Secolele XI-XIV

i

QjlQ), p „ţ () „

de muinţiide zăpadă" (jensit des sneberges hani)¹⁸, expresie aproape identică ou obişnuita formulă ulţrq montes nivium, întrebusnţată de can­celaria papală atunci cînd se făceau referiri la spaţiul extracarpatic¹⁹. Ni se pare de aceea justificat să credem că poetul german avusese în vedere o „ţai'ă¹' a româniloir din Moldova sau MJumtenia.

In cuprinsul secolului al XlII-lea, dincolo de hotarele nordice ale Moldovei sînt atestaţi bolohovenii, al căror mume derivă de la etnoni­mul est-aLav voloh desemnîmd pe români²⁰. Cnejii bolohoveni (khhbh SoAoX'oKKCu.iH) apar menţionaţi: în mai multe rânduri în Ipatievskaia leto-pis': prima dată în 1231, cînd luptă aliaturi de regele Ungariei contra principelui halician Daniil Romanovici; apoi în 1235, cînd participă tot împotriva sa la asediul KameneţuLui; în 1241, cînd sînt nevoiţi să pre­gătească recoltai pentru & fi rechiziţionată de mongolii pătrunşi în cne-zatuil Hailiici-Wolhynia; în acelaşi ian aşezările lor întărite sînt atacate de Daniil; în 1257 — pentru ultima oară — cînd, în urma înfrîngerii provocate de armata cneazului halician, dispar din izvoare²¹.

încă de multă vreme istoricii au postulat existenţa unei legături în­tre bolohoveni şi localitatea Bolohovo, menţionată în letopiseţ în anul 1150²². Nu ieste exclus ca şi forma Borohov, atestată în anul 1172, să se refere la această aşezare²³. Dealtfel, mai multe localităţi din cuprinsul cnezatului halician purtau ^!un nume asemănător. Una dintre ele, poate chiar cea pomenită în 1150, este identică cu Bolechowul, despre care într-un document polonez emis în anuil 1472 în cancelaria de la Lwow se specifică villa.. . Valachorum dicta, ceea ce este extrem de semnifica­tiv pentru originea roimânească a numelui aşezării, dar şi a bolohoveni-lor²⁴. In secolele XIII—XIV, ca şi mai tîrziu, în cuprinsul teritoriailui bo-lohovenilor, ca şi în alte regiuni oile cnezatului Halici-Wolhynia, sînt atestate numeiroase toponime, hidronime şi onomastice româneşti sau aşezări organizate după jus valachicum, ceea ce dovedeşte vechimea şi larga răspîndire a elementului românesc in acele zone²⁵.

Faptul că într-un pasaj din Ipatievskaia letopis', unde se relatează evenimente de la sfîrşitul secolului al XlII-lea desfăşurate în cuprinsul regatului ungar, românii sînt desemnaţi şi sub numele de volohi (kcao^h)²⁶ nu vine în contradicţie cu semnificaţia etnică a numelui bo-lohove-nilor subliniată mai sus. Deosebirea de nomenclatură se explica

şi prin împrejurarea că ■bolohovemoa au reprezentat un grup regional re­lativ izolat de restul maisei româneşti, iar ceti cărora li se datorează ul­tima redactare a cronicii nu realizau identitatea lor cu ceilalţi români. Pe de altă parte, diferenţa de nomenclatură s-&r putea datoria şi izvoa­relor deosebite Utilizate penitnu alcătuirea diferitelor părţi din compo­nenţa letopiseţului de la mănăstirea Sf. Ipatie de la Kostroma.

