Secolele XI-XIV



Yüklə 2,76 Mb.
səhifə98/123
tarix05.01.2022
ölçüsü2,76 Mb.
#63313
1   ...   94   95   96   97   98   99   100   101   ...   123
surmnarurn a unei dezvoltări progresive multiseculare, edificarea sta-

U ^ ae }a răsărit de Carpaţi reprezintă un moment crucial în istoria

e îevală a poporului român, fiind o sursă motrice majoră pentru evo-

.ia sa ulterioară. Referindu-se la importanţa creaţiilor politice roma-

neşti, autorii unei recente lucrări de sinteză asupra trecutului români­lor apreciază pe bună dreptate că „statul este mijlocul cel mai perfect din cîte cunoaştem astăzi prin care un popor poate ajunge la manifes­tarea tuturor însuşirilor sale, morale şi materiale. Poporul care nu izbu­teşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-1 păstreze, îşi riscă însăşi fiinţa sa etnică . .. Statul este garanţia dezvoltării optime a unui popor. . ."177. De asemenea, s-a relevat că prin întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei populaţia românească rămasă sub stăpînire stră­ină a beneficiat de un suport constant în strădania de a se opune asi­milării şi persecuţiilor178. Atunci cînd conjunctura internaţională a avut un curs favorabil, cele două state au iniţiat acţiuni în scopul de a inte­gra în hotarele lor teritoriile româneşti învecinate. Astfel a procedat Ţara Românească şi Moldova cu Dobrogea şi, respectiv, cu ţinutul cu­prins între Răut şi Dunăre.

Actul de constituire a statului moldovenesc de-sine-stătător, care a avut loc odată cu obţinerea neatîrnării, nu s-a realizat concomitent cu desăvîrşirea unităţii sale politice. După înlăturarea tutelei maghiare, puterea centrală de stat avea menirea să se autoconsolideze prin orga­nizarea armăturii instituţionale laice şi ecleziastice — adică practic să confere Ţării Moldovei atributele unui veritabil stat de tip feudal — şi să înfăptuiască dezideratul eliberării de sub jugul străin al tuturor românilor de la răsărit de Carpaţii Orientali. împlinirea acestor impe­rative majore presupunea întărirea globală a aparatului de stat, dez­voltarea economică a ţării — prin măsuri destinate să dinamizeze pro­ducţia meşteşugărească, circulaţia mărfurilor, închegarea centrelor oră­şeneşti etc. —, perfecţionarea sistemului administrativ, sporirea capaci­tăţii militare, crearea instanţelor bisericeşti superioare etc. Cu toate că absenţa izvoarelor mai bogate ne frustrează de posibilitatea de a avea o imagine completă asupra primelor decenii de existenţă a statului moldovenesc, anumite aspecte ale evoluţiei sale sînt întrucîtva mai bine cunoscute. Domnia lui Petru I Muşat (1376?—1391?) corespunde unor realizări de seamă în diferite domenii: punerea temeliei sistemului uni­tar defensiv al ţării — compus din cetăţi patrulatere din piatră sau din pămînt şi lemn179 —, emiterea celor dintîi piese monetare moldove­neşti180, organizarea cancelariei centrale181, obţinerea jilţului mitropoli­tan de la Patriarhia din Constantinopol182 etc. Anterior, în urma înţe­legerii dintre Scaunul papal şi Laţcu, Şiretul devenise reşedinţa unei episcopii catolice183. In ultima decadă a secolului al XlV-lea deţinem ştiri sigure despre existenţa mai multor centre orăşeneşti184. Situaţia din Moldova a fost asemănătoare cu cea din Ţara Românească, unde dom­nia a întreprins un şir de importante măsuri cu caracter politic, admi­nistrativ, confesional, juridic şi fiscal de-abia după cîştigarea statutu­lui de voievodat de-sine-stătător, în urma războiului cu Ungaria din anul 1330.

