Secolele XI-XIV

ia»

C. SOCIETATEA NOMADA Şl RELAŢIILE SALE CU POPULAŢIA ROMÂNEASCA

Prezenţa triburilor vechi turce în spaţiul est-carpatic este atestată si de descoperirile arheologice. Aceste descoperiri constau în cea mai mare parte din complexele funerare, situaţie identică cu cea din stepele meridionale ale Europei Răsăritene, unde au fost identificate peste o mie de morminte din secolele X—XIV puse pe seama triburilor nomade de neam turc¹⁸¹. Aşa cum indică unele izvoare, populaţiile nomade tura­nice nu dispuneau decît rareori de aşezări stabile, locuind îndeosebi în căruţe şi în corturi¹⁸², ale căror urme arheologice nu pot fi surprinse, ceea ce face ca imaginea asupra turanicilor nomazi mijlocită de descope­riri să rămînă unilaterală.

Din datele aflate la dispoziţia noastră, de pe teritoriul Moldovei pro­
vine un număr de peste 60 de morminte care se pot atribui triburilor
nomade turanice, descoperite în 36 puncte diferite: Bereşti (2 mor­
minte)¹⁸³ (fig. 27/1, 6), Moscu¹⁸⁴ (fig. 27/8 a—b), Umbrăreşti (jud. Ga­
laţi), Bîrlad—Moara lui^Chicoş, Bîrlad—Parc¹⁸⁵, Griviţa¹⁸⁶, Pogoneşti^tS7
(jud. Vaslui), Grozeşti¹⁸⁸, Holboca (2)¹⁸⁹, Probota¹⁹⁰ (fig. 27/5, 6) (jud.
Iaşi), Todireni (2)¹⁹¹ (fig. 27/2—4) (jud. Botoşani), Părteştii de Jos¹⁹² (jud.
Suceava), Selişte (3)¹⁹³ (fig. 31/5—6) (raionul Orhei), Grădiştea¹⁹* (raionul
Cimişlia), Zărneşti (3)¹⁹⁵ (raionul Cahul), Copanca¹⁹⁶ (raionul Slobozia),
Olăneşti (2)¹⁹⁷, Tudora (= Tudorovo)¹⁹⁸ (raionul Suvorov), Etulia (4)¹⁰⁹
(raionul Vulcăneşti), Costeşti (2) (raionul Răşcani), Corpaci (2), Cuco-
neştii Vechi, Hancăuţi (raionul Ediniţa), Gura Bîcului (raionul Anenii
Noi = Novoanensk), Mîndreşti (raionul Teleneşti), Taraelia²⁰⁰, Bălăbăni
(2) (raionul Ciadîr-Lunga), Căuşani (raionul Căuşani)²⁰¹ (R. S. S. Moldo­
venească), Budachi ( = Primorskoe)²⁰², Şabalat ( = Sadovoe)²⁰³ (fig. 31/3—4,
7) (raionul Belgorod-Dnestrovsk), Fridensfeld ( = Mirnopole) (2)²⁰⁴
(fig. 28—29), Sărata (IO—?)²⁰⁵ (raionul Sărata), Pavlovca (4)²⁰⁶ (fig. 30;
31/1—2) (raionul Arciz), Primorskoe²⁰⁷ (raionul Chilia), Suvorovo²⁰⁸- (ra­
ionul Izmail) şi Tuzla²⁰⁰ (raionul Tatarbunar) (regiunea Odessa, R. S. S.
Ucraineană). *

Foarte multe din aceste complexe funerare provin din cercetăriJn-timplătoare, astfel că nu au fost consemnate cu precizie condiţiile de descoperire şi nici nu s-a recuperat întregul inventar; o altă parte din morminte, îndeosebi cele reperate mai demult, au fost publicate neco­respunzător, fără indicarea datelor din care să rezulte ritualul funerar Şi fără ilustraţia adecvată; în fine, alte morminte sînt încă inedite. Această situaţie îşi pune amprenta în mod negativ asupra posibilităţilor de datare şi atribuire etnică a materialelor descoperite. Pe de altă parte, chiar şi în cazul unor morminte cercetate şi publicate corect persistă anumite îndoieli în ceea ce priveşte apartenenţa acestora, fapt ce se da­torează atît diversităţii practicilor rituale atestate în cadrul aceluiaşi grup etnic, cît şi împrejurării că în decursul migraţiei lor triburile no-macie se amestecau între ele, cele mai mari şi puternice obligînd pa cele mai mici să li se asocieze în expediţii.