Săpăturile arheologice din ultimele două decanii au dus la idenţtifi-careia mai multor aşezări aparţinînd bolohovenilor, printre acestea fiind şi cele atestate în cronici²⁷. Sistemul lor de apărare şi inventarul desco­perit, chiar dacă sînt asemănătoare celor de factură vest-rasească, nu constituie argumente -peremptorii în favoarea originii slave a boloho­venilor, împrumutarea anumitor trăsături de civilizaţie de către o co­munitate etnică minoritară de la o altă populaţie înseriindu-se între fe­nomenele absolut normale²⁸. Nu este însă exclus ca o parte a clasei do­minante a bolohovenilor să fi fost supusă procesului de slavizare încă în perioada premergătoare invaziei mongole. în schimb — judecind după datele de toponimie şi antroponimie medievală evocate mai sus — se pare că acest proces a afectat înitr-o măsură mai redusă enclavele de populaţie romanească stabilite de-a lungul versanţilor Carpaiţilor Nor­dici.

Teritoriul ocupat de bolohoveni era limitat spre nord de cursul su­

perior al rîului Sluc' şi de bazinul superior iad Bugului ide Sud, iar spre
sud probabil de hotarele septentrionale ale Moldovei, unde, aşa cum
indică un document din 1433, se afla aşa-numiita „câmpie Bolehov"
(iioa/a BortoXoKa)²⁹. In regiunea meiniponiaîfcă bolohovenii locuiau alături
de ruteni şi de alte neamuri slave, preponderente din punct de vedere
numeric. *■ ?%p'

Din cuprinsul acestor succinte informaţii deducem existenţa unui nucleu teritorial ai bolohovemiilor desprins temporar de sub autoritatea principilor muşi, organizarea cnezială a bolohovanilor, lupta lor perma­nentă de a-şi menţine autonomia faţă de statul halician, ceea ce i-a determinat să accepte alianţa cu ailte populaţii.

Date mai consistente asupra populaţiei româneşiti de la răsărit de Carpaţii Orientali sînt oferite de scrisoarea papei Grigore IX adresată la 14 noiembrie l!234 prinţului moştenitor ââ Ungariei, Bela;. Scopul scrisorii era de a-i solicita intervenţia împotriva vlahilor (Walati, Wa-lathi) din dieceza eumamă pentru, faptul că ignorau prerogativele epis­copului Teodoric. Marele pontif informa totodată pe Bela că vlahii dis­pun ide propriii lor „pseudoepiscopi" de rit grecesc, adică ortodox, şi se arăta nemulţumit pentru că atrăgeau la ei pe unguri, saşi şi alţi enoriaşi catolici, care sub influenţa lor adoptaseră ortodoxismul. Precizarea din documentul cancelariei Scaunului apostolic că locuitorii menţionaţi ve­neau la vlahi din regatul Ungariei (de regno Ungarie) dovedeşte că populaţia românească la care se referea Grigore IX era ceai din afara arcului carpatic şi nu din colţul de sud-est al Transilvaniei, cuprins şi el în hotarele episcopiei cumanilor, aşa cum rezultă din Catalogus Ni-nivensis II. Pentru a-i rupe de sub influenţa arhiereilor „schismatici", papa împuternicise pe episcopul cumanilor să numească un. vicar epis­copal catolic special pentru vlahi, cerîndu-i totodaită lui Bela să recurgă la forţă pentru a-1 impune pe respectivul prelait şi să-i asigure venituri din dările încasate de la vlahi³⁰. Rezultatele intervenţiei papale nu ne

.sînt cunoscute, -dar, chiar in evenrtuau.iuj>t

prinţul moştenitor al Ungariei şi de episcopul cumanilor in seu ciitărilior din scrisoare, este extrem de puţin probabil ea românii să fi cedat presiunii exercitate asupra lor.

O succintă atestare a românilor la mijlocul secolului al Xlll-leat s« întîlneşte în Geograjia învăţatului armean Vardan din Paxdsepent (Pard-seperţ'i), unde se arată că neamul vlahilor (Oulachaţ') se găseşte în. ve­cinătatea ruşilor, precizare ce sugerează localizarea sa la est de Car-paţi³¹. După forma în care este redat numele românilor, se pare că. în opera cărturarului din Cilicila s-au ui1ili^;ziat informaţii venite prin filiera populaţiilor turce.