In amîndouă ţările române, una din problemele arzătoare de după cîştigarea suveranităţii era cea a întregirii graniţelor lor fireşti. O parte considerabilă a Moldovei — cea de sud-est — însumînd cel puţin o treime a spaţiului carpato-nistrian continua şi după victoria lui Bog-

dan asupra regatului angevin să se afle în stăpînirea mongolilor. Fu­ziunea ei cu voievodatul românesc din nordul şi vestul Moldovei pre­zenta un mare interes economic şi strategic, căci asigura ieşirea la Ma­rea Neagră şi la gurile Dunării şi oferea domniei un port de însemnata-' te europeană: Cetatea Albă. Studierea procesului de întregire a statu­lui moldovenesc în hotarele sale naturale, meritînd un amplu studiu special, depăşeşte cadrul cronologic de care ne-am propus să ne ocu­păm în lucrarea de faţă. Avînd în vedere, totuşi, legătura strînsă între această problemă şi constituirea statului de-sine-stătător, vom încerca

fără a ne aroga pretenţia că suplinim absenţa studiului respectiv —

să reliefăm pe scurt cîteva date istorice, semnificative pentru înţelege­rea modului în care s-a înfăptuit unificarea politică a spaţiului româ­nesc est-carpatic într-un singur organism statal.

Condiţia primordială pentru realizarea alipirii Moldovei de sud-est era izgonirea mongolilor din aceste teritorii. Stabilirea relativ exactă a momentului încetării stăpînirii Hoardei de Aur la nordul gurilor Du­nării a devenit posibilă graţie analizei materialului arheologic şi nu­mismatic recoltat în anii de după război. Evenimentul în discuţie s-a concretizat între altele în abandonarea prosperelor centre urbane de la Orheiul Vechi şi Costeşti, precum şi în întreruperea pentru o anu­mită perioadă a circulaţiei monedelor Hoardei în ţinuturile nord-dună-rene. Cele mai noi piese din tezaurul de la Lozova sînt trei dirhemi din a.H. 769 (1367/1368) aparţinînd emisiunilor locale de la Oraşul Nou185. Din acelaşi an sînt şi ultimele emisiuni monetare mongole din secolul al XlV-lea reperate la Orheiul Vechi. Ele se compun dintr-un dirhem cu iniţialele lui Aziz-Şeih şi din mai multe piese purtînd indicaţia că au fost bătute la Oraşul Nou, identificat, precum am văzut, chiar cu Orheiul Vechi186. Exemplarele provenind din monetăria din Oraşul Nou constituie şi la Costeşti cele mai noi tipuri monetare descoperite187. In schimb, la Cetatea Albă, ultima monedă mongolă — emisă de Muham-med Bulaq — datează din a.H. 770 (1368/1369)188. Prezentarea acestor date numismatice pune în evidenţă concordanţa în ceea ce priveşte încetarea traficului monedelor Hoardei de Aur în cele patru aşezări enumerate. Faptul că la Orheiul Vechi, Costeşti şi Cetatea Albă s-au descoperit peste o mie de piese izolate, datate în perioada cuprinsă în-

tre domnia lui Jani-Băg şi cea a lui Muhammed Bulaq — deci în mai puţin de trei decenii —, iar în loturile monetare recuperate în sud-estul Moldovei se constată că între a.H. 759 şi 770 există emisiuni din fie­care an189, arată că dispariţia totală a monedelor hanilor după a.H. 770 (1368/1369) nu este întîmplătoare. Prin urmare, materialul numismatic disponibil în prezent permite fixarea anului 1369 drept terminus post quem pentru întreruperea circulaţiei monedelor mongole în teritoriile carpato-nistriene şi, totodată, pentru ieşirea acestor regiuni de sub obe­dienţa politică a Hoardei de Aur.

împrejurările în care mongolii au renunţat la dependenţa ţinuturilor de la nordul gurilor Dunării, controlate de ei timp de peste un secol Şi un sfert, nu ne sînt prea clare. Fără îndoială, retragerea administra­tei Hoardei din această zonă de mare importanţă comercială şi strate­gica nu s-a făcut de bună voie, căci niciodată un stăpînitor nu şi-a cedat vecinilor posesiunile fără să fie supus la presiuni. Dealtfel, mongolii

