Secolele XI-XIV

double Allaquuie), pe care o întîlnim la Philippe de Mezieres¹⁰⁰, croni­carul cruciadei antiturceşti din 1396, era aplicată desigur celor două state româneşti de la nordul Dunării.

Existenţa unor enclave româneşti în Peninsula Balcanică, dar mai ales închegarea organismelor statale separate în Ţara Românească şi Moldova, reclama adoptarea de denumiri deosebite pentru ele. Aşa se explică apariţia în ultimul sfert al secolului al XlV-lea a unei nomencla­turi noi pentru spaţiul est-carpatic: Vlahia mică, Vlahia neagră şi Ruso-vlahia. Prima şi cea din urmă dintre ele erau replici ale denumirilor Vlahia mare şi, respectiv, Ungrovlahia, acordate Ţării Româneşti, în vreme ce pentru Vlahia neagră nu întîlnim nici un corespondent cu atri­but de culoare pentru regiunea dintre Carpaţi şi Dunăre. In Peninsula Balcanică au fost semnalate, de asemenea, o Vlahie mare şi o Vlahie neagră, dar este greu de stabilit vreo relaţie directă între aceste denu­miri, apărute mult anterior, şi cele din teritoriile româneşti din stînga Dunării.

Cea mai veche atestare a Vlahiei mici este cunoscută din corespon­denţa papală a anului 1377, unde mama voievodului ţării, Margareta, este numită domina Walachie minoris¹⁰¹. Denumirea apăruse însă mai înainte, căci într-un act de aceeaşi provenienţă, datat în anul 1373, Ţara Româ­nească este menţionată cu numele de Walachia maior¹⁰², ceea ce dovedeşte că emitenţii săi aveau în vedere şi o Walachia minor. La sfîrşitul secolu­lui al XlV-lea şi începutul celui următor acest termen se generalizează în ţările unde îşî exercita: autoritatea biserica romană, căci — în afara altor documente papale¹⁰³, a celor ale regilor Ungariei¹⁰⁴ şi ale unor înalţi ierarhi ai bisericii catolice¹⁰⁵ — el reapare în limba latină la Ioan de Sulthanyeh¹⁰⁶, şi tradus sub forma die cleine Wallachei la Johann Schiltberger¹⁰⁷, die minder Walachy la Ulrich von Richental¹⁰⁸ şi Wal-lackie la petite la Guilleibert de Lannoy¹⁰⁹. In contradicţie cu informa­ţiile documentare enumerate mai sus — de unde rezultă identitatea terminologică între Moldova şi Vlahia mică — se afla ştirea, conţinută de mai multe cronici ruseşti, privind refugierea în anul 1386 a unui principe rus la Petru Muşat, la valahii mari¹¹⁰, prin care de această dată trebuie să înţelegem pe moldoveni. Astfel de neconcordanţe în terminologie nu sînt cu totul neobişnuite în epoca medievală, mai ales în cazul unor de­numiri fără suport în realitate, create în cancelarii sau de cronicari.

Cancelariei patriarhilor constantinopolitani i se datorează impunerea formelor Vlahia neagră (MaupopXaxwc), Vlahia rusă ('PwaopXa/Ja) şi, ulte­rior, Vlahia moldovenească (MoXSopXaxîa). Prima dintre acestea este ates­tată într-o listă a mitropoliilor subordonate patriarhiei din capitala Bi­zanţului — datînd probabil de prin 1386 şi inclusă într-un manual de cancelarie — între care mitropolii este enumerată şi cea din MaupoSXa-Xia¹¹¹. Ea reapare cu începere din 1393 în numeroase acte emise de pa­triarhie¹¹² şi într-un text redactat în anul 1407, conţinînd mai multe capete de acuzare împotriva patriarhului Matei¹¹³. Este greu de precizat dacă există o legătură între aceiastă denumire şi vlahii negri (Kara-Ulagh) care au înfruntat pe mongoli în 1241¹¹⁴. Aceasta nu ar fi cu totul exclus, căci mai tîrziu, cînd graniţa nordică a Imperiului otoman a fost fixată la Dunăre, printre termenii prin care turcii osmanlîi nu­meau voievodatul Moldovei se număra şi acela de¹ Kara-Bogdan (Bogda-nia neagră)¹¹⁵. Modul oriental de desemnare al părţilor nordice dintr-c

ţară Şi al populaţiei ei cu atributul negru este în acest caz în concor­danţă cu nomenclatura bizantină, unde, de asemenea, departajările state­lor şi populaţiilor vecine prin epitete de culori nu erau deloc neobişnuite.