în legătură cu prezenţa comunităţilor româneşti în ţinuturile de la răsărit de lanţul carpatic la începutul mileniului al ll-lea s-au luat une­ori în consideraţie în mod eronat şi izvoare care de fapt se referă la aLte grupuri etnice. Astfel, nu se poate accepta identifiicasrea geţilor şi dacilor din cronica lui Vinoentius Kadlubek, amintiţi între efectivele ar­matei regelui polonez Cazimir 1 (1038—1058)³², ou românii din Moldova³*. De asemenea, menţionarea în anul 1070 a vlahilor alături de ruteni şi pecenegi (. . .exercitum ex Ruthenis, Pieczyrdegys et Wăllachis), ca aliaţi ai cneazului Viaoeslav împotriva regelui Boleslav II, îm ediţia din 1711 a cronicii lui Jan Dlugosz³⁴ — vlahi consideraţi tot ca originari din Mol­dova?⁵ — se datoreşte unei greşeli de transcriere ia etnonimului în ma­nuscrisul folosit, în manuscrisele mai exacte ale lucrării cărturarului din Cracovia, în loc de Wăllachis se întîlnesc formele — mai apropiate de cele corecte — Warăhis sau Warais, ce desemnau pe varegi³⁶.

în afara menţiunilor ce se pot raporta la românii din Moldova, există alte informaţii privind populaţia autohtonă de la nordul Dunării, unde nu se precizează însă regiunea în oare locuia.

Deosebit de importante sînt ştirile consemnaite în celebra cronică kieviiană Povestea anilor de demult, unde volohii sînt amintiţi în mai multe rînduri. Dacă este încă discutabil că sub denumirea de roat^m — ce apare în introduoeirea istorioo-geografică de la începutul letopise­ţului, unde sînt enumerate mai multe popoare europene³⁷ — se ascundea populaţia neolatină dunăreană ori eventuai francii sau italienii³⁸, cele­lalte menţiuni ale volohilor, consemnate în grafii puţin deosebite, se referă evident la populaţia românească nord-dunăreană şi nu tot la franci, cum pretind R. Roesler şi epigonii săi³⁹. Volohii (koaoX'h) aliaţi cu slavii împotriva unguirikxr năvălitori⁴⁰ sînt cu siguranţă cei din Transil­vania, aşa cum dealtfel confirmă şi cronicarul anonim al regelui Bela⁴¹. Rămîne neprecizată doar localizarea volohilor (b«a\'oa\-k), despre care se spune că i-au atacat şi supus pe silavii de la Dunăre⁴².

Fără să fie prea numeroase, consemnările sorise privind populaţia românească din regiunea cuprinsă intre Carpaţii Orientali şi Nistru fac dovada peremptorie că în primul sfert al mileniului al II-lea acest teritoriu nu reprezenta pentru contemporani o terra incognita şi nici o terra deşerta. Atestarea comunităţilor locale din Moldova constituie un reflex al contactelor diverse ale acestora cu populaţiile din ţările în­vecinate, atât de natură paşnică — comerciale sau confesionale — cit

6 — Moldova în secolele XI—XIV

82

si divergentă, manifestate prin confruntări militare. Faptul că aceste atestări nu sîcnit în număr prea mare şi iniei prea consistente în date îşi află îmtre altele, explicaţia în absenţa totală a izvoarelor sorise in-

_tern'_e societatea autohtonă neatdmgmd. încă un nivel de dezvoltare

suficient petnftru a asigura progresul scrierii — precum şi în organiza­rea destui de tîrzie a activităţii regulate a serviciilor de cancelarie, ca şi în stadiul începător al evoluţiei literatorii istorice din statele feu­dale din vecinătate, exceptînd bineînţeles pe cea bizantină. Pe de altă parte, populaţia românească din regiunile extoacarpartice, alcătuită din comunităţi sedentare agricole şi pastorale, fără veleităţi războinice şi nedispunîncl de o organizare militară capabilă de a-şi însuşi teritorii străine, făcea în mai mică 'măsură obiectul interesului cronicarilor vre­mii de'cît neamurile aflate în migraţie în teritoriile nord-dunărene, cu o largă arie ide acţiune.