nu au dat uitării pierderea Bugcaw^

Amintim că, în ultimii ani ai secolului al XlV-lea, în Cîmpia Dunării s-a produs exodul cetelor mongole învinse de Timur pe Nipru, iar în 1428, ca urmare a măsurilor restrictive adoptate de Alexandru cel Bun împotriva negustorilor din Hoardă, hanul Ulug Muhammed îşi punea problema înlăturării domnului Moldovei190. Replierea spre răsărit a mongolilor la sfîrşitul celui de-al 7-lea deceniu al secolului al XlV-lea era în primul rînd un rezultat al propriei lor slăbiciuni, accentuată sim­ţitor datorită războaielor civile. Dispariţia de pe arena politică a lui Âbd UUah — în circumstanţe rămase neprecizate — a fost însoţită de tulburări şi mai acute. Judecind după data emisiunilor monetare191, în ultima parte a domniei sale supremaţia în regiunile apusene din Ak-orda era reclamată şi de Muhammed Bulaq, despre care se ştie că a preluat puterea cu sprijinul lui Mamai, fostul colaborator al lui Abd UUah. Odată cu înlocuirea hanului, atotputernicul emir şi-a orientat mai preg­nant politica spre mult rîvnitele ţinuturi de la Volga inferioară şi spre cnezatele ruseşti192.

In ce măsură marile puteri catolice — Ungaria şi Polonia — au fost implicate direct la acţiunea de înlăturare a Hoardei din regiunile nord-dunărene este dificil de precizat. Cu toate că lipsesc referirile di­recte asupra acestei probleme, anumite informaţii extrase din cronici ne sugerează presupunerea că la alungarea mongolilor au conlucrat atît forţele locale moldoveneşti, cît şi acelea ale cnejilor Koriatovici din Podolia. Potrivit letopiseţelor ruso-lituaniene, românii l-au ales voievod pe Iurii Koriatovici, pentru ca mai tîrziu să-1 otrăvească193. In pofida suspiciunilor manifestate de unii istorici194, nu sînt motive ca pasajul unde se relatează aceste evenimente să fie etichetat drept o interpolare tîrzie. Intrucît actele de cancelarie, pomelnicul de la Bistriţa şi vechile cronici slavo-române nu îl menţionează pe fiul lui Koriat între domnii ţării, există temeiuri să se admită că el nu a ajuns să guverneze asupra Moldovei întregi, ci numai în regiunile ei de sud-est195, ca urmare a izgonirii mongolilor prin lupta comună a românilor şi cnejilor lituanieni ai Podoliei. In ceea ce priveşte afirmaţia lui Stryjkowski că în anul 1575 ar fi văzut mormîntul lui Iurii Koriatovici într-o biserică de la Vaslui196, aceasta trebuie primită cu rezervă, cunoscute fiind improvi­zaţiile la care recurge deseori cronicarul polon pe parcursul lucrării sale. Eventualitatea ca locul de veci al principelui lituanian să se fi aflat la Vaslui nu poate fi însă teoretic exclusă, întrucît această locali­tate, situată în zona unde mongolii se menţinuseră pînă după mijlocul secolului al XlV-lea, intrase mai tîrziu în componenţa teritoriului stă-pînit de voievozii Ţării Moldovei. Profitînd de haosul intern cauzat de lupta aristocraţiei nomade pentru putere, populaţia românească din sud-estul Moldovei a încercat desigur să se debaraseze de dominaţia hani­lor, dar, întrucît capacitatea sa limitată de luptă nu îi permitea să se măsoare cu cetele emirilor, a solicitat probabil ajutorul cnejilor litua­nieni din Podolia, care, precum se ştie, nu întreţineau relaţii de bună vecinătate cu conducătorii Hoardei. Impunerea suzeranităţii lui Iurii Koriatovici în partea sud-estică a Moldovei putea fi o urmare a aportu­lui său la îndepărtarea mongolilor şi a presiunilor exercitate de fraţii săi şi, eventual, de Cazimir III sau Ludovic I, cărora Koriatovicii le erau vasali. Rolul statului românesc condus de Latcu la eliberarea re-

giuniior c!e la nordul gurilor Dunării de sub dominaţia Hoardei de Aur nu este cunoscut, ceea ce nu elimină însă posibilitatea implicării sale în aceste evenimente.