începînd din anul 1395 cancelaria patriarhală completează seria terminologică cu 'Pco<7o(3Xax'a¹¹⁶' al cărui sens era, aşa cum s-a arătat, de Vlahia din părţile Rusiei. Această denumire nu îşi are obîrşia în pre­tinsa subordonare a voievodatului Moldovei faţă de Rusia haliciană, care de cîteva decenii fusese integrată regatului polon şi deci nici nu mai exista ca stat, ci în dependenţa bisericii moldoveneşti faţă de mitropolia din Haliri. Patriarhia de la Constantinopol considerase util să introducă acest nou termen pentru a evita confuziile cu Vlahiile din Balcani, care, avînd în vedere apartenenţa lor îndelungată la imperiu, erau mult mai bine cunoscute cercurilor ecleziastice bizantine.

Încă înainte oa Vlahiei să-i fie adăugate apelativele determinative menţionate, apăruse necesitatea găsirii unei terminologii noi pentru for­maţiunea statală românească de pe versanţii răsăriteni iai Carpaţilor, ca să o distingă în mod clar îndeosebi de primul stat feudal românesc, cel de la sud de Carpaţii Meridionali, pentru care se impusese vechiul nume derivat de la etnonimul ce desemna pe localnici. Astfel, în anii desă-vîrşirii procesului de constituire a statului românesc de-sine-stătător din­tre Carpaţi şi Nistru a luat naştere termenul de Ţara Moldovei.

Presupunerile în ceea ce priveşte existenţa acestui termen încă într-o perioadă mult anterioară nu au lipsit. în acest sens s-a sugerat o anu­mită relaţie între el şi un onomastic cuprins în relatarea făcută de un înalt prelat, al Ordinului franciscan în anul 1287 — dar referitoare' la evenimente petrecute cu un an înainte — despre un demnitar din Impe­riul Hoardei, Ymor filius Molday¹¹⁷, asemănare de nume ce ni se pare însă absolut întîmplătoare şi deci inoportună de a fi luata în discuţie în cazul de faţă. In relatarea evenimentelor mai îndepărtate de epoca în care au fost alcătuite, numeroase cronici medievale au utilizat topo­nimele şi etnonimele contemporane lor, chiar dacă acestea erau de dată recentă. Aşa se explică menţionarea Moldovei în pasajele privind marea invazie mongolă din unele cronici ruseşti şi polone¹¹⁸, precum şi a moldovenilor în legătură cu aceeaşi năvălire în Annales Boiorum a lui Aventin¹¹⁹, lucrări compuse în cursul secolelor XVI—XVII. Evident, nu se poate pune preţ pe valoarea informativă a acestor cronici privind as­pectul aflat în dezbatere. Anumite suspiciuni comportă şi referirea la terra (sau principatus) Moldaviae făcută de Jan Dlugosz,' reluată şi de alţi cronicari polonezi — cu prilejul descrierii luptelor pentru tron din 1359¹?⁰ —• dat fiind că lucrarea sa fusese alcătuită cu peste un secol mai tîrziu. Totuşi, la data menţionată, no-ua nomenclatură a spaţiului est-carpatic nu mai era neobişnuită şi ea putea fi conservată în arhiva fami­liei Olesnicki, folosită de Dlugosz ca sursă de informaţie pentru anumite capitole ale istoriei sale.

Cele mai vechi menţiuni scrise certe despre Ţara Moldovei se găsesc inserate în documentele emise în cancelaria regală a Ungariei la 20 martie 1360 (terra Moldauana)^¹ şi 2 februarie 1365 (terra Moldmna sau Mold-vana)¹²². Prima cronică în care se aminteşte terra Moldaviae aparţine lui Io an de Tîrnave (Kukullo), scrisă în ultima parte a secolului al XlV-lea. Atestarea regiunii de la est de Carpaţi suib acest nume i-a fost prilejuită in pasajul unde se descrie venirea lui Bogdan de peste munţi şi ridicarea