Cu toate acestea, studierea comparativă a trăsăturilor de rit şi in-entar funerar ne permite să încercăm încadrarea cronologică şi atri-

buirea complexelor funerare ale nomazilor turci. Cel mai timpuriu din­tre acestea pare a fi cel de la Grozeşti, care conţine unele piese de har-naşament cu analogii în necropolele culturii Saltovo-Maiaţk. Mormintele de la Bereşti, Todireni şi Tuzla se datează în secolele X—XI, corespun­zătoare perioadei de pătrundere a pecenegilor în spaţiul est-carpatic. Unei etape mai tîrzii, şi anume secolelor XI—XII, îi aparţin unele din mormintele identificate la Bîrlad—Moara lui Chicoş, Fridensfeld ( = Mir-nopole), Griviţa, Umbrăreşti, Copanca, Grădiştea, Pavlovca şi Sărata, care cuprindeau în inventarul lor funerar zăbale fără curbură dintr-o sin­gură vergea. Acest tip de zăbale, chiar dacă apare uneori şi în morminte ce se pot atribui cumanilor²¹⁰, este caracteristic în primul rînd pentru complexele funerare ale pecenegilor²¹¹. Edificatoare pentru circulaţia acestor piese de harnaşament este datarea exemplarelor descoperite pe teritoriul vechii Rusii: din cele 32 de piese identificate, 28 se datează în secolele X—XI, două în secolul al Xl-lea şi tot două în secolele XII— XIII²¹². Avînd în vedere aceste date, ca şi alte considerente, atribuirea mormintelor cu zăbală fără curbură din spaţiul extracarpatic numai cu­manilor²¹³ nu se poate admite. Dimpotrivă, cea mai mare parte a lor au aparţinut triburilor pecenege. Trăsăturile de ritual şi inventar fune­rar ale mormintelor de la Holboca, Moscu, Selişte, Suvorovo, Şabalat (= Sadovoe) şi a unuia clin mormintele de la Fridensfeld (== Nirnopole) justifică datarea lor în secolele XII—XIII, ceea ce îndreptăţeşte include­rea lor între antichităţile cumane. Morminte tumulara se întîlnesc şi după marea invazie din 1241—1242, ceea ce confirmă faptul că populaţia cu-mană nu a fost cu totul exterminată de mongoli: între acestea se numără şi cel de la Părtestii de Jos, de pe apa Soloneţului, a cărei poziţie crono­logică se poate stabili cu destulă exactitate, graţie monedei din vremea lui Tolă Buga (1287—1291) din cuprinsul inventarului său. Precizăm că în multe cazuri încadrarea cronologică şi etnică a complexelor fune­rare turanice încercată mai sus poartă amprenta provizoratului, ea ur-mînd a fi confirmată sau reformulată cînd nivelul arheologiei parioadei tîrzii a migraţiilor se va situa pe o treaptă calitativ superioară.

Cartarea mormintelor nomazilor turci indică gruparea acestora în extremitatea sudică a Moldovei, zonă corespunzînd cu ţinuturile de şes din preajma Dunării, aflate în prelungirea stepelor euroasiatice şi asemănătoare cu ele în privinţa reliefului, climei şi vegetaţiei. O situa­ţie identică se constată şi în Muntenia, unde mormintele turanicilor ■sînt masate în Cîmpia Bărăganului²¹⁴. Complexele funerare din partea centrală şi nordicăT Moldovei, al căror număr este cu mult mai re-strîns, se află în vecinătatea unor cursuri de apă, de-a lungul cărora crescătorii de vite nomazi porneau în căutare de zone cu vegetaţie bogată. Aşa cum indică răspîndirea mormintelor, neamurile turanice nomade ocoleau ţinuturile deluroase sau cele acoperite de păduri în­tinse. Semnificativ este faptul că nu se cunoaşte nici un mormîiit tu­ranic în regiunea de la vest de Şiret din perioada anterioară marii invazii mongole. în ceea ce priveşte mormîntul de la Părtestii de Jos, datat într-o perioadă cînd triburile turce pierduseră supremaţia politică în spaţiul nord-pontic, acesta a aparţinut după părerea noastră unui cuman provenind fie din grupul celor fugiţi din Ungaria în urma repri­mării răscoalei lor de către Ladislau IV, fie dintr-un grup refugiat în regiunile cu populaţie predominant românească de teama mongolilor.

Necropolele triburilor turce din ţinuturile extracarpatice se re­marcă prin numărul foarte redus al mormintelor. In afară de Sărata, unde au fost semnalate vreo zece morminte şi a unor localităţi de unde provin între două şi patru complexe funerare, în celelalte puncte amin­tite s-a identificat doar cîte un singur mormînt. Aceasta arată că no­mazii se deplasau în grupuri puţin numeroase şi că îşi fixau sălaşele în anumite zone numai pe durată scurtă²¹³.

Una din caracteristicile ritului de înmormîntare al turanicilor con­stă în folosirea mormintelor tumulare. Ridicarea movilelor în scopuri funerare de către cumani este atestată şi de izvoarele scrise. în afara movilelor construite special, erau folosite şi movilele ridicate anterior de alte triburi de stepă sau promontoriile cu aspect tumular. Fiind populaţii la care, prin specificul vieţii lor, caii jucau un rol foarte im­portant, la înhumarea celui decedat turcii practicau sacrificarea unor astfel de animale şi depunerea lor rituală alături de fostul stăpîn. Prac­tică sacrificării cailor ca şi înmormîntările tumulare au reprezentat o trăsătură specifică nu numai pentru triburile de neam turcie, ci şi pentru cele de origine iraniană, care au deţinut anterior stepele eu-roasiatice²¹⁶. Inventarul mormintelor turanice constă din piese vesti­mentare, podoabe, arrrie, piese de harnaşament, vase etc. Existenţa unor morminte cu inventar bogat, conţinînd piese clin aur sau argint, sugerează structurarea socială din sinul comunităţilor nomade.

In legătură cu prezenţa triburilor turanice în regiunile est-carpa-tice ar putea fi pusă eventual şi statuia de piatră reprezentînd un bărbat matur, descoperită la Năduşită ( = Gribovo, raionul Drochia, R. S. S. Moldovenească)²¹⁷. Deşî caracteristicile sale tipologice o apropie în­deosebi de piesele similare din Asia Centrală din secolele VI—VIII²¹⁸ şi în mai mică măsură de cele din stepele nord-pontice din primul sfert al mileniului al II-lea²¹⁹, raporturile genetice cu acestea din urmă par mai fireşti. Pînă în prezent în Europa Răsăriteană sînt cunoscute peste o mie de statui antropomorfe din piatră, ele fiind asemănătoare într-o anumită privinţă celor din perioada scitică. Potrivit mărturiei lui Wilhelm de Rubruck, astfel de statui erau aşezate în vîrful movi­lelor funerare ale cumanilor²²⁰, informaţie confirmată şi de cercetările arheologice²²¹.

In decursul îndelungatei perioade în care triburile .nomade turcice au sălăşluit în cîmpiile nord-dunărene, ele au intrat în contact cu populaţia locală. Formele acestor contacte au fost desigur diverse, dar reconstituirea lor întîmpină mari dificultăţi prin faptul că nu sînt oglindite deloc sau numai cu totul tangenţial în izvoarele scrise.

Pătrunderea călăreţilor nomazi în ţinuturile de la nordul Dunării inferioare a provocat cu siguranţă mari perturbaţii în evoluţia normală a societăţii româneşti. Caracterul prădalnic al migraţiei turanicilor este reliefat elocvent de toate cronicile contemporane şi nu avem motive să credem că atitudinea pecenegilor sau cumanilor faţă de români a fost alta decît faţă de locuitorii Rusiei sau ai Imperiului bizantin. Contradic­ţiile cu triburile turcice îşi aveau obîrşia în deosebirile dintre sistemul economic al nomazilor şi acela al populaţiei locale din spaţiul carpato-dunărean. Principala ocupaţie a turanicilor — păstoritul nomad de stepă — conturase anumite trăsături specifice modului lor de trai, bazat Pe deplasarea continuă în funcţie de anotimp, împreună cu familiile

şi turmele lor. Această îndeletnicire era îmbinată cu expediţiile de pradă împotriva populaţiilor agricole sedentare, care aveau menirea de a le procura periodic bunuri suplimentare. Caracterul războinic al societăţii nomade era impus, de asemenea, de necesitatea de apărare împotriva triburilor rivale şi de dorinţa de lărgire a perimetrului zonei de pă-şunat²²². Intrucît cîmpiile din preajma Dunării şi Nistrului erau din cele mai adecvate păstoritului nomad, interesul turanicilor s-a concen­trat asupra acestor regiuni, de unde au încercat să înlăture comunităţile băştinaşe. Edificatoare pentru rezultatul confruntărilor cu nomazii este reducerea aşezărilor localnicilor din Bugeac şi Bărăgan, îndeosebi în-cepînd din prima jumătate a secolului al Xl-lea, pentru ca în secolele XII—XIII ele să devină foarte rare, în urma retragerii comunităţilor autohtone spre ţinuturile unde condiţiile de relief şi vegetaţie ofereau posibilităţi de apărare naturală. Prin pătrunderea turanicilor şi ulterior a mongolilor, întinse ţinuturi au fost dezafectate vreme îndelungată circuitului agricol, iar stepa Bărăganului şi Bugeacului a rămas pînă în epoca modernă cu o densitate redusă a populaţiei²²³.

Pe de altă parte, este posibil ca populaţia care locuia în zonele de contact cu teritoriile unde salăşluiau nomazii să fi fost supusă unor prestaţii tributare²²⁴. Deşi date concrete privind aceste prestaţii lipsesc, se poate presupune că ele constau din dări în produse vegetale şi ani­male. Aceste dări nu puteau avea un caracter permanent, căci triburile turcice îşi schimbau deseori locurile de staţionare.

Relaţiile dintre localnici şi migratori nu au fost întotdeauna de natură războinică. Au existat perioade în care a fost posibilă stabilirea unor legături de schimb. Cu toate că sistemul economic al societăţii caracterizate prin nomadism ecvestru se baza pe o specializare unilate­rală, orientată în sfera păstoritului, turanicii aveau şi preocupări meş­teşugăreşti, realizările lor în privinţa producerii armelor şi a pieselor de harnaşament din fier şi corn sau a obiectelor de podoabă din aur şi bronz fiind remarcabile. Angajarea schimburilor de produse între anumite populaţii din Europa Răsăriteană, pe de o parte, şi pecenegi²²⁵ şi cumani²²⁰, pe de altă parte, a fost dealtfel atestată în izvoarele con­temporane. Existenţa unor asemenea legături cu populaţia locală din regiunile est-carpatice este dovedită de prezenţa izolată a obiectelor de factură turcică sau imitate după prototipuri ale acestora în cîteva aşe­zări de tip Dridu. Dintre aceste obiecte amintim piesele de harnaşa­ment (o zăbală şi o psalie), armele (vârfuri de săgeţi din fier şi corn), obiectele de podoabă (o aplică şî~rm- pandantiv) şi un vas, descoperite la Hlincea—Iaşi (jud. Iaşi), Dodeşti, Murgeni, Simila (jud. Vaslui), Hansca (raionul Kotovsk), Lucaşovca şi Petruha—Orhei (raionul Orhei, R. S. S. Moldovenească)²²⁷. Numărul redus al acestor piese arată că schimbul de produse cu localnicii nu aveau un caracter permanent. Aşa cum se observă, aşezările în care s-au semnalat obiectele de producţie turanică ori imitate după ele se aflau în apropierea zonelor de contact cu migratorii.

Cu toată perioada îndelungată a staţionării neamurilor turcice în ţinuturile extracarpatice, acestea au locuit aproape tot timpul separat de români. Deosebirile radicale între sistemul economico-social, precum şi cele etnice şi de cult, împiedicau fuziunea şi chiar apropierea între localnici şi nomazi, deşi ei ocupau teritorii învecinate. In sînul socie-

tatii nomade nu se conturaseră premisele adoptării pe scară largă a vieţii sedentare, chiar dacă pe alocuri au fost semnalate forme izolate de viaţă agricolă. Cazurile de sedentarizare şi creştinare a turanicilor nomazi se datorau în mare parte unor factori externi, fiind urmarea alungării lor din zonele cu păşuni bogate de către triburile rivale şi refugierea pe teritoriul statelor feudale învecinate. Dacă în rîndul no­mazilor din regiunile nord-dunărene ar fi apărut forme de viaţă seden­tară înainte de invazia mongolă, ele ar fi trebuit să fie înregistrate de monumentele arheologice, cum s-a întîmplat în Cîmpia Pannonică cu descoperirile din secolele XIII—XIV²²⁸.

Natura raporturilor între români şi turanici s-a modificat în seco­lul al XlII-lea, cînd echilibrul de forţe se schimbă treptat în defavoa­rea nomazilor. Cumanii au trebuit să accepte formele economico-sociale ale localnicilor şi să colaboreze cu ei pe plan militar împotriva duş­manilor comuni. Simbioza cu cumanii a avut ca nucleu principal cris­talizările politice autohtone, la fel cum s-a petrecut şi în Peninsula Bal­canică²²⁹. Grupurile nomade rămase în regiunile extracarpatice după 1241—1242, dealtfel puţin numeroase, au fost absorbite cu timpul de fondul local, această integrare contribuind la consolidarea clasei domi­nante româneşti. Nu este întîmplător faptul că vechea onomastică boie­rească conţinea elemente turcice, îndeosebi în Ţara Românească²³⁰. In acelaşi timp, o parte din cumani aveau să ajungă să fie aserviţi, aşa cum dovedeşte numele de Coman dat uneori robilor ţigani în actele cancelariei moldoveneşti în secolul al XV-lea²³¹.

Contactele îndelungate cu triburile turcice şi-au lăsat amprenta şi în toponimia şi hidronimia Moldovei. Numele de rîuri purtînd sufixul -lui şi -ui (Bahluî, Călmăţui, Covurlui, Cugurlui, Cuhului, Derehlui, Sa-halui, Suhului, Turlui, Vaslui) — sufix care în Asia Centrală şi Sibe­ria Occidentală avea sensul de rîu, vale — au fost considerate de origine pecenego-cumană²³². Aceeaşi origine a fost atribuită hidronimelor Bîr-lad, Tecuci²³³, Căinar, Ciucur, Ciulac, Cula, Delea²³ⁱ etc. Toponimele Coman, Comanăuţi, Comăneşti, Berindeeşti etc. amintesc şi ele de tribu­rile turanice care au sălăşluit în regiunile extracarpatice²³⁵. Faptul că o parte din localităţile cu aceste nume se află în zona subcarpatică sau în imediata ei apropiere şi nu în regiunile unde se grupează complexele funerare turcice, dovedeşte fie că adoptarea respectivelor toponime da­tează dintr-o perioadă mai tîrzie, desigur posterioară invaziei mongole, cînd cete turanice şi-au căutat refugiul în ţinuturi mai ferite, fie că ele derivă de la antroponimice. O parte din toponimele menţionate este posibil să fi fost aduse de populaţia venită de pe versanţii apuseni ai Carpaţilor, unde de asemenea sînt cunoscute localităţi care amintesc de grupurile turanice sedentarizate. Legăturilor cu neamurile vechi turce li se datorează adoptarea în limba română şi a unor cuvinte de uz co­mun. Dintre acestea specialiştii menţionează: beci, duşman, olat, toi^23r\ bărăgan²³¹, curgan (gorgan)²³⁸, odaie, cioban²³⁹, 'b'uzdugan²^ şi numeroase altele, a căror origine este mai puţin clarificată²⁴¹, date fiind dificultăţile de diferenţiere ale lexicului pecenego-cuman de acela al mongolilor tur-cizaţi şi al turcilor osmanlîi — de la care au fost de asemenea preluaţi m Limba română numeroşi termeni — precum şi faptului câ nu se păs­trează texte vechi româneşti din perioada migraţiei turanicilor no­mazi.