Stăpînirea lui Iurii Koriatovici asupra ţinuturilor româneşti a.fost de scurtă durată. Actul din 17 martie 1375, prin care Alexandru Koria­tovici reconfirmă mănăstirii din Smotrici o danie făcută anterior de fratele său Iurii197, arată că la acea dată cel mai mare din fiii lui Koriat nu se mai afla în viaţă. Din naraţiunea cronicărească deducem că în­lăturarea sa s-ar fi datorat unui complot, populaţia locală dovedindu-se nemulţumită faţă de ocîrmuirea străină. Despre expediţia din anul 1377, organizată de lituanieni în Moldova, eşuată în urma înfrîngerii suferite înainte de sărbătoarea Crăciunului198, s-a considerat că ar fi avut me­nirea să pedepsească pe cei vinovaţi de uciderea lui Iurii Koriatovici şi totodată să restabilească supremaţia Lituaniei la răsărit de Carpaţi199. Această explicaţie este nesatisfăcătoare atît pentru faptul că Iurii îşi dăduse obştescul sfârşit ele cel puţin vreo trei ani, iar Lituania nu avea de ce să apere interesele cnejilor podolieni, întrucît ei făceau de multă vreme jocul politicii adversarilor ţării lor de origine. Represaliile pen­tru suprimarea lui Iurii puteau veni numai din Podolia, Ungaria sau din Rusia Mică. în Podolia Alexandru • Koriatovici rămăsese singurul stapînitor, avînd la un moment dat ca asociat la domnie pe un anume Boris, probabil unul din fraţii săi mai mici.

După încoronarea sa ca rege al Poloniei, Ludovic de Anjou numise ca guvernator al Rusiei haliciene pe fostul palatin al Ungariei, Wla-dislaw de Oppeln. Acesta s-a arătat receptiv la cursul vieţii politice din voievodatul românesc învecinat. în toamna anului 1377 el acordase azil lui Giurgiu, „voievod român", refugiat din cauza „trădării neaşteptate a poporului său"', dăruindu-i totodată unele proprietăţi280. Acreditat de Wladislaw cu apelativul de „credincios", Giurgiu acţionase în Moldova avînd desigur sprijinul moral sau chiar material al magnatului de la curtea regală angevină. Din lipsă de dovezi, rămîne neprecizat faptul dacă Giurgiu îşi disputase tronul cu Petru I Ivîuşat sau dacă fusese pre­tendent ori chiar preluase conducerea în zona din sud-estul Moldovei.

Incorporarea teritoriului situat la nordul gurilor Dunării la trun­chiul principal al statului românesc de la răsărit de culmile carpatice era firesc să figureze printre preocupările statornice ale cîrmuitorilor Ţării Moldovei. Reglementarea relaţiilor cu Ungaria în vremea lui Laţcu înlătura pentru moment o ameninţare riscantă pentru fiinţa tînărului stat, astfel că domnia se putea concentra asupra rezolvării problemelor teritoriale din răsărit. Caracterul concret al măsurilor întreprinse în scopul lărgirii autorităţii voievodale spre litoralul pontic şi data reali­zării acestui deziderat politic rămîn din nefericire nedezvăluite de iz­voarele păstrate.

Cea dintîi menţiune fără echivoc privind impunerea supremaţiei domnului Moldovei „de la munte pînă la mare- (wt('k) iiiUHHH-hi a° m«Pa) se face în binecunoscutul act al lui Roman I de la 30 martie 1392-'01. Această precizare din aşa-numita intitulatio constituie o parti­cularitate a actelor oficiale din vremea lui Roman — cînd serviciul cancelarial central nu-şi definitivase încă propriul formular diploma­tic, — ea neîntîlnindu-se în documentele voievodale ulterioare, deşi poziţiile Moldovei la litoralul pontic şi îndeosebi la Cetatea Albă au



329

continuat să se întărească. Am dispune de motive ca să considerăm că hotarele Ţării Moldovei s-ar fi statornicit la Marea Neagră de-abia în timpul domniei lui Roman I numai dacă atributele puterii centrale în forma atestată în actele din 1392 şi 1393202 ar fi fost amintite şi în documentele din anii următori. Or, o asemenea situaţie nu se constată, astfel că nimic nu ne reţine de la admiterea supoziţiei că starea de fapt pe care o reflectă documentele emise de Roman Muşat — adică pre­lungirea stăpînirii voievodale pînă la ţărmul mării — a apărut mai îna­inte ca produsele activităţii diplomatice de la curte să o înregistreze.