■sa împotriva suveranului angevin¹²³. Denumirea a trecut şi în diplomatica papală, voievodul ţării fiind desemnat cu titlul de dux Moldaviensis par-tium seu nationis Wlachie (1370), dux Moldaviensis (1370 şi 1371) sau Moldauiae dux (1372)¹²⁴. In tratatul încheiat în 1372 între Carol IV de Luxemburg şi regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, statul românesc est-carpatic apare sub denumirea de Waywodatus Muldawia¹²⁵, iar în tra­tatul din 1389 dintre Mircea cel Bătrîn şi regele Poloniei, Wladislaw Jagello, sub aceea de Muldauia¹²⁶. O formă uşor modificată (terra Mol-duana) întîlnkn în cîteva acte emise de regele Sigismund I al Ungariei la sfîrşitul secolului al XIV-lea¹²⁷, dar în textul tratatului de la Lublau din 1412, încheiat de Sigismund cu Wladislaw, emitenţii s-au simţit datori si releve identitatea acestei forme eu alta mai veche, mult mai răs-pîndită, precizînd: terra Moldua seu Moldauia>^2S. De asemenea, în cîteva acte redactate în cancelaria Ungariei în anul 1395 s-a considerat util să se consemneze — la fel cum s-a procedat şi în corespondenţa papală, deja citată, din 1370 — identitatea între Valachia minor şi terra Mulduana (sau Moldauia)¹²³.

încă de la primele acte emise, cancelaria statului moldovenesc a folosit pentru numele ţării formule asemănătoare cu cele din documen­tele papilor şi ale regilor angevini. In actele destinate străinătăţii dom­nul ţării purta în mod curent titlul de ivoyeuoda Muldauiensis¹³⁰, iar în cele de uz intern, ca şi în unele externe, îndeosebi KoeKOA<* 3fivwk Moa-,Mkck«î sau rocnoAdp-h 3smah A\oaa<»kck¹³¹. într-un mod aproape identic denumesc statul românesc dintre Carpaţi şi Nistru şi cele mai vechi leto­piseţe slavo-române din Moldova¹³², în timp ce în Cronica moldo-germană acesta apare sub forma MuZda¹³³. Primele emisiuni monetare ale statului moldovenesc, datînd din vremea domniei lui Petru I Muşat, aveau de regulă următoarea legendă: SIM petri WOiwodi, SI MOLDAVIENSIS, care se întregeşte astfel: Signum Petri woiwodi, signum Moldaviensis, pentru ca în timpul lui Alexandru cel Bun cea mai frecventă legendă să fie "îviONE ALEXANDRI, WD moldaviensis, adică Moneda Alexandri, waiwo-dae Moldaviensis^1Si. în timp ce în actele cu caracter intern ale primilor A^oievozi se remarcă modul constant în oare regiunea est-carpatică este numită Ţara Moldovei, în unele documente moldoveneşti destinate străi­nătăţii apar anumite inconsecvenţe, deliberate însă, în desemnarea ţării şi a locuitorilor ei, inconsecvenţe şi contradicţii prezente adesea în pe­rioada de constituire a serviciilor de cancelarie. Astfel, în actul omagial din 5 ianuarie 1393 către regele Wladislaw, Roman Muşat se intitula KctROAd rtloAAJRKCKHH h A"kA^Hli^K 01,'cen 36MA-k KOAOiiiKCKol¹³⁵, iar în actul oma­gial din 1 august 1404, către acelaşi rege al Poloniei, deşi Alexandru cel Bun era desemnat ca K«>eK©Ava­lahi (naH-Ki ROAacK-Uta)¹³⁶ şi nu moldoveni (naH%t A\o<\AaKCK-hhv\H), cum se va întîmpla de-abia în actul cu conţinut asemănător din 6 octombrie 1407¹³⁷. Folosirea concomitentă a două forme diferite pentru desem­narea numelui voievodatului, departe de a reflecta o situaţie poli­tică mai veche, dintr-o perioadă cînd ar fi existat două nu­clee prestatale deosebite¹³⁸, se explică prin dorinţa emitenţilor actelor de a nu provoca neînţelegeri nici printre străini şi nici printre localnici. întrucît actul citat al lui Roman Muşat îl privea în primul rînd pe regele Poloniei, ţară unde, aşa cum arătam, termenul de Valahia se impusese atît în limbajul diplomatic cît şi în cel comun, redactorii do-

44

cumentului au considerat necesar să-1 adauge în mod excepţional în titlul domnesc alături de Moldova, întrebuinţat curent de serviciul can-celarial moldovenesc. Nedumeririle provocate de utilizarea ambelor de­numiri ale teritoriului românesc est-earpatie în aceleaşi texte de cance­larie se datorează şi faptului că, spre deosebire de documentele papale si ungureşti amintite mai sus, în care între cele două forme s-a intercalat o conjuncţie disjunctivă, în cazul actului omagial din 1393 a fost prefe­rată una copulativă.