Originea ştirilor asupra românilor din Moldova inserate în izvoa­rele scrise este relativ diversă, ele provenind din lumea scandinavă, bizantină, germanică, rusească, armeană sau. italiană şi fiind înregis­trate în diferite limbi sau dialecte germanice, greceşti, slave, armeneşti şi latine, ceea ce justifică formele deosebite ale denumirilor date po­porului român: Blakumen, Blokumenn, BXâyoi, Vlâchen, Ko,ioXoK-fcC!j,M, Oulachaţ, Walati-Walathi. Această diversitate de nomenclatură repre­zintă un fenomen absolut normal, explicabil prin caracteristicile fone­tice proprii fiecărei limbi. Toaite aceste denumiri constituie variante ale formei slave meridionale vlah, apărute în urma turnul complicat proces prin derivarea unui etnonim de origine germanică. La neamurile ger­manice termenii Walhs, walah, walh, walch, welscher aveau sensul de străin, celt sau roman, desemnînd iniţial tribul celtic numit de Oaesar Volcaeⁱ³. In ia doua jumătate a mileniului I slavii au preluat de la ger­manii pentru vlah-voloh-wloch-vlach numai accepţiunea de neam roma­nic, aitriibuinid-o romanilor în general, dar şi italienilor şi românilor, atît celor de la nordul cit şi de la sudul Dunării⁴⁴. Bizantinii au adoptat de la slavii meridionali acest fel de a numi populaţia tracică romanizastă, renunţînd la denumirea de 'Pwjaavoi⁴⁵, în. timp ce ei înşişi au. conti­nuat să se autointituleze 'Pto[xa£oi, în virtutea pretenţiilor de a fi con­tinuatori legitimi ai politicii şi civilizaţiei romiane.

_ Termenul de vlah, cu toate variantele sale fonetice, avea în forma sa iniţială sensul de popor de limbă şi origine romană, ceea ce cores­pundea cu realitatea istorică. Spre deosebire de vecinii săi mai apro­piaţi sau mai îndepărtaţi, poporul român s-a denumit pe el însuşi, din aceleaşi raţiuni ca şi bizantinii, printr-un nume asemănător cu cel al strămoşilor săi, păstrînd în mod permanent conştiinţa originii sale ro­mane. O situaţie asemănătoare s-a înregistrat în cazul modului de de­semnare a locuitorilor Romei, care s-au numit în toate timpurile ro­mani, în vreme ce neamurile germanice nu au adoptat acest etnonim, preferind să folosească termenul loalah sau celelalte forme amintite mai sus, niciodată întrebuinţate de către romani⁴⁶.

__ Nomenclatura din primul sfert al mileniului al II-lea privind ro­mana dintre Carpaţi şi Nistru este identică cu cea a românilor din ce­lelalte provincii carpato-dunăren>e, precum şi din Peninsula Balcanică, această unitate terminologică dovedind că popoarele europene conside­rau masa romanităţii orientale unitară din punct de vedere etnic şi

lingvistic. In 'timp ce, prin pătrunderea slavilor şi a altor neamuri, blocul neoliaiiiin din Balcani a fost segmentat în mai multe grupuri, ge-nerîndu-se apariţia unor dialecte, comunităţile romanice nord-dunărene au rămas ne diferenţia te lingvistic de-a lungul întregii sale istorii⁴⁷. Menţinerea seculară a unităţii lor de limbă şi a trăsăturilor etnico-cul-turale fundamentale, în pofida perturbaţiilor pricinuite de fluxurile şi refluxurile migraţiilor slavilor, ungurilor şi turanicilor, îşi găseşte ex­plicaţia în caracterul constant şi divers al legăturilor interregionale şi în schimburile periodice de locuitori de c pante şi de alta a versanţilor Carpaţilor.