Realităţile politice din Moldova meridională sînt foarte palid oglin­dite în izvoarele privind primele decenii de existenţă ale statului ro­mânesc de la răsărit de Carpaţii Orientali. O interesantă referire asu­pra acestor realităţi — pusă recent în valoare — se află inserată în re­gistrul de socoteli ale Massariei de la Caffa. într-o notiţă a registrului se consemna la 2 mai 1386 iminenta plecare a unei solii genoveze din Caffa la Maocastro, în timp ce, trei luni mai tîrziu, altă însemnare suc­cintă din aceeaşi condică adeverea împlinirea misiunii, adăugind că trimişii cetăţii din Crimeea fuseseră la Constantina et Petro voyvoda'-(n. Dacă identificarea lui Petro vayvoda cu Petru I Muşat este singura so­luţie posibilă, în schimb în cazul lui Constantin se ridică mai multe probleme. Din notiţa registrului Massariei s-ar deduce similitudinea po­ziţiei celor două persoane în cursus honorum. Pornindu-se de la această premisă, Constantin a fost identificat cu acel enigmatic Costea voievod, intercalat între Laţcu şi Petru în pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Dat fiind că în actele moldoveneşti oficiale Petru Muşat nu apare ca aso­ciat la domnie cu Costea-Constantin, s-a avansat presupunerea că acesta din urmă domnea în Moldova meridională, teritoriu proaspăt eliberat de sub jugul Hoardei, care ar fi constituit un organism statal deosebit de acela clin jumătatea nordică a spaţiului est-carpatic204.

Pe lîngă interpretarea menţionată, ar mai putea intra în discuţie ipoteza că în izvorul italian ar fi fost amintit Constantin Koriatovici. Cu numai un an înainte acesta este atestat drept cneaz al Podoliei, ca­litate în care confirma negustorilor din Cracovia privilegiile acordate de fratele său Alexandru cu un deceniu în urmă205. Posibilitatea unei asemenea identificări ar conduce spre concluzia că în zona Cetăţii Albe fie că se exercita numai dominaţia lui Constantin Koriatovici, fie că s-ar fi instituit un condominiu moldo-podolian. Ipoteza expusă mai sus ni se pare însă puţin plauzibilă, între altele şi pentru faptul că din cîte ne informează letopiseţele ruso-lituaniene singurul reprezentant al Ko-riatovicilor care a stăpînit temporar anumite teritorii româneşti a fost Iurii, în vreme ce fratele său Constantin era semnalat — aşa cum am mai avut prilejul să amintim — în Podolia şi Polonia.

In ceea ce ne priveşte, considerăm că la data redactării actului de la Caffa reunificarea statală a Moldovei era un fapt împlinit, Constan­tin fiind un demnitar din subordinea lui Petru Muşat. întrucît însemnă­rile din registrul amintit erau produse scriptice cu caracter intern, ele nu s-au conformat formularului diplomatic oficial întîlnit la documen­tele de cancelarie externe, unde titulatura destinatarului era redată con­form unor reguli riguroase. Dealtfel, în corespondenţa genoveză de la mijlocul secolului al XV-lea adresată domnilor de la Suceava, prero­gativele acestora şi ale autorităţilor locale din Cetatea Albă sînt con-

semnate exact, în timp ce din unele acte emanate în cancelaria metro­polei pentru coloniştii clin bazinul pontic rezultă că Moncastro ar fi o entitate politică deosebită de Ţara Moldovei, cu o conducere inde­pendentă2"6, cînd de fapt oraşul făcea parte integrantă din voievodat, păstrînd ce e drept o anumită autonomie administrativă. Elucidarea problemei statutului politic al sudului Moldovei se află în strînsă co­nexiune cu stabilirea atribuţiilor lui Constantin la Cetatea Albă, unde intrase în contact cu trimişii genovezi. Reexaminarea recentă a sigilii­lor ataşate actului omagial din 6 ianuarie 1395 a relevat legenda gre­cească a peceţii lui Costea Viteazul — deocamdată unică în vechea sfra-gistică moldovenească ■— atestînd înrîurirea exercitată de un serviciu cancelarial din aria civilizaţiei bizantine207. Acest serviciu era desigur cel de la Cetatea Albă, ceea ce sugerează legăturile lui Costea cu ma­rele port de la gurile Nistrului şi oferă temeiuri motivate pentru iden­tificarea sa cu omonimul său menţionat în inscripţia grecească fixată în anul 1399 pe un turn de la Cetatea Albă208 şi totodată cu Constan­tin. Datele enumerate converg în sprijinul opiniei că boierul Costea-Constantin acţiona la Cetatea Albă ca reprezentant domnesc.