Ulterior a fost creată o formă combinată din cele două nume ale teri­toriului dintre Carpaţii Orientali şi Nistru ■— Moldovlahia (MoXSopXax^a)

datorată, ca şi în alte cazuri, tot cancelariei patriarhilor din capitala

Imperiului bizantin, formă atestată pentru prima oară în două acte din «26 iulie 1401¹³⁹ şi adoptată destul de repede şi în Moldova. Astfel, în inscripţia de pe patrafirul de la Ladoga, Alexandru cel Bun purta titlul de Bos'pcoSa auToxpdcTtop 7iaay]? MoX8o(3Aaxîa? xai IlapaOaÂoccHa!;¹⁴⁰, în Viaţa Sjîntului Ioan cel Nou fiind numit rocriOA^fK* y/iuyoMoy Khct/n a\oaao-kaaXîa h noA\opiS¹⁴¹, pentru ca în documentele interne să se intituleze, dealtfel ca şi urmaşii săi direcţi, ko£koa<> h recnoAHHK rhcih AloAAOEAaJCiH-ckoh 3jmah¹⁴². In mod excepţional toponimul Moldoblachia apare folosit şi de curia pontificală¹⁴³. Forma Moldovlahia, rod al juxtapunerii denumirii mai vechi şi mai noi a ţinuturilor est-carpatice, prezintă o semnificaţie simbolică pentru apartenenţa acestora la spaţiul unitar românesc car-pato-dunărean.

Dacă în ceea ce priveşte explicarea genezei numelui Vlahia — deri­vat de la etnonimul prin care străinii desemnau pe români — nu există nici o dificultate, stabilirea originii substantivului propriu Moldova ridică probleme mai complicate.

■în secolul al XlV-lea, la răsărit de arcul carpatic purtau nume ase­mănătoare cu ţara Moldovei un rîu şi o aşezare urbană, situaţie care, evident, nu era accidentală, între nomenclatura lor fiind o strînsă le­gătură. Cea mai veche menţiune asupra rîului — în grafia AloAAosa — şe găseşte într-o listă de oraşe ruseşti şi din alte regiuni, alcătuită în jurul anului 1395 şi inserată în mai multe cronici vechi ruseşti¹⁴⁴. Sub aceeaşi formă îl întîlnim în documentele' interne moldoveneşti începînd din anul 1400¹⁴⁵, iar mai tîrziu în cronicile slavo-române¹⁴⁰. In tot cursul secolelor XIV—XVI, ocazional şi mai tîrziu, oraşul Baia a fost denumit deseori în izvoarele latine şi germane, Moldavia, Moldau sau prin alte forme derivate de la acestea. Pentru prima oară menţionarea Moldaviei — alături de alte centre de la est de Carpaţi, unde călugării franciscani îşi stabiliseră aşezăminte — se întâlneşte în ultimii ani ai secolului al XlV-lea într-o listă a provinciilor Ordinului minorit¹⁴⁷. în legătură cu oraşul de pe malul apei Moldovei a fost pus un anume Alle-xandro Moldaowicz, amintit printre boierii cneazului hali cian George-Iurii Troidenovici (= Boleslav de Mazovia) într-un act emis la Lwow m .anul 1334, prin care se reînnoia alianţa cu Ordinul teutonic şi ma­rele maestru Luther von Braumsichweig¹⁴⁸. Spre deosebire de unele pă­reri mai vechi, potrivit cărora numele său ar deriva de la ţara Moldovei, in ultimul timp specialiştii consideră — deşi o dovadă precisă în acest sens nu există — că el provine de la oraşul de unde era originar¹⁴⁹, ceea ce pare mai verosimil. Oraşul Baia este ulterior atestat cu cealaltă de-

numire a sa în corespondenţa papală din 1413 (civitas Moldaviensis)¹⁵⁰, în sigiliul aşezării executat după 1413 (civitas Moldavie)¹⁵¹, în cronica lui Ulrich von Richental (Molda, Molga)¹⁵², acest ultim toponim reîn-tîlnindu-se uşor modificat în Cronica moldo-germană (Mulda, eyn haubt-stat Muldencr land)¹⁵³ şi în numeroase alte texte de cancelarie de mai tîrziu.

Prin urmare, în izvoare apare probabil mai întîi un onomastic de­rivat de la numele oraşului, urmînd apoi menţionarea ţării, iar ulterior cea a rîului şi a centrului urban. Ordinea în care ele sîrut atestate do­cumentar nu presupune implicit că aceeaşi succesiune a fost urmată şi în realitate. Anterioritatea apariţiei numelui oraşului şi a rîului faţă de acela al ţării ni se pare evidentă, istoria europeană oferindu-ne nu­meroase exemple ale extinderii numelui unor centre urbane asupra re­giunii sau ţării unde se aflau¹⁵⁴ sau al numelui rîului asupra ţinuturilor străbătute ele ele¹³⁵. Dealtfel, cronicarii şi cărturarii din epoca feudală sînt în mod unanim de acord că denumirea apei Moldovei s-a transmis întregului voievodat¹⁵⁶, părere căreia i s^au raliat şi cea mai mare parte a istoricilor moderni¹⁵⁷. Presupunerea că numele rîului ar proveni de la acela al oraşului devenit capitală şi ulterior s-ar fi extins asupra în­tregii ţări¹⁵⁸ nu se bazează, după părerea noastră, pe argumente convin­gătoare. Aşa cum se ştie, o mare parte din oraşele şi tîrgurile Moldovei — Şiret, Suceava, Bîrlad, Vaslui, Tg. Neamţ, Bahlovia (= Hîrlău), Tg. Trotuş, Lăpuşna — au preluat numele apei lîngă care erau aşezate, fenomenul invers nefiirud cunoscut¹⁵⁰. De aceea considerăm şi noi că apariţia numelui rîului a precedat-o pe cea a crasului şi voievodatului. Deşi din punct de vedere logic denumirea acestuia din urmă putea să fie preluată de la cea a localităţii, ni se pare mai plauzibilă ipoteza că ea a fost adoptată de la numele apei Moldovei, în bazinul căreia se afla nucleul iniţial al unei importante formaţiuni statale.

In explicarea etimologiei numelui Moldovei au fost adoptate so­luţii extrem de numeroase şi variate¹⁶⁰. Enumerarea tuturor ipotezelor emise ar ocupa un spaţiu prea întins pentru a ne permite să o între­prindem. De aceea le vom reaminti numai pe acelea care au întrunit în mai mare măsură asentimentul specialiştilor. Toponimul şi hidroni­mul Moldova a fost considerat de origine gotică (de la Mulda, căruia i s-a atribuit sensul de praf/⁶¹, traco-dacică (de la Mol + dava etc.)¹⁶², slavă¹"³ ori mixtă (de la forma sincopată a românescului molid şi din sufixul slav -ova etc.)¹⁶⁴, pe lîngă acestea fiind date alte numeroase ex­plicaţii.

Avînd în vedere cele mai vechi forme în care ni s-a transmis nu­mele Moldovei şi alte argumente, optăm pentru ipoteza originii sale din germana medievală¹⁶⁵. Toponime şi hidronime asemănătoare se în­tâlnesc în mai multe regiuni din lumea germanică¹⁶⁶. Un nume identic cu acela al rîului de la est de Carpaţi, în varianta sa săsească, poartă marele afluent ai Elbei din Boemia, Moldau, denumit de cehi Vltava, care în unele izvoare medievale în limba latină apare menţionat şi sub grafia Muldavia sau chiar Moldavia¹⁶¹. Se pare că aceasta era apa avută în vedere de Miron Costin cînd afirma că „un rîu Molda este în Ţara Nemţească, nu departe de aceste locuri"'¹⁶⁸. Numele rîului şi al oraşului de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor a fost dat desigur de coloniştii saşi stabiliţi încă înainte de întemeierea statului moldovenesc de-sine-

stătător, colonişti care, ca şi în. alte cazuri, au optat pentru o denumire-preluaită din regiunile lor de origine¹⁶⁹. Nu este exclus ca această nouă denumire să fi fost apropiată de vechea formă locală. Contrar părerii lui Hasdeu, şi a celor ce i-au împărtăşit ideea, euvmtul Molde, de la care derivă numele rîului moldovenesc, mu a avut numai sensul de praf, ci şi acela de albie, covată, ceea ce face mult mai verosimilă o corelare între această accepţiune a sa şi noţiunea de rîu¹⁷⁰. Este interesant de consemnat că termenul german a fost preluat ca regionalism şi în limba română sub forma moldă (plural molde), cu acelaşi sens de albie, co­vată¹⁷¹. Termenul Molde, care reprezintă una din variantele lui Mulde, ar fi avut, potrivit părerii unor reputaţi lingvişti, sensul primar de vas de muls, provenind de la latinescul mulctra, care avea acelaşi în­ţeles¹⁷².