b. POPULAŢIA LOCALĂ ÎN LUMINA IZVOARELOR ARHEOLOGICE

Ştirile istorice scrise asupra populaţiei româneşti de la est de lan­ţul carpatic sînt confirmate şi completate substanţial de izvoarele ar­heologice apărute oa urmare a eforturilor întreprinse îndeosebi în ul­timul sfert de veac. Chiar dacă materialul arheologic existent este deo­camdată insuficient spre a oferi rezolvări pentru toate problemele im­portante ridicate de studiul perioadei asupra căreia ne-am concentra't atenţia, el contribuie la elucidarea multora din ele şi avem deplina con­vingere în progresul cercetărilor, odată cu amplificarea săpăturilor şi publicarea corespunzătoare¹ a rezultatelor lor.

Descoperirile atribuite comunităţilor româneşti esit-oarpatice din secolele XI—XIII simt inserate în mod convenţional, după trăsăturile tipologice şi datarea lor, în cadrul mai multor culturi. Păstrarea con­ceptului de cultură, utilizat îndeosebi în arheologia preistorică, este justificată în actualul stadiu al cercetărilor penitiru anumite parioade ale epocii medievale datorită persistenţei unor aspecte mai puţin des­luşite şi a divergenţelor printre specialişti îndeosebi în privinţa înca­drării cronologice şi etnico-culturale a descoperirilor.

In prima parte a secolului al XI-lea este atestată evoluţia etapei tîrzii a culturii Dridu, succedată în secolele XI—XII de gultuira Rădu-căneni, după care urmează cronologic cultura nenominalizată a seco-lelor'Xrn—XIV. Relativ la nomenclatura lor se constată lipsa unui con­sens general. Astfel, unii arheologi înglobează toate descoperirile din secolele X—XIV apairţinînd populaţiei locale din imterfluviul delimitat de Prut şi Nistru în aşa-numita cultură balcano-dunăreană⁴⁸, termen prin care alţi specialişti români şi străini desemnează numai cultura Dridu (secolele VIII—XI). Pentru această cultură s-au mai folosit şi denumirile de carpato-dunăreană, balcano-carpatică sau cultura primu­lui tarat bulgar^, această opţiune terminologică reflectând în unele ca­zuri o anumită orientare în ceea ce priveşte atribuirea etnico-culturală.

Cunoştinţele pe oare le posedăm în prezent relativ la vestigiile din secolele XI—XIII sînt întrucâtva inegale, fiind corespunzătoare volu­mului de săpături întreprinse şi modului lor de valorificare ştiinţifică. Săpăturile efectuate în ultimele decenii au vizat în mai mare măsură obiective arheologice din perioada de evoluţie a culturii Dridu, punîn-du-se accent îndeosebi pe cercetarea aşezărilor,__îii_icname ce numărul necropolelor depistate rămine extifleim de raîus. De lasemenea, datele privind cultură" Răduoăneni şi măi ales acelea asupra culturii secolului

84

^ XlII-lea sîtnit deocamdată puţin comsistenite. O însemnată porte a descoperirilor fie că a rămas inedită, fiie a> fost publicată selectiv ori fără indiciarea precisă ia complexului de unde provin, ceea ce se reper­cutează în mod negativ asupra' posibilităţilor de a întreprinde o nuan­ţată departajare a componentelor eitnico-euiturale sau regionale şi a etapelor cronologice din cadrul culturilor. Situaţia aceasta determină: im­plicit ca o parte din concluziile exegeţilor să păstreze un caracter de pro­vizorat, ele urmînd să fi© confirmate, completate sau restructurate cînd în circuitul ştiinţific vor intra materiale arheologice mai numeroase şi concludente.