Există şi alte dovezi că în vremea lui Petru I Muşat acest oraş se afla în stăpînirea Ţării Moldovei, ca dealtfel întregul teritoriu de la nordul deltei Dunării. Ca urmare a noii conjuncturi politice apărute pe malul stîng al fluviului, au fost operate modificări în administraţia provincială a Ordinului franciscan. Astfel, mănăstirea de la Albo Castro, inclusă după înfiinţare în vicariatul Tartariei Aquilonaris, a fost tre­cută înainte de 1390 în jurisdicţia vicariatului Rusiei, de care aparţi­neau, între altele aşezămîntul minorit de la Lieostomo din zona deltei dunărene şi acelea de la Şiret, Baia şi Hotin din cuprinsul statului mol­dovenesc209. Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-un pasaj al aşa-numitei "ExfrscLţ vea, redactat în anul 1386, scaunul mitropolitan al Moldovei a fost creat într-o perioadă imediat anterioară210 — între 1381 şi 1386, potrivit unor autorizate opinii211 — avînd drept prim ti­tular pe Iosif, despre care, din alte izvoare reiese că ar fi fost înrudit cu familia domnitoare a Moldovei şi că ar fi deţinut un timp demnita­tea episcopală la Cetatea Albă212. Impunerea unui membru al casei voievodale ca episcop în portul de la vărsarea Nistrului s-a făcut de­sigur cînd autoritatea politică a domnilor moldoveni ajunsese pînă la ţărmul mării.

Relativ la extinderea dominaţiei Ţării Moldovei în timpul domniei lui Petru Muşat, un pasaj din cronicile ruseşti privitor la evenimentele din anul 1386 ni se pare extrem de sugestiv. Respectivul paragraf se referă la fuga lui Vasile, fiul cneazului moscovit Dimitrie Donskoi, de la Hoardă „în Ţara Podoîiei, la valahii mari, la voievodul Petru" (Toro >Ke rojry — 6894 = 1386 n.n. — KHH3b BacHJieH BeJiHKoro khh3h cbiHt

AMHTpeeBT, npndbWe H3T> OpflbI B no/JOJlbCKyiO 3eMJIK) B BCJIHKbie BOJIOXbl

k UeTpy BoeBOfl-fe)ai3. în alte cronici, unde se expun aceleaşi evenimente, se menţionează doar că principele Vasile s-ar fi refugiat „în Ţara Podoîiei la voievodul Fetru", omiţîndu-se să adauge ceva despre „valahii mari"214. Tot în legătură cu acest episod al contactelor româno-mosco-

vite, izvoarele în discuţie consemnează că în anul următor — 1387 — cneazul Dimitrie ar fi trimis o delegaţie de boieri să-i readucă fiul din „Ţara Podoliei"215. Din textele citate ar rezulta că domnul Moldovei controla ţinuturile podoliene. Informaţia letopiseţelor, deşi neadeverită de nici o altă mărturie istorică, ar putea avea un anumit sîmbure de adevăr. Situaţia creată de dispariţia de pe scena politică a lui Ludovic I, suzeranul şi sprijinitorul Koriatovicilor, şi de criza declanşată ulte­rior atît în Ungaria cît şi în Polonia, înainte de încheierea uniunii de la Krewo (1386), este posibil să fi fost folosită de Petru I pentru a tranşa în favoarea sa disputele cu familia Koriatovici şi chiar pen­tru a-şi lărgi temporar aria de influenţă spre nord-est.

