Secolele XI-XIV

Izvoarele beletristice cuprind opere literare atît în proză cît şi în versuri. Ţinînd seama de modul cum înregistrează evenimentele istorice, valoarea lor este mult mai redusă în comparaţie cu cea a izvoarelor na­rative; totuşi ele consemnează uneori anumite date interesante. Dintre lucrările beletristice medievale care atestă populaţia românească din re­giunile est-carpatice din primul sfert al mileniului al II-lea amintim Ey-mundar saga (sau Eymundar păttr) şi Nibelungenlied (Cîntecul Nibelun-gilor). Saga islandeză, al cărei prototip oral se conturase încă în secolul al Xl-lea, s-a păstrat în codexul Flateyjarbok, redactat între anii 1387 şi 1395 la mănăstirea Flatey din Islanda de călugării Jon Tordarson şi Magnus Torhallszon²². O primă formă a marii epopei germane care poartă numele nitoelungilor fusese definitivată în jurul anului 1160, ultima re­dactare făcîndu-se probabil pe la 1200 de către un poet din spaţiul ger­manic meridional²³. S-a încercat să se demonstreze că informaiţiile privind popoarele din estul şi sud-estul Europei din Cîntecul Nibelungilor au pă­truns prin filiera lucrărilor cronicăreşti de provenienţă ungară²⁴, ceea ce nu ni se pare dovedit în toate cazurile.

Mult discutat în legătură cu problema presupusei stăpîniri ruseşti în zona gurilor Dunării a fost un fragment din Slovo o polku Igoreve (Cîn­tecul despre oastea lui Igor), compus de un autor rămas necunoscut, la scurtă vreme după campania întreprinsă în anul 1185 de cneazul Igor Sveatoslavici împotriva cumanilor, care reprezintă dealtfel şi tema prin­cipală a poemului²⁵.

_ Izvoarele diplomatice constituie rezultatul activităţii unor servicii spe­cializate în emiterea de acte cu caracter oficial — cancelariile — în scopul de a soluţiona anumite probleme curente. Intrucît cancelaria domnească din Moldova a început să se organizeze de-abia spre sfârşitul secolului al XIV-lea²⁶, pentru perioada antestatală şi cea corespunzătoare „descăle­catului" nu dispunem de izvoare diplomatice interne. Cu toate acestea, ac­tele emise la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în cursul secolului următor prezintă importanţă şi pentru epoca anterioară, întrucît în unele cazuri reflectă situaţia istorică mai veche. în plus, ele oferă un material extrem ^e Preţios pentru toponimia şi onomastica arhaică²⁷.

_ In ceea ce priveşte faimoasa „diplomă bîrlădeană" din 1134, al cărei en-âtent ar fi fost, chipurile, principele halician Ivanko Rostislavici, s-a dovedit de multă vreme că reprezintă un fals neîndemînatic²⁸. Cu totul

surprinzător ni se pare raptul că mai există istorici care continuă să ad­mită autenticitatea diplomei²⁹.

Un volum de informaţii de mare valoare pentru istoria Moldovei în secolele XIII—XIV conţin actele papale şi acelea redactate în cancelaria regelui Ungariei, precum şi cele ale voievodului Transilvaniei şi ale unor înalţi demnitari laici şi ecleziastici din cuprinsul regatului ungar³⁰. Emi­terea a numeroase dintre ele stă în directă legătură cu ofensiva spre ră­sărit a catolicismului, cu încercarea de convertire a populaţiilor păgâne, musulmane şi „schismatice", îndeosebi prin eforturile misionarilor do­minicani şi franciscani.

Izvoarele cartografice nu sînt de mare diversitate, cuprinzînd în­deosebi hărţi nautice de provenienţă italiană. Fiind hărţi destinate naviga­torilor, ele redau în amănunţime numai ţărmurile mării, nu şi zonele con­tinentale. Nesiguranţa drumurilor comerciale terestre datorată invaziilor nomazilor din stepele euroasiatice a făcut ca acestea să fie mai puţin folosite în cursul secolelor XI—XIII, ceea ce explică de ce lipsesc hăr­ţile căilor de comerţ continentale de la est de Carpaţi. Dintre lucră­rile cartografice care furnizează indicaţii asupra litoralului moldovenesc al Mării Negre —• unde întotdeauna este redată Mauro Castro (Cetatea Albă) şi zona gurilor Dunării — menţionăm atlasul aşa-zis Tammar Luxoro, întocmit la sfîrşitul secolului al XlII-lea sau la începutul secolu­lui următor, hărţile nautice executate de genovezul Petrus Vesconte în 1311, 1313 şi 1318 (două exemplare), la care se adaugă cea din 1320 atri­buită tot lui şi anexată cronicii veneţianului Marino Sanudo cel Bătrîn, harta lui Perrinus Vesconte din 1327, cea a majorcanului Angelino Dul-cert din 1339 şi cea a fraţilor Pizigani din Veneţia, elaborată în anul 1367³¹.

Singurele portulane greceşti, păstrate pînă în prezent, sînt dintr-o perioadă mai nouă — secolul al XVI-lea — şi poartă amprenta influenţei pregnante a celor italiene³². Ele redau însă, ca şi multe din modelele lor, o situaţie istorico-geografică anterioară epocii în care au fost alcă­tuite.