După cum rezultă din materialul prezentat mai sus, ţinuturile est-oarpati.ce apar în izvoarele din secolele XI—XIV sub denumiri diferite, derivate de cele mai multe ori de la numele populaţiilor care le-au lo­cuit, aitît a celor migratoare, cît şi a băştinaşilor. Triburile străine de la care s-a preluat numele regiunii cuprinse între Carpaţii Orientali şi Nistru pătrunseseră în anumite zone de la nordul Dunării inferioare, unde şi-au impus în mod vremelnic controlul politic, efectuînd invazii periodice în teritoriile învecinate. Aşa se explică de ce străinii au de­semnat uneori spaţiul etnic românesc după numele invadatorilor por­niţi de acolo (Patzinakia, Oumania, Brodnic, Tartaria) şi nu după cel al populaţiei locale, chiar dacă triburile migratoare erau inferioare au­tohtonilor din punct de vedere numeric şi al civilizaţiei şi nu se stabi­liseră decît în zone restrânse ale ţinuturilor de la răsărit de arcul car­patic. Unele din denumirile regiunii în discuţie nu iau fost utilizate de­cît de anumite cercuri scriitoriceşti şi de cancelariile laice şi ecleziasti­ce, fără ca ele să fi fost adoptate de populaţiile care locuiau efectiv acele teritorii. Astfel se justifică varietatea nomenclaturii regiunii de la est de lanţul Oarpaţilor şi neconcordanţele terminologice nu numai la can­celariile şi cronicarii din ţări diferite, dar chiar şi din aceeaşi ţară. Re­marcăm, de asemenea, faptul că unele denumiri au continuat să se fo­losească multă vreme după ce populaţiile migratoare de la care ele de­rivă părăsiseră ţinuturile din stânga Dunării, tradiţionalismul în con­servarea anacronică a etnonimelor şi toponimelor reprezentând, dealt­fel, o trăsătură distinctă a literaturii istorice, a cartografiei şi a actelor de cancelarie din evul mediu.

Cu toate că nu se păstrează date privind nomenclatura folosită de populaţia locală pentru spaţiul est-carpaitic în primele secole ale mi­leniului al II-lea — cele ornai vechi consemnări scrise româneşti relative la acest aspect fiind de-abia din a doua jumătate a secolului al XIV-lea — credem că este exclus ca românii să-şi fi denumit propriile ţi­nuturi după numele triburilor nomade turanice şi mongole. Excepţie a făcut doar o redusă fîşie din cîmpia de la nordul Dunării inferioare, care o anumită perioadă a fost cunoscută, aşa cum am arătat, sub numele de „părţile tătărăşti". Ca pretutindeni unde au locuit în evul mediu, românii au considerat regiunile lor strămoşeşti ca „ţări ale ro­mânilor". Faptul că, înoepînd din ultimul sfert al secolului al XlV-lea, în actele redactate în cancelaria voievodală moldovenească regiunea de la răsărit de Carpaţi era numită Vlahia sau printr-o formă derivată de

la toponimul menţionat, nu înseiamjnă că românii utilizau în limbaj col rent această denumire. In actele amintite nomenclatura ţinuturilor r< mâneşti a fost (tradusă din limiba poporului în slavona oficială.

Incepînd din secolul al XIII-lea posedăm deja indicii precise că străinii adoptaseră pentru spaţiul etnic românesc nord-dunărean u termen deriviat de la forma prin care ei desemnau pe băştinaşi. Istorj europeană cunoaşte numeroase cazuri în care diferite popoare au i| norat vreme îndelungată modalităţile neamurilor învecinate de a nun ţara lor şi pe ele înşile, preferind să le aplice o terminologie propri Denumirea de ţara vlahilor, în diferitele sale variante fonetice, chii dacă nu era identică cu ceia dată de localnici — ţara românească -avea acelaşi sens cu ea şi oglindea existenţa unei formaţiuni politic a populaţiei autohtone neolatine. Nu dispunem decît de indicii indireci că străinii au cunoscut forma prin care românii se autodesemnau. Amii tim în acest sens faptul că în epica germană medievală numele popon. lui român fusese aplicat unui conducător al săxi — Ramunc¹⁷³.

înregistrarea scrisă a numelui ţării cu mult timp după acela poporului este firească, căci apariţia etnonimelor a precedat de cele multe ori pe cea a toponimelor asemănătoare ca formă. în schimb, a lălăit termen oare se referea la regiunea dintre Carpaţi şi Nistru, adie Moldova, nu provine de la un etnonim, ci, dimpotrivă, de la el deriv numele locuitorilor din spaţiul geografic în discuţie. Termenul Moldov la început un nume strict de cancelarie, a trecut apoi în vocabular activ al populaţiei româneşti, nu fiindcă ar fi existat vreo deosebir esenţială între situaţia etnieo-cultunală din diferitele regiuni de la nor dul Dunării inferioare, ci, aşa cum am arătat, datorită necesităţii d diferenţia între ele organismele statale feudale constituite odată evoluţia generală a societăţii româneşti.

NOTE

¹ DAI, p. 182—183.

² Ibidem, p. 174—175.

³ Ibidem, p. 54—55, 62—63, 184—185.

⁴ Geographie d'Aboulfeda, II, ed. M. Reinaud, Paris, 1848, p. 317; Tiesen
hausen, I, p. 236 (al-Umari); C. Marinescu, Le Danube et le littoral occidental et s
lentrional de la Mer Noire dans le „Libro del Conoscimiento", în RHSEE, III, 192f
1—3, p. 4.

⁵ Nordenskiold, Periplus, passim; F. Brun, Bepeeb Hepnazo Mopn. Meotcdy Jlneripou
u JlnccmpoM-b, in ZOO, IV, 1858, p. 248; K. Kretschmer, Die italienischen Portolan
des Mittelalters, Berlin, 1909, p. 642; G. M. Thomas, Der Periplus des Pontus Eu
xinus nach miinchener Handschrijten, în Abhandlungen der philosophisch-philolo
gischen Classe der koniglich bayerischen Akademie der Wissenschaften, X, 1866
p. 237—238; I. Lepşi, însemnări despre geografia universală a lui Cluverius şi Bruzei
la Martiniere din anul 1729, în Buletinul Muzeului regional al Basarabiei div
Chişinău, 9, 1938, p. 41.

^u Cron. turc, I, p. 270 (Mustaţa Gelalzade), 331 (Sa'adeddin Mehmed), 53 (Mustafa Aii), 480 (Ibrahim Pecevi); Cron. turc, II, p. 77, 79, 82 (Kiatip Celebi).

⁷ Dlugosz, Hist. Pol., I, p. 21. într-un mod asemănător s-au exprimat Fran gois de Pavie, care a călătorit în Moldova în anul 1585: ...Turla, qui j'estim estre celle qu'on nommoit ancienement Nister, ou Tyras (cf. N. Iorga, Acte ş fragmente cu privire la istoria românilor, I, Bucureşti, 1895, p. 35), precum şi Dimi

trie Canitemir (Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1973, p. 64): ...Tyras, hodie Nistr, rrcentioribus Graecis scriptoribus Dinastris, Turcis Turla.

s DAI, p. 184—185. Cf. şi DAI-Commentary, p. 155 (Gy. Moravcsîk).

^!> J Marquart, Osteuropăische und ostasialische Streifziige, Leipzig, 1903, p. 33, 597- DAI-Commentary, p. 149 (Gy. Moravcsik). S-a mai exprimat opinia că Bctpoux "î"kou(3o0 ar putea fi Mureşul şi Oltul sau Dîmboviţa (cf. F. Brun, HepnoMopbe, I, Ode^sa' 1879, p. 23), ori Botna şi Cogîlnicul, în timp ce TpouXXoi; ar fi Ialpugul din sudul Basarabiei (Diaconu, Les Petchenegues, p. 36). "10 DAI, p. 166—169.

11 Nicolai Constantinopolitani archiepiseopi Epistolae, în PG, CXI, 1863, col.