Dominaţia voievodului de la Suceava asupra Podoliei Mici, dacă s-a exercitat în mod real, nu a fost decît cu totul efemeră. Potrivit le­topiseţelor ruso-lituanicne, după moartea fraţilor săi, cneazul Feodor Koriatovici ar fi venit cu oaste lituaniană în Podolia, supunînd-o Litua­niei216. Autorii cronicilor nu ne relevă, din păcate, dacă instalarea lui Feodor în Podolia prin forţa armelor a fost necesară pentru înfrînge-rea opoziţiei feudalilor locali sau eventual pentru a respinge pe mol­doveni. Menţionarea teritoriilor podoliene în sfera de interese a Mol­dovei este probată şi de împrejurarea că, la declanşarea atacului iui Witold în anul 1393 asupra posesiunilor lui Feodor Koriatovici, ostaşii trimişi de Roman I au întărit garnizoanele cetăţilor podoliene217.

Datele citate mai sus evidenţiază existenţa mai multor dovezi că în cel de-al 9-lea deceniu al secolului al XlV-lea în hotarele statului moldovenesc era înglobat întregul spaţiu carpato-nistrian. Incorporarea laturii de sud-est a Moldovei la restul voievodatului se situează însă într-un moment cronologic anterior, corespunzător probabil cu domnia lui Laţcu. Consolidarea grefării celor două părţi ale teritoriului est-carpatic a fost facilitată de omogenitatea etnică a populaţiei şi de si­militudinea nivelului ei de dezvoltare. împărţirea administrativă ele mai tîrziu a Moldovei în Ţara de Sus şi Ţara de Jos şi crearea a două vor­nicii ar reflecta, potrivit concepţiei unor istorici, supravieţuirea anumi­tor realităţi politice mai vechi218. Exceptînd regiunea subcarpatică, Ţara de Jos se suprapunea în mare parte peste teritoriul care s-a aflat sub controlul efectiv al mongolilor. Neînsemnatele particularităţi ale siste­mului instituţional din jumătatea sudică a Moldovei nu se datorează, după cum s-a crezut, existenţei anterioare a unei formaţiuni autohtone prestatale, ci menţinerii sale mai îndelungate în componenţa Hoardei de Aur. Desăvîrşirea întregirii teritoriale a statului moldovenesc s-a în­făptuit de-abia după înlăturarea dominaţiei mongole la nordul Dunării inferioare şi după ce celelalte împrejurări politice din răsăritul Europei au devenit favorabile.

Dobîndirea unităţii teritoriale a statului s-a aflat în congruenţă temporară cu realizarea organismelor sale feudale administrative, insti­tuţionale şi militare, fenomene care îşi au rădăcini genetice în actul de edificare al statului de-sine-stătător, constituind în ansamblul lor ve­rigi axiale ale procesului de ireversibilă evoluţie a societăţii medievale româneşti de la răsărit de arcul carpatic.

NOTE


1 Pentru reliefarea factorilor economici la geneza statului feudal moldove­
nesc, cf. îndeosebi Şt. Ştefănescu, „întemeierea" Moldovei în istoriografia româ­
nească,
în Studii, XII, 1959, 6, p. 43—52; idem, Reconstitution de la vie d'£tat
sur le territoire de la Roumanie au cours du Haut Moyen Âge,
în RRH, IX, 1970,
1, p. 3—18; Ist. Rom., II, p. 159—172; H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor
devălmaşe româneşti,
III, Bucureşti, 1965, p. 7—26; A. Oţetea, La formation dea
Etats feodaux roumains,
în Nouvelles etudes d'histoire, III, Bucureşti, 1965,
p. 87—104.

2 R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 135
şi urm.

3 P. Binder, Contribuţii la studiul dezvoltării feudalismului în Maramureş
şi în nordul Transilvaniei,
în Studii şi articole de istorie, X, 1967, p. 39.

4 Dlugosz, Hist. Pol., III, p. 277—278.

5 Idem, Vita Sbignei cardinalis et episcopi Cracoviensis, în Opera omnia, I,
ed. Al. Przezdziecki, Cracovia, 1887, p. 552—553.

B Philippo Buonacorsi Callimacho, Vita et mores Sbignei Cardinalis, ed. L. Finkel, în MPH, VI, 1893, p. 236—238.

7 Titus Livius, De la fundarea Romei, III, Bucureşti, 1961, p. 198. Cf. W. Ma-
dyda, Johannes Longinus Dlugosz als Vorldufer des Humanismus in Polen, în

Yüklə 2,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   94   95   96   97   98   99   100   101   ...   123




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin