Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză, el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii, care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos⁴⁶⁷. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului, trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. Duhul Sfânt Paracletul, trimis de Cristos cel înviat, a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16, 8), revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul.

389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor, că toţi au nevoie de mântuire şi că, datorită lui Cristos, mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Biserica, având gândul lui Cristos⁴⁶⁸, ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos.

Pentru a citi istorisirea căderii
390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic, însă ea ilustrează un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului⁴⁶⁹. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi⁴⁷⁰.
II. Căderea îngerilor
391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu⁴⁷¹, care, din invidie, îi aruncă în moarte⁴⁷². Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul⁴⁷³. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni, sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi”⁴⁷⁴.

392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri⁴⁷⁵. Această „cădere” constă în faptul că, prin alegere liberă, aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3, 5). Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3, 8), „tatăl minciunii” (In 8, 44).

393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor, şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. „După cădere, nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”⁴⁷⁶.

394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8, 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl⁴⁷⁷. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3, 8). Dintre aceste lucrări, cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu.

395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. El nu e decât o creatură, puternică prin faptul că este spirit pur, totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos, iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi, indirect, şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate, această acţiune este îngăduită de Providenţă, care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister, însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8, 28).
III. Păcatul strămoşesc
Punerea la încercare a libertăţii
396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii.
Cel dintâi păcat al omului
397 Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său⁴⁷⁸ şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului⁴⁷⁹. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398 Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfinţenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”⁴⁸⁰, dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”⁴⁸¹.

399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare⁴⁸². Le e teamă de acest Dumnezeu⁴⁸³, despre care şi-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale⁴⁸⁴.

400 Armonia în care erau, datorată dreptăţii de la început, este distrusă; stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită⁴⁸⁵; unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor⁴⁸⁶; relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare⁴⁸⁷. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă⁴⁸⁸. Din cauza omului, făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârşit, consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui⁴⁸⁹: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii⁴⁹⁰.

401 După acest prim păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel⁴⁹¹; corupţia generală ca urmare a păcatului⁴⁹²; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea, mai ales, ca infidelitate faţă de Dumnezeul legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise; şi după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creştini, păcatul se manifestă în multiple feluri⁴⁹³. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului:

Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Într-adevăr, omul, dacă îşi cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi, în acelaşi timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii şi cu toată creaţia⁴⁹⁴.

Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire
402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om, s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5, 19). „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, tot astfel, moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el...” (Rom 5, 12) Universalităţii păcatului şi a morţii, apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii, tot astfel, prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5, 18).

403 Pe urmele Sfântului Paul, Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”⁴⁹⁵. În virtutea acestei certitudini de credinţă, Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal⁴⁹⁶.

404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”⁴⁹⁷. Prin această „unitate a neamului omenesc”, toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam, aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. Totuşi, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului, Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal, însă acest păcat afectează natura umană, pe care ei o vor transmite într-o condiţie decăzută⁴⁹⁸. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. De aceea, păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”, nu „săvârşit”; o stare, nu un act.

405 Deşi propriu fiecăruia⁴⁹⁹, păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început, însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale, supusă ignoranţei, suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). Botezul, dăruind viaţa harului lui Cristos, şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu, însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală.

406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea, în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului, şi în secolul al XVI-lea, în opoziţie cu Reforma protestantă. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere, fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu; el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Primii reformatori protestanţi învăţau, dimpotrivă, că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar; ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa), care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529⁵⁰⁰ şi la Conciliul Tridentin din 1546⁵⁰¹.
O luptă grea...
407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Prin păcatul primilor părinţi, diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului, chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii, adică sub puterea diavolului”⁵⁰². A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei, al politicii, al acţiunii sociale⁵⁰³ şi al moravurilor.

408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă, ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1, 29). Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor⁵⁰⁴.

409 Această situaţie dramatică a lumii, care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5, 19)⁵⁰⁵, face din viaţa omului o luptă:

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu⁵⁰⁶.